order tramadol Overland Park buy tramadol online tramadol hund dosis

valium 5 pill diazepam online valium online Saint Paul

dieci gocce di valium per dormire meglio valium for anxiety presentacion de valium 10mg

tomar medio valium diazepam 5mg effets valium 10 mg

xanax and deanxit cheap xanax can you take promethazine with xanax

can i take tussionex with ambien buy ambien migraine and ambien

ambien generic name zolpidem buy ambien online ambien side effects pregnancy

ambien 5 mg hs #30 ambien pill como se dice amigable con el medio ambiente en ingles

compare tramadol to oxycodone tramadol 50mg canine tramadol overdose symptoms

soma ultram interactions soma no prescription soma touring bike

DOSAR, Reportaje

„Bună, mă numesc Corporatist si sunt workaholic”

March 8th, 2011, com 106 comentarii

22 aprilie 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la „Ernst&Young” în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calcula­torul deschis si nişte dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători legale. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă”. Şi, evident, toată lumea arăta cu dege­tul spre multinaţionale.

Un fragment de realitate, respectiv un comentariu de pe forumuri, preluat de Adina Rosetti în cartea sa: „…poate să mă lămurească cineva pe net care e sensul vieţii, ce-i de făcut, e mai bine să simţi mirosul ierbii sau un card plin, de ce se plăteşte totul aşa de scump?, de ce nu ne învaţă toate astea dinainte, la şcoală?”

Cazul Raluca Stroescu a declanşat o adevă­rată isterie anticorporatistă. Zeci de talk-show- uri şi articole în reviste şi ziare, sute de reacţii virtuale, pe forumuri şi bloguri. Semnate sau anonime, multe dintre postările cu pricina aduceau, de la o poştă, a strigăt de ajutor: „Am fost şi eu aproape de asta, am ajuns la spital…” sau „Mi-am nenorocit sănătatea şi viaţa, fac psihoterapie, de câteva luni…” Inspectoratele teritoriale de muncă au verificat câteva multi­naţionale, sub aspectul respectării programu­lui de lucru. Nu s-au descoperit mari abateri, actele vorbeşte, or acolo scrie, invariabil, opt ore. Compania Ernst&Young, de pildă, pe frontul căreia a căzut Raluca Stroescu, a fost amenda­tă, totuşi, pentru că lucrurile erau prea eviden­te, cu 20.000 de lei.

Recunosc, cinstit, la vremea respectivă nu am urmărit foarte atent acest subiect. Există, însă, un martor-cheie al situaţiei anticorporatis- te de atunci. Adina Rosetti, ziarist şi scriitor, a făcut o documentare beton a cazului Raluca Stroescu. Nu, nu şi-a dat doctoratul pe tema asta, dar a scris o carte. Volumul Deadline, publicat la editura Curtea veche, în octombrie 2010, s-a vândut ca pâinea caldă. Acum se pre­găteşte ediţia a doua. „Mi s-a părut că fata asta e simbolul generaţiei mele, un fel de personaj colectiv”, mărturiseşte autoarea. „Eu însămi am scăpat, ca prin urechile acului, de obsesia tinerilor de a se realiza în multinaţionale, foar­te la modă în 2001, când am terminat ASE-ul. Am şi fost la nişte interviuri, care m-au îngro­zit, pur şi simplu. Îţi cer să le povesteşti şi vise­le, sunt întrebări prea personale, prea scormo­nitoare. Toţi prietenii mei au trecut prin asta, am crescut cu poveştile lor. Soţul meu a plecat din câteva multinaţionale, acum are afacerea lui. Si mama e o victimă a acestui sistem, a lucrat în bănci, o vedeam mereu dărâmată de oboseală, încercănată, epuizată. Muncea de dimineaţa până seara, inclusiv în week-end. Într-un final, şi-a dat demisia. Din toate aceste detalii, chiar am încercat să înţeleg mecanis­mul infernal care ne poate arunca în muncă fără limite. Stilul corporatist mi se pare, sincer, un fel de spălare pe creier. Îţi furnizează chiar şi o familie, împachetată frumos, sub formă de team building sau ieşire în cluburi, ca să nu mai ai de ce să mergi acasă”.

Chiar dacă nu este documentar, ci realitate amestecată cu ficţiune, sau invers, cartea Adinei Rosetti a făcut vâlvă si printre corpora- tisti. Unii s-au recunoscut în personaje si s-au întristat. Alţii au avut o reacţie de genul: „Na­sol, da’ e vorba, evident, de altcineva!” Deadline a fost cumpărată, masiv, si pe post de cadou pentru „un prieten workaholic”. În fine, chiar si critica literară, generoasă, de altfel, s-a legat de componenta corporatistă a cărţii, până la expri­mări de genul „manifest anticorporatist”.

Şi munca mai ucide, nu-i aşa?

  • Sorin Dănilescu, managerul Intact Interactive, s-a sinucis în 19 ianuarie 2011, aruncându-se de la balcon. De-abia împlinise 36 de ani. Se pare că motivele ţin de presiunea de la locul de muncă. A lăsat în urmă o soţie şi o fetiţă de şapte ani.

