Cu şapte luni înainte de Revoluţia din decembrie 1989, Emil Cioran s-a întâlnit, la Paris, cu scriitorul craiovean Ion Deaconescu, directorul Academiei Internaţionale Mihai Eminescu. Întâlnirea cu pricina s-a lăsat cu un interviu-fluviu, de vreo 60 de pagini, publicat în volumul Dacă m-aş fi aruncat în Sena, Editura Europa, Craiova, 2000. Prin amabilitatea poetului Constantin Preda, care a negociat cu autorul cărţii, Flacăra vă prezintă un fragment incendiar din convorbirea celor doi. Avem, aşadar, un Cioran inedit. Dar tot de pe culmile! Şi tot ale disperării!
– Domnule Cioran, aş dori, cu permisiunea Domniei Voastre, să abordăm un subiect delicat. S-a spus, în România, aici, la Paris, dar şi aiurea, că aţi fost membru al mişcării legionare. Credeţi-mă, vă întreb despre această situaţie cu multă jenă şi temere, fiind un punct litigios al existenţei dumneavoastră.
– Garda de fier a fost un moment delirant, şocant şi nebunesc al istoriei României. Cu accente naţionaliste şi creştineşti la început, Mişcarea a degenerat, în final, în acte reprobabile. O stare de euforie, delirantă care ne-a cuprins pe toţi. Un exces ce ne-a molipsit pentru a face istorie şi a ne implica în prezentul ei. O stare pasională fără măsură. O obsesie necesară, atunci. Falimentară, apoi. Eram tineri, inteligenţi, expansivi, subscriind la fanatismul clipei şi al visului. În orice caz, aceeaşi istorie, pe care am dorit s-o edificăm altfel, ne-a scuipat pe obraz. Ne-a pălmuit şi ne-a împovărat cu tembelismul ei. Regretele sunt tardive!
– Ştiu că aţi fost chemat, cu insistenţă, de către organele militare româneşti să reveniţi în ţară spre a fi mobilizat, România fiind în război, alături de nemţi.
– A fost o problemă grea pentru mine. Ataşatul nostru la Paris, col. Gorgoveanu, locuia în acelaşi hotel în care se afla şi comenduirea germană şi, tot timpul, mă ameninţa cu tribunalul militar dacă nu mă întorc în România, la armată. Enervat de insistenţele acestuia, i-am spus, într-o zi, că, dacă nu mă lasă în pace, o să las scris la gazetă că mi-am luat viaţa din cauza lui. Poate că l-am impresionat sau, cine ştie, că, de atunci, m-a lăsat în pace.
– De ce nu aţi revenit, în patrie, după război?
– Iniţial, nu aveam de gând să mă stabilesc în Franţa. Războiul a fost cauza deciziei mele de a rămâne la Paris. Mi-am dat seama că României i-ar fi trebuit peste 20 de ani ca să se refacă după dezastrul pricinuit de război. Dacă Pătrăşcanu n-ar fi fost ucis de-ai lui, eu şi Eliade ne-am fi întors în ţară. Pătrăşcanu era un fin intelectual. M-a îngrijorat uciderea acestuia de către comunişti. Nu am avut viziunea pierderii războiului de către România şi că se va complica atât de dezastruos.
– Domnule Cioran, acum, la vârsta Dumneavoastră, îl mai huliţi pe Dumnezeu? N-aţi obosit luându-l în răspăr şi obligându-l să vă asculte?
– Eu l-am obosit pe Dumnezeu, nu el pe mine. N-am vrut niciodată să-l servesc. Dacă aş fi făcut-o, mi-aş fi pierdut iniţiativa şi libertatea. Este injust să-l crezi pe Dumnezeu deasupra oamenilor. Fără ei, fără oameni, Dumnezeu ar fi singur, un neajutorat. N-ar avea nici un destin. În relaţia cu el, omul ar trebui să fie mai orgolios, căci el determină balanţa sorţii. Nicidecum, Dumnezeu. Prea egoist, Dumnezeu nu m-a impresionat niciodată. Întotdeauna plictisit, prea aşteaptă rugăciunea noastră. După mine, e repuscular. Dacă nu se perverteşte, nu are nici o şansă.
– Cum să se pervertească?
– Să devină mai uman. S-ar însănătoşi în ochii celor nevoiaşi, sătui de mister şi iluzii înşelate. Căci, monopolizând toate spaimele şi laşităţile noastre, devine un stigmat pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Dacă ar intra în şomaj, s-ar putea ca Dumnezeu să înveţe câte ceva din dezertările şi visele neîmplinite ale omului.
– Dar dumneavoastră în ce credeţi cel mai mult?
– În disperarea de fiecare zi. Dacă n-aş dispera, n-aş trăi. Mă desăvârşesc mereu în nefericire. E singurul meu scop.
– V-au plăcut femeile?
