„Dacă nu se implică Federaţia, fotbalul este în pericol să dispară“

March 20th, 2009, Nicolae Predeşel

Generalul de brigadă Pop Gavrilă dă toate cărţile pe faţă în legătură cu violenţa pe stadioane:

E destul de greu să apuci să schimbi două vorbe despre violenţa pe stadioane cu şeful Direcţiei Generale de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, gen. brig. dr. Pop Gavrilă. Nu că ar refuza acest dialog. Pur şi simplu are agenda „full“. Am avut mai mult noroc într-o dimineaţă de joi. În aşteptarea unei delegaţii franceze la nivel înalt, timp de aproape o oră am reuşit să aflu, direct de la sursă, explicaţii despre un fenomen care ameninţă nu numai securitatea spectatorilor ci însuşi viitorul fotbalului.

Fenomenul „hooligans“, în plină ascensiune în fotbalul românesc, se datorează modului în care cluburile au întreţinut relaţia cu galeriile dar şi lipsei de reacţie a Federaţiei şi Ligii Profesioniste, depăşite total de evenimente.

– Unii dintre liderii de galerie ai marilor echipe bucureştene spun că au câştigat „războiul“ cu Jandarmeria.

– Este o reminiscenţă a anilor trecuţi în care suporterii au avut mereu tendinţa de a duce un „război“ cu forţele de ordine. Asta s-a întâmplat şi datorită modului spectaculos, uneori exagerat, în care mass-media a relatat momentele mai tensionate din peluze. Vă asigur însă că este o problemă cu totul şi cu totul falsă. Între Jandarmerie, ca forţă de ordine, şi suporteri, în fond cetăţenii Bucureştiului, nu poate exista niciodată un război. Noi suntem în război cu infracţionalitatea, cu infractorii. Membrii galeriilor sunt membri ai Cetăţii. Recunosc, la unii tineri a prins psihoza participării la acţiuni gălăgioase, cu refulări care ajung repede la violenţă. Chiar şi aşa, nu există un război. Există însă incidente între grupurile de suporteri, cluburi şi forţele de ordine. Acestea ar trebui înţelese şi interpretate în spiritul şi litera legii. Din păcate, unii dintre fani nu înţeleg acest lucru şi greşesc.

– Şi totuşi, încă mai vorbim în astfel de termeni, la mai bine de un an de la apariţia „legii antihooligans“ (n.r. – Legea nr. 4 din 9 ianuarie 2008, cunoscută oficial sub titulatura de „Legea privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive“). Fenomenul violenţelor pe stadioane nu dă semne de regres. Dimpotrivă. Unde s-a greşit?

– Apariţia acestei legi nu se datorează Jandarmeriei, ci oamenilor din sport. Nu este o lege împotriva galeriilor, ci o lege care reglementează relaţia club-competiţie-spectatori la toate manifestările sportive, nu numai la fotbal. Din păcate, au apărut şi o serie de probleme în interpretarea legii. După 1990, preocuparea cluburilor a fost doar să aducă suporteri pe stadioane. Cu orice preţ şi cât mai mulţi. Prin orice mijloace şi cu un sprijin financiar consistent. Astfel, s-a ajuns într-un punct în care fenomenul a devenit un real pericol, pentru ceilalţi participanţi, pentru spectatorii obişnuiţi. Prin această lege, cluburile au devenit responsabile. În acest fel au început, repet, au început să-şi ia măsuri. Reacţia suporterilor a fost diferită. Unii le susţin, alţii, nu. Ba chiar s-a ajuns ca grupuri de aşa-zişi fani să acţioneze împotriva intereselor echipei favorite. Ultimele evenimente din turul campionatului au demonstrat, din plin, această stare de fapt. Ideea lor este de a face rău clubului provocând incidente grave. Ştiţi bine ce s-a scandat şi afişat pe stadioane în ultimele luni. Aproape toate mesajele vizau pe cineva din conducerea clubului-gazdă. Aceasta este problema reală. Ştiţi vorba aceea: „Cine seamănă vânt, culege furtună!“

– Faptul că măsurile de ordine şi siguranţă în interiorul arenelor sportive sunt atribuite de clubul organizator unei „firme specializate“ reprezintă una dintre explicaţiile haosului din peluze?

– Explicaţia haosului din peluze trebuie căutată la cluburi. Punerea la dispoziţia unor grupuri de fani, aduşi prin orice modalitate pe stadioane, a unei peluze sau jumătăţi de tribună, fără a avea nici un fel de răspundere în privinţa manifestărilor lor, s-a întors împotriva celor care au încurajat astfel de practici. Când li s-a cerut să respecte câteva reguli de bun-simţ, „liderii“ acestor grupuri au refuzat vehement. Aceşti indivizi sunt, sută la sută, produsul cluburilor. Marile probleme au apărut în momentul în care s-au anulat avantajele materiale şi sponsorizările către galerii. În astfel de situaţii, nu mai putem vorbi despre grupuri de suporteri, ci despre grupuri organizate pentru comiterea de infracţiuni, ceea ce este o cu totul şi cu totul altă problemă.

– Nu de puţine ori suporterii trec dincolo de lege. Introducerea în stadion a materialelor interzise reprezintă pentru mulţi dintre ei un titlu de glorie. Din câte ştiu, au şi complici. Până unde s-a ajuns cu imaginaţia?