  • Martie 2010. Carmen Ramona Cîciu (foto), în vârstă de 36 de ani, programator la Ipsos Interactive Services, s-a prăbuşit, în stop cardio-respirator, în faţa calculatorului de pe biroul ei. A murit câteva zile mai târziu, din cauza unui edem cerebral, pus pe seama stre­sului. Avea doi copii gemeni, de trei ani.

  • În 13 noiembrie 2010, Lavinia Samoilă, fost manager la L’Oreal, s-a sinucis aruncându-se de la etajul opt al blocului în care locuia. Avea 32 de ani. Vecinii spun că n-au auzit-o nicio­dată vorbind despre altceva decât despre

  • Şeful celui mai mare magazin Orange din Arad, Mădălin Groza, de 32 de ani, a murit în luna mai 2009, din cauza unui anevrism cere­bral, accentuat de presiunea de la locul de muncă şi de programul prelungit.
  • Directorul de distribuţie de la Realitatea- Caţavencu, Alexandru Miriştea, de 33 de ani, a murit la volanul maşinii, în noiembrie 2009. Grăbit şi obosit, ca întotdeauna, managerul- kamikaze, cum l-a numit presa, a făcut stop cardio-respirator.
  • Tocmai când i se pregătea promovarea, pen­tru ataşamentul faţă de locul de muncă, Irina Ticu, de la Delhi Ineu, a murit, doborâtă de oboseală, la serviciu, în mijlocul colegilor. Avea doar 23 de ani.

 

La aproape patru ani de la tragedia Raluca Stroescu, o moarte care, totusi, dovedea ceva, nu s-a produs nici o miscare tectonică în piaţa multinaţionalelor din România. Revoluţia anti- corporatistă, declanşată atunci pe net (vezi blo- gul Mihai Morar), a murit cam în fasă. Mai exact, a fost potolită de criză. Disponibilizările, somajul, da, pot fi mult mai înspăimântătoare decât munca în exces si robotizarea angajaţilor. S-a realizat, însă, marea performanţă de a se introduce în contractul colectiv de muncă, la nivel naţional, „obligaţia angajatorilor de a pre­veni si diminua nivelul stresului la locul de muncă”. Sigur că te apucă si râsul gândindu-te la cine, cum si cu ce măsoară asta. S-au mai făcut si niste cercetări de piaţă, rezultatele nu sunt tocmai îmbucurătoare. Dintr-un sondaj al site-ului de recrutare Myjob, de pildă, rezultă că peste 50% dintre angajaţii români rămân zilnic la serviciu după terminarea programului, iar alţi 12,6% fac ore suplimentare de cel puţin două ori pe săptămână. Conform statisticilor Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă si Viaţă, românii sunt cei mai munciţi din ţările UE, media orelor petre­cute la muncă depăsind media europeană. Si ce dacă, spun corporatistii, în timp ce îsi văd de deadline-urile lor. Sigur, se mai îmbolnăvesc si ei, mai cad în depresii, mai merg pe la psiholog. Din când în când se mai sinucide câte un mana­ger, o tânără face stop cardio-respirator la birou, în faţa calculatorului, mai mor câte unii, în accident cerebral sau în masină, că adorm la volan, mult prea obosiţi fiind. În rest e bine si avem multe cariere de succes. Doar că, uneori, n-ar fi rău să ne amintim cuvintele Victoriei Gheorghievici, profesor universitar, spuse la înmormântarea Ralucăi Stroescu, nepoata ei: „Societatea asta inoculează ideea că numai muncind până la epuizare poţi să realizezi ceva în viaţă, când, în realitate, sensul vieţii se pier­de. Raluca a primit mereu lauri si cununi, însă a pierdut cununa vieţii”.

