În viaţa de fiecare zi se extinde un fenomen îngrijorător: tot mai mulţi tineri folosesc un limbaj sumar şi dezarticulat. Nu construiesc propoziţii, ci se exprimă prin cuvinte disparate, şi acelea pronunţate defectuos. Iar preferinţa lor merge către interjecţii, însoţite eventual de gesturi elocvente.
Speram că acest declin al limbii vorbite nu va atinge şi literatura. Dar iată că tocmai contaminarea de care mi-era teamă începe să se producă.
În volumul de versuri Întâlnire cu Thanatos, 2011, de Liviu Dominic Amariei, cuvintele cele mai frecvent folosite sunt „oh!”, „ah!” şi „vai!”. Este adevărat, neînsoţite de gesticulaţia care le completează în viaţa reală. Înclin să cred însă că autorul îşi face apariţia la lansări şi, când îşi recită versurile, are grijă să dea şi din mâini pentru a se face înţeles:
„Oh, lumea nu mai este triunghiul cu multiple unghiuri/ din care norii răspicat se înnoiesc/ oh, paparudele se şterg în interstiţii, eul plasmatic nicicând nu întoarce privirea” etc.
După cum se vede, totul complotează împotriva noastră: paparudele se şterg în interstiţii, iar eul plasmatic nu întoarce privirea (ce lipsă de politeţe!). Ce altceva poate face autorul în această situaţie deznădăjduită, decât să se văicărească.
„Oh!”, „ah!”„vai!”, acestea sunt interjecţiile predilecte.
În volumul Întâlnire cu Thanatos identificăm, mai rar, şi alte interjecţii, cum ar fi „uau!”, „e-te-te!”, „ssst!”, „of!”, „brrr!”:
„of, lumea ta traversată de subdiviziuni/ mă-ncarcerează zilnic/ şi totul este sumbru, brrr! / dar tu, vai, nimic nu ceri/ lămpaşului cu dâre, vai, de zirconiu/ când pasărea, uau, zboară, zboară” etc.
La încheierea lecturii nu îţi vine deloc să exclami „uau”. Simţi nevoia să spui: „of! of! of!”
Literatură falsă
Un dramaturg de care astăzi nu se mai vorbeşte, dar care în timpul stalinismului era jucat de toate teatrele din România, Mihail Davidoglu, a publicat în 1954 un volum cu titlul Teatru. Volumul, de peste 400 de pagini, legat în carton pânzat, cuprinde 9 piese propagandistice, pline de inepţii: Omul din Ceatal, Zăporul, Flăcăul de pe Ceanul Mare, Steagul celor de pe munte, Minerii, Cetatea de foc, Nunta, De trei ori ca la brigadă, Schimbul de onoare. Iată, ca exemplu, drama în trei acte Minerii, a cărei listă de personaje seamănă cu schema unei brigăzi de mineri:
„ANTON NASTAI, miner, şef de grupă, UI-BACI, artificier, MIHALI, maistru miner, IANCO, ajutor miner, MOGOŞ, preşedintele sindicatului, ŞANDRU, miner, NOE-BACI, artificier” s.a.
Bineînţeles că orice fiinţă omenească, indiferent de profesie, poate deveni personaj într-o piesă de teatru. Dramaturgul îi priveşte însă pe mineri dintr-o perspectivă administrativ-politi- că. Înlocuieşte viaţa cu o falsă viaţă, confecţionată în conformitate cu directivele partidului comunist. Nu întâmplător, din megafonul instalat pe scenă – potrivit indicaţiilor de regie date de autor – se revarsă discursuri oficiale interminabile:
„Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriaşele sarcini care stau înaintea noastră şi importanţa pe care o dau partidul şi clasa muncitoare producţiei noastre de cărbuni… ” etc.
Personajele vorbesc între ele în aceeaşi limbă de lemn. Eliza, de exemplu, îl laudă pe Toni, şeful ei de echipă, comparându-l în mod principial, ca într-o şedinţă de partid, cu propriul ei soţ:
„Bravo, Toni! Cincizeci şi opt de vagonete! Eşti cineva! Martin munceşte şi el bine, dar tu ştii să gândeşti lucrul.”
În continuare, Eliza îi spune prietenei ei, Maria:
„La patru avem şedinţă noi, femeile.”
Vagonete cu cărbuni, şedinţe, apoi alte vagonete cu cărbuni, alte şedinţe – asta este, în viziunea lui Mihail Davidoglu, tot ceea ce-i pasionează pe mineri. Dacă ar exista un concurs internaţional de literatură falsă, piesa Minerii ar ocupa, în mod sigur, unul din primele locuri.
