„Nu m-am angajat niciodată în proiecte lipsite de şanse“
– Stimate domnule Vladimir Tismăneanu, anul acesta se împlinesc două decenii de la prăbuşirea bolşevismului în Estul Europei şi de la căderea dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Ce curs credeţi că au luat istoria noastră şi adevărul istoric în aceşti ultimi 20 de ani?
– Oricâte frustrări vor fi existat în aceşti ani (şi ele au fost reale, legate de tentativele de restauraţie cripto-bolşevică precum şi de privatizarea unei nomenklaturi cinice şi corupte), tirania ideocratică de sorginte leninistă s-a prăbuşit definitiv în decembrie 1989. Noul curs pe care îl amintiţi a fost unul sinuos, cu multe iritante, exasperante reculuri, dar a mers, spre a relua titlul unui volum de dialoguri pe care le-am purtat cu Mircea Mihăieş, Încet, spre Europa. Sunt ultimul care să închid ochii la fenomenele toxice de tipul peremismului, la excesele şovine ale Vetrei Româneşti, la Patrulaterul Roşu ori la atacul împotriva lui Traian Băsescu din aprilie 2007. Important este însă că s-au consolidat un număr de instituţii democratice, că statul de drept nu este doar o ficţiune (deşi este departe de a fi ceea ce Hegel numea „o realitate adevărată“). Mă menţin, aşadar, pe poziţia unui optimism realist.
– Martha Bibescu spunea cândva că „în Franţa, fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi. În România, nimic nu are importanţă. Vin în România şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic.“ Deşi sunteţi legat de universităţile americane şi europene, aveţi acum proiecte intelectuale de anvergură în România. Zadarnic?
– Nu m-am angajat niciodată în vreun proiect ce mi se pare lipsit de şanse, donquijotesc, futil. Am crezut şi cred în puterea ideilor (este acesta, The Power of Ideas, titlul unei cărţi de Isaiah Berlin ce va apărea în traducere românească la Humanitas, în colecţia Zeitgeist). Există, evident, multă indiferenţă, un scepticism băşcălios care lasă impresia că nimic nu contează. Placiditatea unora se îmbrăţişează cu lipsa de decenţă a altora. În spaţiul public ne întâlnim adeseori, cum nota Andrei Pleşu, cu forme mai mult sau mai puţin făţişe de obscenitate. Când Adrian Păunescu comentează viaţa politică pe un canal de televiziune extrem de influent, când Aurelian Bondrea conduce cea mai puternică universitate privată (Spiru Haret), este greu să nu aluneci într-o melancolică deznădejde. Şi totuşi, există numeroşi tineri frământaţi, aş zice chiar obsedaţi de chestiunea memoriei. Unii lucrează la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, alţii la Institutul Iorga, în alte institute şi centre de cercetare din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sighet etc. Cu ei îmi place să lucrez, în ei îmi investesc speranţele.
– Estul Europei continuă să fie bântuit de fantomele comunismului, deşi aşteptările dumneavoastră mergeau, în anii 1991–1992, către irepetabilitatea acestui trecut, fie el comunist sau fascist. Au reuşit experienţele politico-economice din ultimii ani, ca şi dezbaterile pe tema marxismului, utopiei, mitului şi revoluţiei să risipească pericolul recăderii în totalitarism în această parte a lumii?
– Cred că Estul european este poate cea mai vaccinată regiune a lumii în ceea ce priveşte efectele catastrofice ale comunismului. De fapt, aş spune că în această regiune, devastată de nazism şi bolşevism, am învăţat unde poate duce hybrisul ideologic. Convingerea mea este că se dezvoltă în ţările din Europa de Est şi Centrală ceea ce regretata gânditoare americană Judith Shklar a numit the liberalism of fear, deci un liberalism înrădăcinat în amintirea cumplitelor consecinţe ale proiectelor mesianic-revoluţionare de inginerie socială şi de „purificare etnică“. Nu neg existenţa adversarilor societăţii deschise. Ei sunt mulţi, înverşunaţi, resentimentari şi agresivi. Dar nici noi, prietenii acestei societăţi, nu suntem neputincioşi, avem de partea noastră ceea ce se cheamă l’esprit du temps. Nu întâmplător colecţia de idei contemporane pe care am iniţiat-o la Humanitas se numeşte Zeitgeist.
