- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

„Pittiş a preferat sa nu facă tament decât sa ii cada parul”

La un moment dat, Moţu şi-a pus cotul sub cap şi a adormit brusc. Am stat aşa şi l-am vegheat mai bine de o oră”, este amintirea cea mai frumoasa despre Florian Pittiş pe care o are Vlad F. Vasiliu, directorul Teatrului dramatic Fani Tardini din Galaţi. Prieten cu Moţu încă din ’67, Vasiliu îşi aminteşte cu emoţie de regretatul artist, care era „un om cald, liniştit şi extrem de hotărât în tot ceea ce făcea”. La rândul său, Doru lonescu, realizator emisiuni TVR, îl evocă pe Moţu ca pe un om care rostea vorbe de duh memorabile, un idol pentru generaţii de români.

„Pe Moţu l-am cunoscut în casă la Petrică Gheorghiu de la Teatrul L.S. Bulandra. Eram niste copii nebuni care voiam să facem teatru. El era nemaipomenit la improvizaţie si miscare scenică, iar Petrică îl luase ca un fel de asistent pe lângă el la cursurile particulare pe care le făceam ca să ne pregătim pentru teatru”, îsi aminteste Vlad F. Vasiliu, directorul Teatrului drama­tic Fani Tardini din Galaţi. „Eu jucam la Teatrul Mic, el fusese luat la Bulandra – acolo a făcut figuraţie iniţial. Cred că era în iarnă, pentru că noi cursurile astea le făceam cam din octombrie până în vară. în 1968 am intrat si eu în facultate, prietenia noastră a început să se cimenteze. După ce am terminat lATC-ul, eu am fost repartizat la Petrosani, apoi am venit la Galaţi, ne întâlneam mai rar, dar am rămas prieteni. îl vizitam ori de câte ori aveam ocazia si treceam prin Bucuresti. întâlnirile astea ale noastre erau superbe, stăteam pe jos si ascultam muzică si vorbeam despre orice pe lumea asta. Era un tip linistit, cald, nu l-am auzit niciodată enervându-se. E drept că întâlnirile astea ale noastre nu aveau de ce să ne enerveze, dar nu l-am văzut niciodată nervos, agitat. Era o persoană fantastic de calmă si de caldă. Aduna oamenii în jurul lui, ne plăcea să-l ascultăm, să stăm de vorbă cu el. Ne plăcea să tăcem împreună. Puteai să taci cu el si să asculţi o oră întreagă muzică si nu simţeam nevoia să vorbim. Puteam să ascult muzică si la mine acasă, dar parcă nu era acelasi lucru. Crea o liniste, o stare de bine, de veghe, iar când lucram, copii fiind, era foarte încrâncenat în ceea ce făcea. Făcea întotdeauna cu credinţă lucrurile si asta i-a rămas si în restul vieţii. Eu nu l-am văzut pe Moţu niciodată minţind pe scenă! Actorii mai mint, dar pe el niciodată nu l-am văzut minţind pe scenă!”, povesteste Vasiliu. Desi Vlad F. Vasiliu si Florian Pitis se vedeau rar, prietenia celor doi a durat în timp. „în general, prietenia noastră s-a cimentat pe când el împreună cu Anda Călugăreanu (colegă de an cu mine la IATC) si cu soţul acesteia, Dan Tufaru, realizau acel trio celebru la TVR. Atunci a fost perioada noastră cea mai strânsă, ne vedeam des. După aceea, ne întâlneam doar noi doi când aveam timp, separat, nu prea ne-am mai întâlnit cu alţi prieteni comuni. Ne povesteam si atâta tot. Chiar dacă ne vedeam rar, ne revedeam cu o deosebită plăcere. Anul trecut am vorbit cu el la telefon, dar nu ne-am văzut niciodată, anul acesta l-am văzut de două ori, o dată când a venit el la Galaţi si altă dată când am fost eu în Bucuresti. Acum vreo doi ani, ne-am întâlnit la Bulandra si odată când am avut eu treabă pe la Radio, deci ocazional”, spune Vasiliu.