Asa stând lucrurile, cred că a venit vremea să vedem si ce spun corporatistii în funcţiune, ca să zic asa. Prima surpriză a fost că ei nu prea vor să vorbească despre asta. Asa, pe net, ano­nim sau cu un nume de împrumut, e cu totul altceva! Sau o mică bârfă, asa, la o cafea. Dar să scrie în presă, numele lor si al companiei, zău că nu se poate! Si nici măcar n-as zice că nu-i înţeleg. Imaginaţi-vă că un tip drăguţ, de pe la McDonalds, de pildă, îmi spune că ăia i-au spă­lat creierii si eu chiar scriu asta, în revistă. Citeste CEO (Chief Executive Officer) si e bucuros, nu? N-ai să vezi decât… încă un tânăr calificat fără job. Prin urmare, după îndelungi căutări, întâlniri, interviuri – de am ajuns eu mai corporatistă decât ei, în sensul că am muncit si serile, uneori spre noapte, si în week- end-uri, iar creierii îmi miros a Lenor Parfumelle – sunt fericita posesoare a câtorva povesti au­tentice, cu si despre corporatisti. As începe cu Mihaela, pentru că îi place să citească Milan Kundera. Si mie. Viaţa e în altă parte, zice autorul amintit, printr-un titlu de carte. Si fata noastră, frumuşică, zâmbitoare, în multinaţio­nală de ani buni, chiar s-a prins de chestia asta. La timp, vreau să zic: „Împlinisem 28 de ani când m-am angajat la o companie de comuni­care. De-abia intrase pe piaţa românească, eram doar patru oameni, aveam biroul într-un apartament de bloc. Cultura corporatistă nu era atât de dezvoltată ca acum, dar, sigur, a tre­buit să ne adaptăm unui stil de muncă, si chiar de viaţă, care venea de la compania mamă, de la fondatori. Oricum, era un mediu mai omenos decât la Coca-Cola, de pildă, sau la alte multinaţionale care chiar te spală pe creier. Nu se pot face generalizări, unele companii au cul­tura de corporaţie în sânge, funcţionează pe ea, altele nu o au si nici nu o caută, lasă mai multă libertate angajaţilor. Unele intră si în viaţa ta personală, îţi dau reguli si acolo, când să faci copii, cum să te îmbraci, ce bărbat să-ţi iei. Sigur că asta depinde si de tine. Dacă esti usor de controlat sau foarte ambiţios să ajungi undeva, scuzaţi, esti pierdut. La femei mai intervine si dorinţa de a avea putere, la fel ca bărbaţii, asa că ajung în poziţii de forţă, dar cu un preţ cam mare: se masculinizează, îşi pierd atributele feminine. Am trecut si eu prin aceste capcane, pe unele le-am depăsit usor, altele m-au si prins. Opt ani am lucrat 10 ore pe zi, la supraîncărcare 16, plus week-end-urile. Nu-ţi cere nimeni asta, explicit, dar altfel n-ai cum să înveţi, să cresti profesional, să-ţi închei proiectele. Programul normal de lucru nu-ţi ajunge, evident că mai-marii companiei stiau asta, dar nici noi nu strigam, ce-i drept. Ei pro­fitau, sigur, dar eu ziceam că o fac pentru mine. Organizam evenimente peste evenimente, făceam strategii de comunicare, compania se asezase bine pe piaţa românească, ne-am extins, ne-am mutat. Viaţa mea personală nu mai exista, acasă mergeam doar să dorm, mân- cam pe tastatură, era fascinant! Unele lucruri mi se păreau de-a dreptul amuzante, prin con­trast. Seara, târziu, mă întâlneam cu preşe­dintele de board al nu stiu cărei companii care gestionează miliarde, apoi, încărcată de glorie, ajungeam în apartamentul meu din Berceni – si din alt film, evident. Sau prezentam strategii de criză pentru manageri care câstigă 10.000 de euro pe lună, dar îmi luam ţigări de la un nenorocit de butic, de pe colţ. La Viena, de câte ori sunt chemată la compania mamă, stau la hotel de cinci stele. Când revin acasă, văd că dusul meu e stricat, doar de vreo nouă ani de zile. Repet, eu ceream prea mult de la mine, nu ei. E un miraj al puterii, asta îţi oferă mediul corporatist. Si îţi mai creează si un fel de depen­denţă, de nu te vezi! Am realizat, însă, la un moment dat, că nu sunt fericită. Îmi lipseau alte segmente, alte satisfacţii, cariera nu e totul. Orice femeie are anumite condiţionări biologi­ce, vrea un prieten, un copil, o bârfă la o cafea, cu fetele. Asa că m-am resetat, pur si simplu, am început să recuperez. Merg la teatru, citesc mai mult, mă văd cu prietenele, am o relaţie, mai stau si pe-acasă, mai si gătesc. Job-ul rămâne important, dar nu asa, să nu mai stii de altceva. Nu-mi plăcea cum devenisem, eram nefeminină, dură, rece, tăioasă. Gata cu asta!”

Sătul de stilul corpo­ratist, Brăduţ Florescu, creative directorul „DDB Bucureşti”, şi-a dat demisia şi s-a mutat în… Thailanda. Trăieşte pe o plajă exotică, în insula Ko Pha Ngan, alături de alţi câţiva foşti colegi de breaslă. Are mai multe proiecte on-line, de la site-ul de turism amazingrace.ro, la pro­priul său blog. De unde cităm: „Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe ves­tici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multi­naţionalele lor, conduse de securiştii noştri”.

Taguri:

Comentarii

  1. florin says:

    De acord cu tine ca uneori (de multe ori) se munceste exagerat de mult in multinationale (nu in toate)
    Cu toate acestea vad ca incerci sa scoti prea tare in fata acest lucru cu trucuri gen Cancan : “Ion, 32 ani, manager…” Daca te uiti cu atentie ai sa vezi ca sunt mult mai multi Dorel, 30 ani muncitor, sau Maria, 30 ani, somera care au aceleasi boli, si care se sinucid din aceleasi sau din alte motive

    Cand scrii un articol jurnalistic incearca sa o faci dintr-o pozitie impartiala, de informare, nu din pozitia de inchizitor, asta daca vrei ca articolul tau sa fie credibil

    • liliana says:

      De acord cu dorelii si mariile tale, am scris si despre ei, la vremea lor. Acum se vorbea despre corporatisti, asta era tema.
      Cit priveste sursele, chiar am dreptul sa le protejez identitatea, daca ele doresc asta. Faptul ca nu poti crede o marturisire a cuiva fara nume intreg, virsta sau profesie cred ca tine de tine, e o problema a ta.
      In rest, ador oamenii care dau sfaturi!