– Vreau să fac unele precizări importante. Suporterii invocă Legea nr. 126/1995 care permite, de exemplu, folosirea unor mijloace pirotehnice până la o anumită greutate, sub trei grame. Adevărat, dar fanii nu citesc legea până la capăt unde este specificat: cu excepţia căilor rutiere şi a locurilor aglomerate. Cum stadionul este un loc aglomerat, consider că orice discuţie pe tema asta nu-şi are rostul. O altă precizare importantă: aceste mijloace pirotehnice nu pot fi folosite de suporteri dar pot fi folosite de clubul organizator, pe baza unui contract cu o firmă specializată, pentru a nu pune în pericol siguranţa spectatorilor. Repet, spectatorilor le este interzis să intre în incinta arenei cu materiale piro?tehnice, însă cluburile pot realiza ce spectacole vor, cu torţe, petarde şi artificii, doar prin intermediul unor companii specializate şi cu avizele necesare. Stadioanele noastre sunt primitive în materie de condiţii de securitate. Împrejmuirile, activităţile comerciale din incinta arenei, accesul şi evacuarea spectatorilor, monitorizarea video şi multe altele, încă lasă de dorit. Peste toate astea, a mai venit şi inventivitatea suporterilor, care a pus capac. Sunt foarte inventivi: îşi schimbă ţinuta între ei, ascund materialele pirotehnice în pungile cu chips-uri, în haine sau chiar pe corp.

– Cât de mult contribuie declaraţiile iresponsabile ale unora dintre oamenii importanţi din fotbal la întreţinerea violenţei pe stadioane?

– Cred că sunt principalul factor al declanşării violenţei pe stadioane. Nu mă feresc să spun că multe dintre ele sunt declaraţii iresponsabile. Practic, prin aceste ieşiri mediatice, lipsite de discernământ, fotbalul a fost transformat din sport, cu tot ceea ce presupune mai frumos, într-o afacere.

– Din această perspectivă, unde credeţi că ar trebui acţionat pentru diminuarea fenomenului violenţei pe stadioane?

– Sigur că, de la Ligă, care reprezintă cluburile, nu mă aşteptam la mare lucru, dar Federaţia Română de Fotbal trebuie să readucă fotbalul pe teren. Toate de?mer?surile făcute de Jandarmeria Bucureşti către forul din Casa Fotbalului au rămas fără răspuns. Dacă nu se implică Fede?raţia, pericolul este să dispară fotbalul.

– Interesant, dar şi alarmant, ceea ce ne spuneţi. Sunteţi general de brigadă, doctor în ştiinţe juridice şi militare, dar înainte de toate, un tată şi un soţ responsabil. Familia, cât de mult primeşte familia?

– Din 1990 sunt ofiţer de ordine publică având responsabilităţi de organizare şi conducere. Am un băiat şi o fată. Nici unul însă nu vrea să activeze în acest domeniu. Şi asta din cauză că timpul liber este foarte puţin. Am avut norocul să găsesc înţelegere la familie. O şansă de a îmbina o familie frumoasă cu partea profesională. Când m-am căsătorit i-am spus soţiei: „Serviciul presupune atâtea privaţiuni încât cred că va trebui să înţelegi că de multe ori va cere mai mult timp decât familia“. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că am făcut ceea ce face un om normal.

– Sunteţi un excelent vorbitor de limbă franceză. Aveţi o atracţie specială pentru cultura franceză?

– Pasiunea mi-a trezit-o profesorul de limba franceză din liceu, Ion Cristoreanu, care şi-a făcut studiile la Paris. În timpul unei ore de curs a început să ne povestească despre Paris şi minunile lui. Am văzut, cu ochii minţii şi sufletului acestui profesor, toată splendoarea capitalei Franţei. La un moment dat m-a întrebat: „Dacă te-ai afla la Paris, unde ai vrea să mergi?“ I-am răspuns fără ezitare: „În vârful Turnului Eiffel ca să pot vedea tot oraşul!“ Ei bine, primul obiectiv pe care l-am vizitat în Paris a fost… Turnul Eiffel. Într-un fel, un omagiu adus profesorului meu, Ion Cristoreanu, pentru că m-a făcut să îndrăgesc cultura franceză. Mai mult, cea mai mare satisfacţie a fost să mă plimb prin Paris cu fiica mea, care era studentă la Sorbona – un altar al culturii.

– Alte pasiuni?

– Am plantat mii de pomi. V-am spus că am făcut parte dintr-o familie de silvicultori. Cred că adunaţi la un loc ar face o pădure. O altă pasiune este călătoria. Dar nu oricum sau ca un călător obişnuit, ci cu… mintea. Îmi place să ?citesc despre toate culturile lumii, despre istoria lor.

– Un singur lucru vreau să vă mai întreb. Aşa cum vă cunosc, cuvântul care v-ar descrie cel mai bine este „rigoare“. O deprindere sau o condiţie?

– Nu cred că „rigoare“ este cuvântul care mă descrie cel mai bine. Mai degrabă verbul „a construi“. Am tendinţa să construiesc tot timpul. Îmi place să formez oameni. Nu sunt un riguros, format doar sub aspect militar. Această deprindere vine poate de acasă, din educaţia primită de la părinţii mei. Sunt un general care, tot timpul, vreau să sparg tabuurile militare. Totdeauna le-am spus subordonaţilor mei să gândească, să se implice, nu să invoce regulamentul. Jandarmii sunt şi ei oameni ai Cetăţii. Şi pentru că ne aflăm în luna lui Mărţişor, vreau să transmit tuturor doamnelor şi domnişoarelor din Bucureşti un gând de bine şi garanţia că pot participa în deplină siguranţă la orice fel de competiţie sportivă.