Şi cum ori de câte ori un prieten drag dispare dintre noi păstrăm în taină, într-un colţ special al sufletului, una-două clipe de mare valoare, imagini ale trecerii celui dispărut pe pământ, lui Vlad F. Vasiliu îi revine în memorie un moment deosebit legat de Florian Pittis: „Juca în Shakespeare, la Bulandra. Era foarte încordat. Mi-aduc aminte când a iesit de la Bulandra, după repetiţii, si mi-a spus că nu vrea să vorbească despre rol sau despre piesă. Erau niste repetiţii foarte, foarte solicitante cu Liviu Ciulei – asta stiu fiindcă asistasem la câteva repetiţii anterioare. Şi am plecat împreună la Ciresica, celebrul local Ciresica, pe vremea aceea lângă Piaţa Kogălniceanu. Am băut vreo două-trei cafele. Noi de obicei obisnuiam să sedem pe jos, uneori pe o pernă, alteori direct pe jos. La un moment dat, Moţu s-a întins asa, pe un cot, si pur si simplu a adormit. Probabil din cauza oboselii si stresului de la repetiţii. Am stat si l-am păzit cred că vreo oră si ceva, până s-a trezit. Şi m-a întrebat: Eu am adormit, ce sa întâmplat? A fost un moment SUPERB!

Cea mai cruntă amintire a fost însă din primăvara aceasta, în mai, când a venit la noi la Galaţi, fiind invitat la festivalul de folk studenţesc Baladele Dunării. Mi-a spus că e obosit si că de data asta va veni în mod sigur. în fiecare an, de când eu sunt directorul teatrului din Galaţi, l-am invitat la festivalurile noastre de comedie si nu putea să vină. Dar de data aceasta a zis: Anul acesta sunt atât de obosit încât am să-mi iau liber şi să stau cu tine. Atunci nu mi-a spus clar de ce anume suferea – era un tip foarte discret – am dedus din ceea ce mi-a spus că probabil urma să facă niste citostatice si chimioterapice si că asta însemna să-i cadă părul, ori el ţinea mai mult la aspectul lui, la părul pe care nu i l-a tuns nimeni niciodată, decât la un tratament de genul acesta, dar nu mi-a spus concret despre ce boală avea. Asta m-a lăsat să înţeleg, că el are acel păr lung şi nu poate să lase să-i cadă.”

Dar ce-i lega pe Vlad şi pe Moţu în această lungă prietenie? Preocupări comune. „Mie, dar şi lui, ne plăceau foarte mult melodiile mai vechi. Bine, el era axat pe genul de rock şi muzica anilor ’60-’70-’80, dar eram pe aproape. Anul trecut, mi-a dat nişte CD-uri în care a selectat muzică despre care ştia că ne place, atât lui cât şi mie. Cu Moţu vorbeam despre viaţă, despre muzică, chiar şi în politică ne-am băgat, dar la nivel conversaţional. în afară de nebunia cu muzica, despre care ştia tot ce era şi apărea, alte hobby-uri nu am cunoştinţă să fi avut. în memoria mea Florian Pittiş rămâne ca Pasărea colibri. Pentru mine a fost un şoc foarte mare când s-a făcut ruptura între el şi Pasărea colibri, Moţu va rămâne nervul acelui grup şi fără el nu mai are farmec. Tânărul rebel căruia, pe vremuri, i-a tăiat pantalonii poliţia în Piaţa Romană.”

<

Doru lonescu, realizator de emisiuni TVR, este un alt om care l-a întâlnit în viaţa sa pe Florian Pittiş. „Amintiri? Tone de amintiri există în arhiva TVR cu Florian Pittiş, vor apărea în curând pe un DVD. Eu l-am cunoscut pe Moţu abia pe stil nou, în 1990, înmânându-i prima revistă Rocker pe care am scos-o. Şi pe celelalte, mai apoi, pentru că asta a devenit regula noastră. Era, astfel, primul care citea fiecare nouă revistă, primul critic. Pentru că – gândeam eu – el ar fi trebuit să facă prima revistă muzicală după 1989, nimeni altcineva, asta îmi era imaginea despre domnia-sa! După ani buni, a devenit director la postul care s-a identificat şi cu vocea lui pe vremuri, Radio 3 – România Tineret. Aici făceam emisiunea Underground, luni noaptea, imediat după Pittiş Show. Rămânea de fiecare dată să asculte trupele noi româneşti pe care le programam în premieră. Nu o dată, îmi cerea caseta sau CD-ul şi le dădea mai departe, în eter sau altor redactori… După ce-am început emisiunile TV, mă agăţa de fiecare dată când vedea ceva «de soi», de la Sideral la Rock Filarmonica Oradea, de la Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir sau Dan Aldea până la Luna amară.

