Bătrânul lup de mare bate în 90 de ani. Măi, să fie, da’ iute au mai trecut! Ca ieri se juca, la Zamora, la cercetaşi, cu Majestatea Sa Regele Mihai. Şi războiul, ehei, l-a făcut pe mare! A escortat convoaie, a scufundat submarine, a evacuat Crimeea, Antonescu i-a strâns mâna. Şi ce navă mai avea, o bijuterie! Comandorul în rezervă Nicolae Mujicicov are ca icoană – şi sigur că Dumnezeu e înduioşat de asta – „chipul” crucişătorului „Regele Ferdinand“.

„Am evacuat o armată germană întreagă şi 60.000 de români“
Un apartament obişnuit, undeva în zona Moşilor, din București. Mă aşteptam la un bătrân obosit de vreme – şi de vremuri – care se mişcă greu, spre deloc, cu memoria eventual prăfuită. N-ai să vezi! Nu-i fac faţă, nu sunt în stare să mă mişc în ritmul povestirilor sale. După ce îl înjur marinăreşte, cu influenţe de mahala, pe colegul meu Bogdan Hrib, care mi-a pasat subiectul, încerc să mă concentrez. Comandorul gesticulează, se plimbă prin cameră, trage cu tunul de pe macheta crucişătorului, face naveta în bibliotecă, îmi arată albume, schiţe, teancuri de cărţi caligrafiate de el. Suntem când la Careul marinarilor, când în Sevastopol, apoi spre Bosfor, via Insula şerpilor. Scufundăm submarine, evacuăm nemţi şi români, laolaltă, suntem torpilaţi, cad bombe, fir-ar a dracu’ de sovietici, numărăm morţi şi răniţi. Nu înţeleg mare lucru, din perspectiva unei documentări jurnalistice, dar nici nu mă îndur să-l opresc. Lupul de mare chiar trăieşte secvenţele astea. Aşa amestecate cum sunt ele. Se bucură, suferă, strânge din dinţi, i se întunecă faţa. Chiar şi acum, după 66 de ani de la terminarea războiului, lui încă îi mai mor camarazii în braţe. Încă le mai simte sângele şi carnea ciuruită. Braţele şi picioarele, desprinse de corp, împrăştiate pe punte.

După vreo oră şi ceva de bătălii din astea, le-am simţit şi eu, oarecum, aşezate într-o mare durere de cap. Aşa că, stop cadru, comanda la mine! Hai să vorbim ca oamenii… „Da, da, numai să vă mai arăt nişte fotografii. Să vedeţi ce muşchi aveam pe mine, arătam ca de la Hollywood. Am făcut sport toată viaţa, am jucat baschet în echipă, până la 54 de ani”. Frumos bărbat, ce să zic. Dar, să revenim: „La Muzeul Marinei, care e făcut, mai mult de jumătate, prin contribuţia noastră, a celor din Careul marinarilor, mi-am rezervat şi un loc. I-am zis muzeografei, uite, doamnă, în colţul ăsta o să fiu eu împăiat! Şi să vă spun şi de Odessa!” „Da, cum să nu, dar când i-o veni vremea. Deocamdată, vă rog să vă aşezaţi, să numărăm, împreună, nişte oi sau nişte proiectile, ce doriţi, ca să ne liniştim şi s-o luăm de la un capăt. M-ar interesa, de pildă, cum aţi ajuns în marina militară?”

Se uită la mine lung, mai bea o gură de bere, face puţină conversaţie cu motanul Chiţă, apoi, miracol, chiar îmi răspunde la întrebare: „Mama era basarabeancă, din partea ei am avut un unchi care a luptat, ca marinar, în Primul Război Mondial. M-o fi influenţat şi asta, poveştile marinăreşti, am citit un jurnal de bord, dar vinovată e marea. M-a fascinat de mic, în fiecare vară mergeam cu familia undeva în zona Limanu. Mi s-a părut foarte firesc să fac Şcoala Navală şi să devin militar. Asta era în 1939. Am făcut doi ani de instrucţie pe bricul Mircea, apoi am fost pe o canonieră, o navă mică, de 400 de tone, purtătoare de ceva artilerie. Era luată de la francezi, făcuse războiul. În mai 1942, am fost numit comandant pe o şalupă, aveam vreo nouă oameni, făceam pază şi dragaj la gurile Dunării, pentru eventualele mine de la submarinele ruseşti. N-a fost rău, dar a venit iarna, cu pustietate, poker şi băutură pe rupte. I-am scris lu’ tata, că devin alcoolic, dacă nu se întâmplă ceva. Cu un kilogram de icre negre, pe post de şpagă, am fost mutat la Detaşamentul maritim Odessa. Căpitanul Muşat mă folosea ca interpret pentru partizanii sovietici care se ascundeau în catacombele Odessei. Mai ieşeau pentru mâncare, una-alta, îi recunoşteam imediat după paloarea feţei.

După mulţi ani, Muşat mi-a mărturisit că el, de fapt, ştia limba rusă, dar vroia să ne controleze, pe mine şi pe partizani. Mă rog, era război, am cerut ambarcarea şi mi s-a aprobat: NMS Regele Ferdinand. Am rămas şi am făcut războiul pe crucişător, până la sfârşitul lui mai 1944. Echipajul nostru avea 270 de oameni. Unii mi-au murit în braţe, alţii au fost doar răniţi. Am trăit războiul pe mare, în toate formele sale. Noi escortam petroliere cu benzină, din Constanţa până în Bosfor, le păzeam de atac cu submarine. Ruşii aveau vreo 50, 28 le-au pierdut în Marea Neagră. Unul s-a descoperit recent, lângă Constanţa, o epavă de S 213 – Ştiuca. Noi am început războiul cu un submarin, Delfinul, şi l-am terminat cu trei. Da’ ni le-au împrumutat sovieticii, definitiv şi iremediabil. Mă rog, să revenim. Unele misiuni erau calme, altele infernale. Eram torpilaţi, ne ataca şi aviaţia de bombardament, am văzut cu ochii mei scufundări de submarine. Am avut şi crucişătorul ciuruit, cu păcura pierdută, am prins şi dezastrul navei Alba Iulia, distrusă de aviaţie. Marea era plină de naufragiaţi morţi, au sărit în apă şi, din cauza temperaturii, era aprilie, probabil au făcut stop cardiac”.