  2. […] Și Zoso vine cu niște pasaje geniale din Flacăra. Acest articol a fost publicat în Opinii. Salvează legătura permanentă. ← Trolling […]

  3. Adi says:

    Hmm… mai mult decat adevarat.. Mai ales ca, din pacate, din lista celor care numai sunt printre noi, pe doi dintre ei ii cunosteam personal…

    Nu incerc sa deschid polemici, nici sa ma laud sau sa dau sfaturi, doar sa spun din experienta personala.. dupa 8 ani de multinationale am clacat si am reactionat… ca urmare, am fost concediat pe motiv de indisciplina..

    Acum am un nou job, mult mai lejer, iar sarbatorile de iarna le fac in zone tropicale (da stiu, o sa-mi sariti in cap, insa se poate sta 3 saptamani acolo cu 1500 euro, faceti un calcul cat va costa Craciunul si revelionul aici, plus facturile de utilitati, o sa vedeti ca acolo ajungeti).

    Sfatul meu.. trezirea…. nu banii inseeamna totul, ci, dupa cum imi spunea un bun prieten tailandez, echilibrul si bucuria de a trai.

    • liliana says:

      Mi-ar fi placut sa faci parte din dosarul nostru despre corporatisti. De ce nu te-ai aratat mai devreme? Poate data viitoare, tinem legatura!

  4. carcotasu' says:

    workaholic nu cumva se foloseste pt a-i descrie pe cei carora le place sa munceasca mult, si nu septelul tinut cu forta la munca?

    • liliana says:

      Nu-i musai, poti deveni dependent de ceva sau cineva si fara sa-ti placa.Si-apoi, totusi,n-am vazut pe nimeni in camasa de forta. Sunt niste nuante…

  5. Raluca says:

    “Brăduţ Florescu, creative directorul „DDB Bucureşti”, şi-a dat demisia şi s-a mutat în… Thailanda. Trăieşte pe o plajă exotică, în insula Ko Pha Ngan, alături de alţi câţiva foşti colegi de breaslă.”

    Interesant, dragut…dar de ce nu spune si cu ce probleme de visa se poate confrunta in thailanda? De ce nu spune cum este viata in Koh Panghan? La ne sfarsit nu poate trai intr-o tara cu legi dure 😉

    Cat despre multinationale si munca peste program…este la latiudinea fircaruia. Dca esti slab si iti place sa fi muncit, atunci nu te plange ca nu ai viata sau ca te imbolnavesti 😉

    • liliana says:

      Da,cam asta e ideea, in general, daca te uiti dinafara. Daca intri inauntru, insa, daca stai de vorba cu oamenii, iti dai seama ca viata nu prea se traieste in alb si negru, ci mai mult in nuante de gri…

  6. Paul says:

    Salut,

    Eu ma consider un exemplu in devenire pentru articolul tau. De cateva luni am preluat un job ce presupune interactiune zilnica cu midle si top management-ul dintr-o multinationala foarte mare. Ideea e ca task-urile se inmultesc de la luna la luna fara sa mai scap din cele vechi. Deocamdata asta se simte prin faptul ca, in anumite zile din luna, ma asez la birou la 9 si pana la 18 ma ridic doar sa beau apa si sa merg la baie. Stau cam 4-5 zile pe luna peste program, 1-2 ore. Nu am decat 26 de ani… dar deja imi dau seama ca nu asta e drumul pe care vreau sa merg indiferent de “oportunitati”. Banii si statutul social chiar nu inseamna totul pe lumea asta.

    Sanatate corporatistilor,
    Paul

    • liliana says:

      Daca ai constientizat ca nu asta e drumul pe care vrei sa mergi, jumatate din problema e deja rezolvata. E mai greu de cei care nu-si dau seama ca, asa cum scriam si in articol, viata e in alta parte. Asa ca te rog sa fii exemplu pentru alt articol de-al meu, nu pentru asta! Promiti?

  7. Ileana says:

    Multumesc pt acest articol care m-a miscat foarte mult. Este foarte adevarat. Traiesc in Franta astazi si textul m-a facut sa realizez multe lucruri despre mine pe care nu reuseam sa mi le explic.

    • liliana says:

      Multumesc pentru aprecieri si sint bucuroasa ca articolul ti-a folosit.Cam asa se intimpla, uneori, citind despre altii, ne intelegem mai bine pe noi.
      Si unde anume, in Franta? Poate ne trimiti vreo corespondenta de pe-acolo!