Pittiş este în continuare idolul meu, înainte de Covaci, Aldea sau Minculescu, şi cu fiecare nouă întâlnire cu Moţu, resimţeam o anumită neputinţă, după ce comunicam scurt şi la obiect informaţiile pe care le-aveam de schimbat între noi, aceea de a întreţine încă un dialog care nu mai avea obiective clare. Până la un punct mă salva el, dar nu voiam să-i cheltuiesc din timpul preţios şi găseam un motiv să mă retrag. Deşi altfel îi sorbeam spusele, pe care mi le asumam invariabil ca judecăţi de valoare, încercând să memorez cât mai multe vorbe de duh (da, chiar aşa erau) pe care să le rumeg mai târziu, în linişte. Acum îmi pare rău că nu l-am înconjurat mai mult, pentru că ocazii au tot fost…”, regretă Doru lonescu. „Prin ianuarie 2003, m-a chemat după emisiunea de la radio (care între timp se mutase miercuri noaptea) la el în birou. Se purta oarecum conspirativ, mă simţeam foarte mândru, intuind că are să-mi zică ceva important. Punea la cale trecerea pe net a postului de radio, şi mi-a făcut planul în mare pe loc, mi-a căutat câteva posturi din «eterul electronic» să le ascult… Am fost entuziasmat atunci, dar în octombrie, când Radio 3 a dispărut «din aer», nu am putut să-l urmez; în TVR aveam deja vreo trei emisiuni, alte evenimente rock şi folk, şi o noapte întreagă pe net cerea eforturi suplimentare din partea mea… Şi a venit lansarea cărţii Timpul chitarelor electrice, Jurnal de călătorie în arhiva TVR din 26 ianuarie 2006 (Humanitas Educaţional, acum scriu la ediţia a doua, prefaţată de el…)! La câte personalităţi urmau să fie prezente, nu mi-a venit decât un nume în gând, pentru moderator… Şi ce frumoasă a fost acea întâlnire – spectacol cu ei între ei, în intimitatea lor, muzicienii rock – folk – jazz din anii ’60 – 2000. Prezentarea sa de-nceput va fi şi prefaţa primului volum reeditat, despre care spunea că trebuie continuat, ceea ce se va şi întâmpla anul viitor.

A venit vara şi, amânându-l de câteva ori, spre ruşinea mea, am reuşit să-i trimit în fine câteva înregistrări audio rarisime, descoperite în TVR, piesele în cauză neexistând în Radio ori la Electrecord. în paralel, ne-am revăzut la Folk You! (ediţia a doua, 2006), la Costineşti, când m-a tras deoparte spunându-mi că e bucuros că biopsia i-a ieşit OK. Pentru mine a fost o veste rea, parcă nu mă trezeam: Ce cancer să aibă Moţu?, Nu există!

Prin primăvara lui 2007, când n-am mai avut buget la emisiune şi am început să remontez temele şi personalităţile importante, i-am propus un portret, un… Cântec despre sine însuşi. Răspunsul nu a venit, aveam să aflu mai târziu de la soţia sa că Moţu fusese în acea perioadă la Paris, la un concert Dylan, apoi în America… Discutam cu doamna Anda de­spre oportunitatea festivalului Nicu Vladimir din iulie, de la Vama Veche, când şi-a adus aminte de portretul pe care-l pu­neam la cale cu două luni înainte. Ţine-te de Moţu, că o săi dea şi interviul acela, prindel când e mai bine, insistă… N-a mai fost să fie, nici intenţia Andei de a da un premiu în memoria lui Nicu Vladimir, la festival, nu s-a mai concretizat, altele deveniseră urgenţe. Portretul s-a difuzat, într-o primă formă ocazionată de dispariţie, luni, la TVR Cultural, ca de obi­cei noaptea, underground, pentru cunos­cători. Nu l-am mai putut intervieva de­spre copilul său, radio3.net, cu care con­vinsese în aceşti ultimi ani atâta lume…”