– În Occident, imaginarul universal al tiraniei din România conjugă numele lui Ceauşescu şi Dracula, în timp ce pentru români aceste nume urcă pline de succes şi de charismă în galeria istoriei naţionale. Care credeţi că este preţul plătit de mase în istorie acestui ezoterism de partid, de stat şi de curte?
– Ceauşescu a fost numele unei patologii politice de sorginte deopotrivă degenerat-bizantină şi leninist-stalinistă. Am încercat să demonstrez acest lucru în cartea mea Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc. Am spus-o de multe ori, reluând de fapt idei discutate cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca: în România, decomunizarea şi defascizarea sunt interdependente. Comunismul românesc în ultima sa fază a fost de fapt un fascism roşu. Miturile politice ale comunismului românesc (strălucit discutate de Lucian Boia şi colegii/ discipolii săi) sunt direct legate de exaltarea unui arhaism tribalist dar şi de venerarea progresului istoric împlinit prin exacerbarea „luptei de clasă“. „Naţiunea socialistă omogenă“ era conceptul care se dorea o formă de unificare constrângătoare a întregului spaţiu uman din România comunizată. O istorie adevărată a comunismului nu poate ignora fenomenele de consens şi participare, ba chiar de complicitate. Nu confund însă instrumentele partidului şi ale Securităţii cu aparatul politic şi poliţienesc (activiştii plătiţi, ofiţerii poliţiei secrete). A sosit în egală măsură momentul formării unui grup de reflecţie privind statutul intelectualilor în regimul comunist. Mă gândesc chiar la un sector pe subiect într-unul dintre institutele specializate pe studiul istoriei contemporane.
„Cunoaşterea istorică are valoare exorcizantă şi terapeutică“
– Sunteţi, după Monica Lovinescu, unul dintre cei mai buni cunoscători al comunismului românesc. Ca profet al Stalinismului pentru eternitate, aţi denunţat de atâtea ori ravagiile pe care le face printre oamenii aflaţi în tranziţie mitul vocii unice. Cu toate acestea, trezirea naţională – şi în cantitate suficientă pentru a genera democraţie reală în România – pare să nu se fi produs nici până la ora actuală. Aşadar posibilităţile, limitele şi primejdiile cunoaşterii istorice nu sunt o garanţie pentru achiziţia unui comportament istoric îmbunătăţit. Ce s-a întâmplat cu noi?
– Cunoaşterea istorică are valoare exorcizantă şi terapeutică. O societate în care domneşte tăcerea ruşinată (ori neruşinată!) nu poate fi una sinceră, onestă, transparentă. Neo-leniniştii de tip Iliescu, Roman, Marţian Dan, Brucan ş.a. au ştiut perfect acest lucru şi au mizat pe perpetuarea amneziei. Paul Goma a scris eseuri pătrunzătoare pe subiect strânse în volumul Amnezia la români. Au scris pe acest subiect Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Doina Cornea, Liviu Cangeopol. Evident, eseurile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca au valoare peren-formatoare. Scopul Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pe care am condus-o a fost tocmai să explodeze paradigma auto-satisfacţiei ignorante şi distorsionante propusă de scribii vechiului regim convertiţi în istoricii en titre ai „epocii Iliescu“ (de pildă, Ioan Scurtu). Pledez împotriva vocii unice şi mă bucur ori de câte ori descopăr poziţii raţional-critice chiar în raport cu propriile mele interpretări. Nu ştiu calomnie mai otrăvită la adresa Raportului Final decât că am fi dorit să producem un nou „Manual unic“ de tip Roller. După cum nu voi înţelege în ruptul capului cum un rafinat politolog poate să vadă, scriind în recentul volum Iluzia anticomunismului, în acţiunea Comisiei Prezidenţiale expresia unei „strategii leniniste“. Nu mai vorbesc de alt contributor la acel volum (eseistul Ciprian Siulea), care, într-un articol apărut în 2007, vorbea despre Raport în termeni peiorativi numindu-l „balada comunismului românesc“ (citez din memorie, dar cam acesta era titlul). Mie mi se pare că, în goana după faimă, animaţi de idiosincrazii şi puseuri nesăbuite, unii dintre aceşti critici aruncă în derizoriu lucruri de o gravitate extraordinară. Comunismul a fost un regim anormal, acest lucru trebuie accentuat necontenit, fără reticenţe, temeri ori jene. Datoria noastră este să ne opunem eforturilor de „normalizare a comunismului“.