  8. marius says:

    Opinia mea, dupa 10 ani in corporatii este ca noi avem niste tare fundamentale care, pana cand le vom depasi, ne vor determina sa actionam in modelul “workaholic”:

    1. lipsa de eficienta si planificare
    2. complexul de inferioritate si obedienta fata de “sefu” (unde sefu poate insemna orice om sau structura superioara ierarhic) si care vine din lipsa de incredere in propriile forte
    3. comunicare defectuoasa
    4. hipercompetitivitatea data de frica de a nu ramane ultimul mai mult decat de dorinta de a fi primul

    Toate astea ne vin din modelul nostru cultural (Caragiale, Constantin Tanase, George Filimon sunt numai cateva nume care au scris destul de elocvent) combinat cu cei 40 de ani de comunism. Sper ca generatiile care sunt educate in strainatate o sa ne dea o sansa.

  9. Anca says:

    Fiecare este responsabil pentru propiria sanatate si viata echilibrata. Si eu, si cam toti prietenii mei lucram in “mediul corporatist” si ne confruntam cu presiuni la job. Vad cum unii rezista, iar altii se lasa dusi de curent, cu toate ca sunt constienti ca nu ii duce unde trebuie; si dau vina pe curentul cu pricina si nu fac nimic sa schimbe directia.
    Am cazut si eu in plasa o perioada. Ajunsesem sa gandesc, sa visez si sa vorbesc numai despre serviciu. Viata mea personala se apropia de zero si eram suparata pe cei care imi cereau prea mult, dar incercam sa le dau tot ce voiau de la mine.
    Lucrurile s-au schimbat atunci cand mi-am schimbat eu atitudinea. Presiuni exista in continuare, si din partea companiei, si din partea clientilor. Ca o paranteza, atunci cand lucrezi in servicii, clientii pot fi mai rai si mai nepasatori decat sefii :). Diferenta, fata de ce faceam cu 5-6 ani in urma, este ca acum accept sa ii las pe alti colegi sa fie mai cu mot decat mine, accept sa nemultumesc un client care ar vrea sa obtina prea multe sau prea repede, accept sa trebuiasca sa dau explicatii sefului pentru ca nu am reusit sa respect un deadline, accept sa spun pas unui un proiect “frumos”, chiar daca imi inchipui ca ar fi placut sau ca as avea multe de invatat daca as lucra la el.

  10. Alina says:

    Este, din pacate, foarte adevarat ceea ce este relatat in articol. Mi-am dat seama din facultate ca ma indrept catre acest mediu si am facut un pas inapoi si m-am gandit ca nu asta este ceea ce imi doream. Nu imi dau seama cum colegii mei se arunca in bratele multinationalelor cu atat entuziasm. Am trait un an de zile intr-o comunitate de studenti straini (in Japonia) si abia atunci mi-am dat seama ca avem o cultura a muncii care nu se bazeaza pe straduinta (am fost crescuta cu ideea ca romanii sunt un popor muncitor etc), ci pe munca obositoare in zadar. Nu dezvoltam si metode de a ne relaxa cu adevarat. E foarte trist, caci parca dispare umanitatea din noi. Pentru mine a fost un soc sa o constientizez, am simtit brusc ca trebuie sa aleg intre liniste si succes si mi s-a parut o alegere nedreapta. De aceea, nu cred ca as putea sa lucrez (macar deocamdata) in Romania si am luat calea Orientului.

  11. […] un articol dintr-o revista nationala, postat  pe Facebook (http://revistaflacara.ro/%E2%80%9Ebuna-ma-numesc-corporatist-si-sunt-workaholic/ ), despre workaholici si dramele personale generate de societatea actuala corporatista (vezi  mult […]

  12. Ma bucur sa aflu ca ati scris de mine fara ma fi intrebat nimeni nimic. O si mai mare bucurie mi-o produce faptul ca ati pus watermark “Flacara” pe pozele mele, fara sa mentionati sursa. Dati-mi adresa la care sa va trimit factura.

    • Eugen says:

      Bradut, bine ai revenit in Romania!

    • liliana says:

      Colegul meu Octavian Tibar, prieten de facebook, a incercat sa ia legatura cu tine dar nu a reusit. Mi-ar fi placut sa avem un interviu. In lipsa, am citat de pe blogul tau, precizind sursa. In revista, in print, fotografiile sunt semnate, iti trimit un pdf ca sa vezi. Dintr-o eroare, semnatura nu a fost preluata pe site, e in curs de remediere, scuze. Imi pare rau daca te-ai suparat, chiar nu-mi doream asta. Adresa e pe site. Toate cele bune.

  13. Buna, Liliana, multumesc pentru raspuns.
    N-am niciun mesaj de la Octavian.
    N-am plecat din Romania pentru ca m-am saturat de viata corporatista, ci de un anume mod de a face presa, media, comunicare.
    Ultimul meu loc de munca a fost Realitatea/Catavencu.
    DDB avea 25 de angajati, ceea ce n-o incadreaza la “corporatii”.

