În 1974, când m-am angajat la Flacăra, am scris un text intitulat Plecarea dintre cărţi. Acel articol publicat în România literară a consemnat alegerea de către mine a unui alt drum în viaţă. În loc să continui să prezint noile apariţii editoriale în Revista bibliotecilor unde lucrasem până atunci – am început să cutreier ţara, scriind reportaje, anchete, luând interviuri unor personalităţi din lumea literaturii şi artei, ştiinţei, sportului. Am cunoscut astfel experienţe uluitoare, am cunoscut bucurii, dar şi grija de a folosi cuvintele cu precauţie.
În cursul anului 1990, după marea descătuşare, cea mai înălţătoare victorie a noastră a fost alungarea fricii. Frica de şefii tirani, eliberarea de inhibiţiile provocate de către cenzură.
Tot anul 1990 a fost marcat de pregătirea pentru privatizare. Am fost, la început, 52 de salariaţi. Fiecare a adus bani de acasă şi am devenit acţionari. Ştiam că ne aşteaptă un drum dificil, pentru care nu aveam nici un ghid. Eram pe cont propriu, neştiutori în secretele economiei de piaţă. I-am învăţat regulile pe pielea noastră. De multe ori, lecţii dure, pe care le-am încasat fără să ne încovoiem. Dar au fost şi alt fel de lecţii. Credeţi că ne era uşor când aflam că revista Flacăra nu ajungea în ţară, fiind aruncată din trenuri? Oare ce vă închipuiţi că era în sufletele noastre când fabrica Letea refuza să ne livreze hârtie şi nu apăream la timp la întâlnirea cu cititorii? Sau când nu era zi în care ziare şi reviste aservite puterii din primii ani de democraţie originală denigrau în cuvinte imunde demersul nostru jurnalistic? Sau când diverse partide, oameni de afaceri, ne îndemnau să le servim cauza, oferindu-ne protecţia de care azi se bucură majoritatea trusturilor de presă? Sau când vedeam cum colegi de-ai noştri, care, la început, promiseseră, din proprie iniţiativă, chiar să şi lucreze un timp fără să fie plătiţi, dezertau şi se angajau în locuri în care li se ofereau salarii la care noi nici nu visam? La un moment dat, nu mai eram nici măcar zece dintre cei care porniseră cu entuziasm pe un drum pe care îl socoteam cel mai potrivit în noua conjunctură istorică.
Dar cei care au rămas, la care s-au adăugat alţii, – şi dintre aceştia unii au plecat – s-au încăpăţânat să editeze două dintre cele mai cunoscute reviste româneşti: Flacăra care a împlinit 100 de ani şi Rebus – 80 de ani de existenţă. Lângă cele două titluri au mai apărut multe altele, care s-au impus şi ele pe piaţă. Şi paradoxal, deşi odinioară eram cu mult mai mulţi decât suntem astăzi, în momentul de faţă edităm mai multe publicaţii ca odinioară.
|n ultimele două decenii am încercat să-i redau Flăcării puritatea pe care o avea la începuturile ei, în 1911. Am respectat tradiţia impresionantă a revistei, dar am încercat să-i imprim şi o înnoire conformă timpului în care trăim, astfel încât să fie cât mai aproape de exigenţele presei moderne. Datorită admirabililor mei colegi mai tineri, cred că am reuşit.
George Arion