– Care este viitorul Rusiei, al Europei de Est şi implicit al României, la care asistăm?
– Vorbeam recent cu profesorul Daniel Mahoney, autorul unei excelente antologii din opera lui Soljeniţîn, al unei cărţi despre Soljeniţîn şi ieşirea din ideologie şi al unor cărţi de mare valoare despre Raymond Aron. Îmi spunea, în urma unor discuţii cu fiii şi cu soţia marelui scriitor rus, că lucrurile nu sunt câtuşi de puţin monocrome în Rusia. Cred că are dreptate. Mulţi dintre cei care l-au acuzat pe Soljeniţîn de abdicare în fata neo-autoritarismului lui Putin uită cât de corupt a fost ceea ce putem numi „sistemul Elţîn“. Ceea ce nu înseamnă că nu există această tentaţie de a ignora obligaţiile unui veritabil Rechtstaat. Rusia are o prea fragilă tradiţie liberal-conservatoare (au scris despre acest teribil deficit Alain Besançon şi Richard Pipes). Limba de lemn a ipocriziei şi mistificării semantice nu a dispărut, ba chiar dimpotrivă. În plus, seismul economic din ultimele luni a oferit o platformă de ascendenţă mediatică unor persoane pentru care capitalismul este aprioric un sistem lipsit de suflet. Vechiul antiliberalism al intelighenţiei, un grup social adeseori motivat de resentiment şi narcisism, renaşte în noi forme sincretice. Extrema dreaptă şi cea stângă se unesc sub flamura anti-globalismului acuzat de toate păcatele imaginabile. Antisemiţii de stânga şi de dreapta ajung să vorbească identic, veştejind ceea ce ei consideră „conspiraţia sionistă“ susţinută de „marele Satan“, adică de Statele Unite şi aliaţii lor. Este nevoie acum mai mult decât oricând de luciditate, competenţă şi bun-simţ, deci de ceea ce în engleză se numeşte common sense. Spre a-l cita pe Isaiah Berlin, unul dintre filosofii politici la care ţin în mod deosebit, trebuie cultivat the sense of reality. Pe scurt, nu cred că această strădanie de neo-bolşevizare are sorţi de izbândă, înainte de toate pentru că nu poate oferi un proiect ideologic coerent.
„Trucul bolşevic ori cel nazist nu va prinde din nou“
– Profeţia dv. de acum peste 12 ani (Reinventarea politicului) se împlineşte. „Tranziţia este plină de capcane şi succesiunea comunismului nu este democraţia jeffersoniană, ci o continuă luptă între forţele autoritariste, etnocratice şi etatiste, pe de o parte, şi adepţii unei societăţi deschise bazate pe principii liberale, pe de alta.“ Această luptă este atât de aprigă, încât a dus la irosirea şanselor României politice de a-şi apăra statul de drept şi democraţia. Cât timp credeţi că mai pot dura aceste energii de fărâmiţare?
– Vă înţeleg pesimismul, dar m-aş delimita cu deplină preţuire de viziunile prea sumbre. Dezamăgitor în multe privinţe, tabloul societăţilor post-comuniste este mai puţin întunecat decât îl prevestea un Ralf Dahrendorf în altminteri excelenta sa carte din 1990 Reflecţii despre revoluţia din Europa. Sigur, văzând lucrurile de departe, venind în ţară (şi în regiune) pentru vizite relativ scurte, risc să devin poate prea încrezător în şansele valorilor liberale, deci să-mi proiectez de o manieră wishful thinking propriile aşteptări.