  14. roxana says:

    am urmarit in paralel si fb si am observat comentariile dvs de acolo, dle florescu.
    am cautat apoi pe google si am gasit
    http://www.zoso.ro/ce-vrea-bradut-florescu/ comentariu la care dvs nu ati replicat. si acolo tot despre fuga dvs de corporatii se vorbea. e o sursa publica si cu multa audienta.
    as observa ca vehementa reactiei dvs e putin disproportionata in raport cu potentialele “daune” de imagine produse. si mai ales ca un demers de combatere a zvonurilor trebuie sa fie consecvent.
    as mai observa si ca articolul se refera la “stilul corporatist” care se poate manifesta – dupa cum si dvs stiti f bine – si intr-o companie de 20 de oameni.

  15. Roxana, de la Zoso nu am pretentiile pe care le am de la revista Flacara.

  16. Zdeno says:

    Am citit cu atentie si nu am gasit nici un comentariu “pro”, doar “con’s” ca sa folosesc termeni corporatisti. Nici un comentariu de la unii care au reusit. Da, … puteti sa va mirati dar sunt si din acestia.
    De aceea m-am hotarat sa postez un comment, macar de dragul polemicii 
    Zicala “intra cine vrea, ramane cine poate” se confirma inca odata. Daca vreti, faceti o paralela cu sportul: multi alearga, joaca fotbal, trag cu arcul de mici … doar cativa ajung la Olimpiade / Mondiale / …
    Multinationala nu te tine prizonier, nu te “rupe” cu munca, doar iti creeaza conditiile si, de ce nu, recunosc, iluziile. Dar … alegerile ne apartin.
    Am intrat in acest mediu, al “multinationalelor” prin ‘96/97. Am avut (si am) colegi si prieteni care au reusit sau au plecat (unii ati scris mai sus “clacat”). Am vazut si trait multe.
    De fapt problema celor care pleaca din sistem nu este programul, deadline-urile scurte, knowledge-ul, presiunea, … Toate acestea sunt doar efectele.
    Problema este alta si apare, de cele mai multe ori, la cei care incearca sa para, sa se comporte altfel decat sunt ei de fapt. Si cu cat incearca sa se “alinieze” mai mult la cultura corporatista, cu atat li se pare mai dificil. Vrei sa arati ca “te potrivesti” acolo si faci tot ce poti in directia asta dar, pentru ca nu asa functionezi tu, ti se termina bateriile si iti dai seama cand te lasa. Asta te consuma intr-o corporatie.
    Cei care “reusesc” sa treaca de momentul asta sunt cei pentru care mediul corporatist este “natural”. Ursul innoata dar nu poate sta in apa la nesfarsit.

  17. mihai preda says:

    as vrea sa citesc un articol legat de forta distructiva a multinationalelor nu numai in ceea ce priveste sanatatea si timpul liber, dar mai ales in redimensionarea libertatii sociale a individului. Personal am o experienta vasta in evenimente organizate de multinationale (de la team buildinguri pana la weekenduri pierdute in workshopuri etc) si pot sa contabilizez ca peste 60% din colegii mei au divortat sau sunt pe cale sa, cu 2 cauze principale:
    1. timpul petrecut cu familia/prietenii se diminueaza
    2. apar tentatiile de sex opus in timpul acestor manifestari corporatiste de week-end, cu rol de a “suda” echipele.
    Din multele evenimente de “agatat” la care am fost martor, pot sa spun cu siguranta ca in marea majoritate a cazurilor, initiativele de a se cunoaste mai bine ale unor colegi sau colege s-au sfarsit “cu finalizare”. de aici pana la o poveste de dragoste ascunsa si destramarea familiei e doar o chestiune de timp.

    Cred ca ar fi intersant un articol pe tema asta, documentat si poate chiar spumos.

    • liliana says:

      Sigur ca ar fi interesant, dar la materiale de acest gen, de regula, am probleme cu sursele. Oamenii imi povestesc, dar, din motive pe care, de altfel, le inteleg, vor sa-si pastreze anonimatul. Numai ca un articol bazat doar pe anonimi nu este credibil…

      • Nicole says:

        Nu-mi vine sa cred, in sfarsit cineva spune LUCRURILOR pe nume, clar si concis ce se intampla in multifuckingnationalele noastre! Bravo, super articol!
        Parca imi citeam viata! Eu am “cedat” dupa 7 ani, de luna trecuta m-am “retras” din sclavagism!
        Sper ca acest articol sa aiba ecou, si sa va treziti la realitate, sa invatati sa spuneti: NU!
        BAFTA!

  18. liliana says:

    Bine c-ai scapat, Nicole, multumesc de aprecieri.