În mai 1944, crucişătorul Ferdinand a primit una dintre cele mai grele misiuni ale Marinei militare române în al Doilea Război Mondial: Evacuarea Crimeei. Comandorul în rezervă Nicolae Mujicicov a fost comandant de convoi pentru navele care luau refugiaţi: „Am evacuat o armată germană întreagă şi 60.000 de români. Din echipajul nostru au murit 11 oameni şi peste 30 au fost răniţi. Am plecat din Constanţa pe nouă mai, seara, am navigat spre Sud, ca să evităm drumul cu submarine şi să ajungem la Sevastopol pe întuneric. Vreţi să vă arăt, pe machetă, cum stăteau lucrurile?”
Sigur că da. Şi iar desfăşurări de forţe, poziţii strategice, gesturi ample. Sufrageria se transformă într-un teatru de operaţii de război: „Locul meu de luptă, de unde conduceam antiaeriana, era aici, lângă tunul principal, de 76 de milimetri (calibrul). Bătea cam la şase-şapte mii de metri distanţă. Dincoace aveam un tun de 120, dar a fost înlocuit cu unul german, de tip submarin. Era a doua piesă grea de antiaeriană. Eu dirijam, Alexandru Cristodorescu, ajutorul meu, era lângă mine. Cu o zi înainte a fost făcut aspirant sublocotenent. Aşa, din senin, a venit o rafală şi l-a lovit în spate. M-a strigat pe nume, deşi n-avea voie. L-am sprijinit, era rănit, l-am luat în braţe, mi-a intrat mâna în sânge şi carne. Avea 20 de ani când a murit, era din Turnu Severin. Apoi, la tunul patru, sub care era cabina mea, a căzut o grenadă. A explodat muniţie, am avut răniţi. Ordonanţei mele de pe navă, Matei Laz, i-a zburat piciorul. Mi-a cerut pistolul, să se împuşte, dar n-am apucat să-i răspund, a murit imediat. Dincolo de aceste tragedii, însă, operaţiunea a fost reuşită, aşa o consemnează istoria.

Ne-am întors spre casă târându-ne, tancul de păcură, sângele navei, era lovit, aveam pierderi. Distrugătorul arăta ca un ciur, apa intra peste tot. Am luat mascota, iepuroiul Rilă, din careul ofiţerilor, ca s-o salvez în caz de. Am cerut dispoziţii de la Constanţa, dar, între timp, ne-au lovit şi emisia, nu mai puteam comunica. Marea era plină de naufragiaţi, pe plute, de la un cargou distrus, n-am putut să luăm decât câţiva. Au mai apărut trei nave de-ale noastre, pentru operaţiuni de evacuare de noapte, ele au transmis că mai existăm. Aşa că prova pe direcţie, dă-i înainte! Am mai nimerit peste un submarin, da’ s-a dat singur la fund. Când am văzut farul din Tuzla, aprins pentru noi, am răsuflat uşuraţi. În faţa intrării în port, s-au oprit motoarele. Nu mai aveam combustibil. Toată pupa era plină de cadavre. A doua zi a venit mareşalul Antonescu şi a dat mâna cu noi”.
Odată încheiată această misiune, omul nostru a trecut la hidroaviaţie. În 23 august 1944, la opt dimineaţa, în timp ce păzea un convoi, a reperat un submarin şi l-a atacat, cu două bombe lângă periscop. A fost ultima lui bătălie reală, de război. Seara, a auzit de armistiţiu. Şi numai bine că a devenit o ţintă pentru sovietici. Şi l-au tot vânat, până în 1945.

Când, pe motiv că a refuzat să traducă discursuri politice, a fost exclus din marină: „Şi uite-aşa s-a terminat cariera mea de marinar. M-am reorientat, am făcut Academia Naţională de Educaţie Fizică, m-am căsătorit, am o fiică, deşi mi-aş fi dorit o echipă de baschet, am şi o nepoată, sunt şi străbunic. Am fost profesor de educaţie fizică în învăţământul superior, până la pensionare. Când, culmea, tocmai din marină n-am reuşit să-mi reconstitui anii, că arhivele sunt vraişte. Așa că am o pensie de mizerie”.

Şi, totuşi, comandorul în rezervă Nicolae Mujicicov a rămas de-al marinei pe veci. Este preţuit de camarazi, luat ca model, de tineri, invitat la evenimente, consultat când vine vorba de cum a fost în război. La rândul lui, a rămas un lup de mare. Chiar dacă a fost scurtă, pentru o viaţă de 90 de ani, perioada de marină militară îl reprezintă, a fost cea mai intensă. Și mai dragă. Un fel de mare iubire, prin care îţi justifici existenţa, altfel banală. Îmi arată o fotografie înrămată: „Să-i aranjăm şnurul, să fie frumoasă. Asta e icoana mea! Distrugătorul decorat. Să ştiţi că panglica e originală, de la boneta marinarilor de pe Ferdinand!”

foto Octavian Tibăr şi arhiva Nicolae Mujicicov

Taguri: nr. 10 / octombrie 2010 Tweet

Wednesday, September 29th, 2010 at 4:32 pm, DOSAR, RSS feed