– Numai cele inteligente, gata oricând să refuze dragostea în favoarea creaţiei. În fond, un alt gen de impostură. Infidelitate pentru luciditate. În artă, ca şi în amor, chinurile îl preschimbă pe creator în victimă. A te dezbrăca în faţa celorlalţi înseamnă înnobilarea existenţei. Adică, superior lui Dumnezeu.
– Ce vă spune numele de Lise Roboau?
– O prietenă din tinereţea mea pariziană. O soluţie în neliniştile mele epileptice.
– Îmi daţi voie să vă citesc un fragment dintr-o scrisoare extrem de interesantă şi caldă pe care v-a trimis-o cu mulţi ani în urmă?
– (râde) Sunt curios să aud ce prostii îmi scria.
– „J’ai soif de vos yeux, de votre corps. Vous êtes mon seul, mon unique ami.”
– Grotesc. Tinereţea e o stare deplorabilă, funestă, ca însăşi dragostea. Îţi ruinează vitalitatea (…)
– Ce vă reproşaţi? Există ceva în viaţa dumneavoastră de care să vă fie jenă?
– Îmi reproşez multe pagini din „Schimbarea la faţă a României”. Îmi mai reproşez că unii prieteni din tinereţe au suferit mai mult ca mine. Ei au fost în puşcării, unii au murit chiar, pe când eu am trăit atât de mult, un deşeu al aspiraţiilor noastre. O anomalie. Noica, de exemplu. Aproape un sfânt. Pe când eu, un orgolios, exilat în principii. Nu e normal. E o contradicţie şi nu-mi face bine. Viaţa nu mă ispiteşte, n-am câştigat nimic fiind viu, trăind la umbra Turnului Eiffel. Aproape o tragedie. N-aveţi cum să înţelegeţi această contradicţie. Ambiţia, uneori, nu cedează în faţa modestiei. Mă dezgust.
– Domnule Cioran, vă mărturisesc că m-au speriat unele afirmaţii pe care le-aţi făcut în legătură cu România şi viitorul ei. Şi, astăzi, credeţi la fel despre România?
– Românii sunt lipsiţi de voinţă, făcând din a munci o emblemă specială, un stil existenţial. Suntem cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai inteligenţi, ne mulţumim cu destinul şi cu condiţia de a nu face nimic. Nu ne-am schimbat deloc.
– Şi totuşi, ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum la întretăieri de milenii?
– Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi (…). Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.
– E o problemă de competenţă, nu-i aşa?
– Desigur. Nu trebuie să ne ademenim cu lucruri insignifiante, neinteresante şi confortabile pe moment. Şi ar mai fi ceva. E nevoie să facem ceva pentru a diminua din orgoliul nemăsurat al ungurilor de ţară civilizată atunci când se compară cu noi. Nu e bine să devenim duşmanul ungurilor ori al sârbilor. Ungurii sunt maeştri în propagandă. Emigraţia lor e puternică, unită şi bogată. În special, cea din America. Ştiu să se folosească şi de frumuseţea unguroaicelor. Au organizat aici, la Paris, o manifestare. Cu filme, cărţi, conferinţe. S-a băut Tokai gratis, mii de litri, servit de unguroaice cu fustiţe de-o palmă şi cu cizmuliţele roşii.
– Aţi scris teribil despre unguri. Sentimentele dumneavoastră pot să fie decodate şi altfel, acum?
– Îi stimez pentru încăpăţânarea şi consecvenţa lor. Îmi displace însă îngâmfarea lor de grofi şi tertipurile de vechili la curţile austriece.
– Fără să deveniţi oracol, ce se va întâmpla cu Europa noastră, ştiindu-se faptul că America, Japonia, ţările asiatice i-au devenit concurente, fiind foarte bogate?
– E o problemă. Franceza a pierdut competiţia cu engleza. Francezii s-au plictisit să tot fie centrul cultural al lumii. Altădată nu era posibil. Şi totuşi… America are inteligenţa profitului, a banilor. China n-a fost niciodată o ficţiune. Ea va fi pericol adevărat în sensul excesului de răbdare şi muncă. Japonia n-o să uite niciodată Hiroshima. Are instinctul revanşei. Dacă Germania va renunţa la orgolii şi la fiorii puterii şi se va alia cu Franţa, atunci Europa nu o să mai fie cea mai mare provincie a lumii.
– N-aţi spus nimic de Uniunea Sovietică!
– Rusia a dat dintotdeauna impresia de amestec de gubernie, cu beţivi, mujici şi forţa ţarilor luminaţi şi agresivi. Expresie iluzorie a lui Dostoievski şi a lui Tolstoi. Ruşii nu trebuie uitaţi, mai ales că ne sunt vecini. Fatalmente, le simţi răsuflarea cu miros de votcă şi mahorcă, praf de puşcă şi sudoare de kazacioc. De multă vreme au devenit o obsesie pentru mulţi. Inclusiv pentru americani…