  19. o alta corporatista says:

    CAinele moare de drum lung si prostul de grija altuia. Suntem o natie de vaicareti si de puturosi si ne meritam soarta, daca nu am fi tinuti din scurt nu am face niciunu nimic!!!
    Eu lucrez de cativa ani buni intr-o multinationala,una din cele considerate iadul pe pamant de afara; ei bine nu este chiar asa, dupa ora 5 cand se termina programul rar se intampla sa gasesti 1/3 din angajati ca stau peste program, fiecare sta daca stie ca are ceva de terminat si nu a apucat sa faca in timpul zilei, dar nu inseamna ca sunt mereu aceiasi sau ca sunt unii care s-au mutat la birou. Spre deosebire de alte firme aici ai siguranta zilei de maine, stii ca ziua de salariu este zi de salariu, sa fim seriosi pentru asta muncim. Este adevarat nu se joaca zuma pe net toata ziua, se munceste, dar repet pentru asta suntem platiti!!! Eu prefer sa stiu ca lucrez undeva, unde din 22 zile lucratoare 5 maxim le stau peste program (nu inseamna ca in alea 5 se pleaca la 1 noaptea acasa), dar cand vine ziua de salariu stiu ca nu imi fac probleme ca poate nu imi intra banii si ce ma fac, am rata de platit, stiu ca nu sta patronul in carca mea toata ziua sa verifice cate fumuri am tras din tigara, nu semnez nicio condica dimineata la intrare in care sa ma simt prost ca am trecut ora 9.05 de 2 ori saptamana asta, decat sa stau 8 ore la serviciu, din care sa muncesc eventual 4 daca avem noroc si am prins cativa clienti luna asta, si aoleu sa apuc sa ma duc repede la contabilitate sa vad avem bani de salarii sau iar il luam cu o saptamana intarziere, si ce ma fac am intretinerea in urma 2 luni, iar imi e rusine sa dau ochii cu administratorul.
    Cei care muncesc pana le sar ochii sunt cei care nu vor sau nu sunt in stare sa spuna stop, mai mult de atat nu pot sa fac, asta sunt si atat pot, mai am nevoie de cineva care sa ma ajute, aici nu este vina nimanui in afara de ei.
    Si aici colegii sunt prieteni, isi fac si aici colegii concediile impreuna, pt ca da, ne luam si concedii, in care surprinzator chiar ne distram, exista si aici colegi sot si sotie, si nu inseamna ca si-au mutat locuinta in sediul firmei, am chiar si prieteni din afara companiei, alti cosproratisti cu care chiar daca nu reusesc sa ma vad zilnic, la sfarsit de sapatamana o seara macar tot ies si cu ei la o cafea, va vine sa credeti? Ei bine da!
    Exista si minusuri in companiile multinationale,intradevar, unul este acela
    ca te pierzi in sistem. Este foarte greu sa ajungi intr-o functie din care sa poti sa coordonezi ceva cap coada, de cele mai multe ori ai nevoie de ani buni de experienta sa te ridici la un nivel mai avansat, dar este oarecum firesc pentru ca volumele de munca sunt foarte mari, si atunci totul trebuie tinut din scurt foarte bine.
    Citeam mai sus ca oamenii din multinationale isi pastreaza anonimatul, vreau sa il vad eu pe ala care lucreaza la Nelu SRL si are curaj sa iasa in piata Univeristatii sa strige sus si tare ca seful lui este gay, sau orice altceva, e logic si normal sa isi pastreze anonimatul, nu ridica in slavi pe nimeni, si chiar daca ar face-o, are toate sansele ca a 2a zi la birou jumatate din colegi, care fie nu il plac atat de mult, fie nu sunt de acord cu el, in cel mai fericit caz sa inceapa o polemica din care nu mai iese nici spalat in Dunare, sa fim seriosi suntem romani, si ne pricepem la toate, inclusiv la dat din gura.
    Sper ca nu am deranjat pe nimeni cu parerile mele.
    O seara buna,
    O corporatista fericita 🙂

    • liliana says:

      Daca se simte cineva deranjat de parerile tale, e problema lui! Eu n-am exclus varianta ”am vazut si corporatisti fericti!”

    • Geox says:

      Draga “corporatista fericita”, subscriu comentariului tau! Numai oamenii slabi clacheaza! Nu-ti place, ai de ales: fa-te bugetar cu -25% sau deschide o afacere proprie!

      Sanatate maxima in…. Thailanda!

      • Alex (VI) Caraibe says:

        Geo…si corporatista fericita!
        sint total de acord cu voi. Eu sint de 13 ani in corporatism…si este super…numai cei slabi cedeaza! Amen

  20. o alta corporatista says:

    niciunul*

  21. cristi says:

    hahahha:))))),asa sunt romanii, se plang cand au unde sa munceasca, se plang cand nu au unde sa munceasca:))), cine ii mai intelege

    • liliana says:

      Intre cele doua extreme, respectiv a munci prea mult, pina cazi, si a nu munci deloc, cred ca exista si o varianta echilibrata, de oameni normali

  22. […] cluburi, ca să nu mai ai de ce să mergi acasă”.Pentru articolul integral în Flacăra“ click AICI. google_ad_client = "ca-pub-8913346770297621"; /* leaderboard jos */ google_ad_slot = […]