– La două decenii după căderea comunismului, în plină criză globalistă ce a debutat în 2008, toate tipurile de societăţi de hiperconsum care se generază astăzi aduc noi argumente despre consecinţele menţinerii popoarelor în ceea ce Kant numise „somnul dogmatic“. Suntem deja pierduţi?
– Istoria nu se repetă, nici măcar în grandioasele scheme de tip Toynbee ori Spengler. Ceea ce s-a întâmplat în anii ’30 ţinea de fenomenul „războiului civil european“ (au scris pe acest subiect nu doar Ernst Nolte, ci şi George Lichtheim şi John Lukacs). Era ideologiilor tari, a radicalismelor utopice, a fantasmelor mântuitoare capabile să excite milioane de indivizi fanatizaţi, a expansiunilor militariste inspirate de proiecte milenarist-exterministe, mi se pare revolută.
– Deşi a suferit enorm şi a fost distrusă de comunism, România nu a învăţat nimic din experienţa Gulagului. Încotro se îndreaptă, de fapt, rulând pe un astfel de drum, România?
– Confundarea victimelor cu călăii, estomparea ori chiar negarea adevăratelor responsabilităţi, minimalizarea rolului ideologiei în ascensiunea şi funcţionarea sistemelor totalitare sunt strategii deliberate ale unui negaţionism care adeseori nu îndrăzneşte să-şi mărturisească identitatea. Când un Dan Ungureanu (contributor la volumul Iluzia anticomunismului) ajunge să bagatelizeze sinistra utopie demografică a ceauşismului, cu ale sale consecinţe ucigaşe, când alţi neo-stângişti se distrează stilistic ignorând cu superbie ori zeflemisind vocile victimelor, lucrurile devin într-adevăr nu doar penibile, ci şi alarmante. La care se adaugă negaţioniştii naţional-securişti, foştii profesori de la Ştefan Gheorghiu, foştii demnitari gen Ştefan Andrei ori Ion Stănescu, aparatcikii, protocroniştii şi alţi servitori ai minciunii. Văduviţi de memorie, rămânem simple umbre, fiinţe năuce, buimace, inapte de a ţine minte şi deci de a avea minte. Fără memorie, direct spus, ne smintim. Fie-mi permis să citez în încheierea acestei discuţii cuvintele Nadejdei Mandelştam din Speranţa abandonată (trad. rom. Nicolae Iliescu, Polirom, 2005, p. 152), una dintre cărţile cele mai îndrăgite de Monica Lovinescu: „Ce noroc că memoria nu ne restituie trecutul pentru a-l modifica, ci doar pentru a-l interpreta, a-l deplânge şi a-l înţelege.“
interviu realizat de Angela Furtună
„Cât priveşte adevărul, acesta rămâne în
continuare dacă nu orfan, cum spunea Monica Lovinescu, oricum menţinut într-o condiţie ameninţată şi precară. Dar după anii de amnezie din perioadele Iliescu, după tergiversările din vremea lui Emil Constantinescu, cred că ne aflăm acum într-o altă zodie. Preşedintele Băsescu, premierul Boc, Institutul de Studii Populare (direct legat de PD-L) vor continua opera de demistificare a trecutului, de asumare, responsabilizare şi memorializare. Va apărea în curând o nouă ediţie, revizuită şi lărgită, a Manualului de istorie a comunismului pentru cursul opţional din licee (autorii sunt cercetători din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, membri ai Comisiei Consultative Prezidenţiale şi profesori de liceu).“
„Religia politică a bolşevismului s-a stins ca forţă galvanizantă. Iar anti-anticomunismul de operetă cu care ne confruntăm uneori este de fapt strigătul jalnic al unei stafii, un jargon al descumpănirii morale şi al dezertării de la valorile umanismului european. Este, dacă vreţi, un neo-nihilism vag adolescentin, o aspiraţie către o „meta-politică“ lipsită de vlagă ori de coerenţă, fie ea şi una iluzorie. Cum au demonstrat-o Jean-François Lyotard, Agnes Heller şi Ferenc Feher, epoca paradigmelor redemptive a trecut.“