  23. Donkeypapuas says:

    Nu ştiu cum se face dar sunt numite îndeobşte “corporaţii” exact companiile internaţionale specializate în… nimic. Consumă hârtie, produc deşeuri şi fabrică contracte, poliţe, credite, dobânzi etc. V-aţi gândi cumva la Panasonic (deşi este!) ca la o corporaţie şi cu un mediu “corporatist”? Sau la Fane vopsitoru’ de la Dacia RENAULT ca la un “corporatist”? Vai! Dar s-ar supăra tovarăşa “altă corporatistă”!
    Nu ştiu cum se face dar cei ce critică modul de viaţă corporatist primesc imediat hârdăul cu invective în cap. Dela “puturoşii de români” la tot felul de englezisme (că tipilor şi mai ales tipelor le cam pute limba română). Dar numai pe maul Dâmboviţei sunt voci critice? Nu! Chiar în “minunata lume nouă” din Occident putem afla. Culmea! De le unii care analizează permormaţele celor mai bune întreprinderi din lume! Un exemplu: în cărţile lui Jim Collins (“Excelenţa în afaceri”, “Afaceri făcute să dureze” – ambele apărute în română) se face referire la mediul chiar TOTALITAR pe care-l adoptă OFICIAL multe din aceste companii.
    Nu ştiu cum se face dar nu se pomeneşte nici un cuvinţel despre programul de lucru pe care îl au patronii. Nici un cuvinţel despre profituri. Să mai subliniez şi că cea mai mare parte a profiturilor vine din… contractele cu statul (ori în strânsă legătură)?

  24. Laurissima says:

    Mda 😀 Pai si eu am tras in stilul corporatist, dar asa cum spuneau multi din cei de mai sus, in parte din placere. Ajunsa la birou la 07 dimineata cand intindeam coarda la maxim cu munca si se facea 23 seara, ma gandeam la Raluca Stroescu si…culmea: nu ma speriam deloc! Chiar spuneam: uite ca se poate!
    Dupa 10 ani de tras pentru tinte mari cu realizari dar si cu sacrificii, am hotarat sa ma mut intr-o alta tara europeana. Deocamdata job-ul meu este foarte modest la polul opus fata de tot ce am realizat in Romania. INSAAAAAA: si acest job mai modest si in aceasta tara civilizata acelasi stil!!!! Munca si stres ingrozitor, am ajuns sa iau calmate in timpul programului de lucru. Am avut o zi in care am simtit ca fac o cadere de calciu si am cerut 30 sec pauza pentru a bea un pahar cu lapte. Managerul mi-a spus ca si el se simte rau si cu toate astea nu ia pauza. Am fost racita si m-au primit la lucru cu o tuse iritativa fara nici un stres. Lucrez direct cu clientii, le-am tusit in fata micilor copii si nimeni nu s-a stresat nu a spus ramai 2 zile acasa in medical. O buna prietena lucreaza aici intr-o companie multinationala reprezentativa pentru toata Europa, este Key Account pentru clienti din domeniul telecomunicatiilor, are in mana proiecte de zeci de milioane de euro dar evident acelasi stres si munca multa. Si-a dereglat complet ritmul de somn, ii cade parul si-a dereglat menstrele din cauza de stres si acuza o oboseala cronica. Are acasa un baietel de 3 ani, pe care apuca sa il vada 5 min inainte de culcare si asta nu se intampla in fiecare seara.
    Concluzia? Se intampla peste tot si nu ai protectie.
    Am colege de munca care au fost la un avocat bun specializat pe drepturile strainilor pentru a cere protectie si avocatul le-a spus: “au prea multi bani, franciza lor este prea puternica, avocatul dintre cei mai buni, nu am puterea sa ma bat cu ei, NU AVETI NICI O SANSA”

    • Dan says:

      Nu e neaparat necesar sa fi angajat intr-o multinationala… Primul meu job, dupa facultate, a fost de agent de vanzari pentru o firmulita cu 4sau 5 angajati… Castigam in 1994 peste 1.000 de marci germane pe luna si produceam un profit de aprox.30.000 de marci pentru patron! Ajunsesem sa dorm 16 ore pe saptamana, conduceam dormind, faceam cate 3-4.000 de km pe saptamana… Patronul mi-a cumparat o masina cu conditia sa o folosesc si in interes de serviciu…am platit-o in 4 luni dar dupa inca doua luni i-am schimbat segmentii…era Dacie, fireste…Dupa alte cateva luni contorul a trecut de 100.000 de km si am vandut-o ca masina “noua, de un an…”, cine ar fi crezut ca e o “baba tanara” ? Acum sunt director de vanzari intr-o multinationala adevarata, nu voi promova niciodata mai sus desi am competentele, imi lipseste o anumita nationalitate…! Muncesc 9 ore pe zi dar cand plec acasa incui in birou problemele iar familia si timpul liber mi le respect…! Nimic nu e mai important ca iubirea, linistea si sanatatea! Banii nu pot reda sanatatea pierduta in cautarea lor…!

  25. Woah! I am really enjoying the template/theme of this site. It is simple, yet effective. A lot of times it is difficult to get that is perfect balance between user friendliness and appearance. I must say you have done a great job with this. Additionally, the blog loads super quick for me on Internet explorer. Superb Blog!

  26. Very useful info. Hope to see more posts soon!

  27. Thanks for the tips. And I am looking for Wireless Phone Headset. After struggling to find the place and way to load the html, I seem to have it showing up on my blogger site. I’ll monitor it. What should I look for next?

  28. Thanks, my group has been looking for this kind of stuff.

Comenteaza