A doua capitală românească: La matale totul ok?
April 20th, 2010, Bogdan Hrib
Comenteaza
Tweet
Drumul spre Chişinău nu e lung, vreo 450 de km, dar pe măsură ce te apropii de Prut casele par mai sărăcăcioase și drumurile mai desfundate și mai pustii. Iar Prutul nu e chiar atât de lat…
Chişinău – dublat în rusă, titrat în română
În 1988 eram student și mă întorceam cu un grup dintr-o excursie în Uniunea Sovietică. Trenul venind de la Kiev a oprit în gara din Kishinev (așa scria pe clădire!). Un coleg a văzut în vitrina unui chioșc o publicație numită Chipăruș… scrisă în românește, dar cu litere chirilice. Era un fel de Urzica de pe timpuri. Brusc a izbucnit patriotismul în noi. Am început să cântăm Deșteaptă-te, române de la ferestrele trenului. Cei din gară ne-au privit muți. Nimeni n-a schițat nici un gest. Nu ne-a făcut nimeni nimic…
Au trecut ani.
Acum traversez Prutul cu mașina. Nu e prea amenințător, un fel de Milcov mai rotofei… Mă uit după sârma ghimpată. N-o zăresc, e seară sau a fost deja demontată toată. Berlinezii, după ce au dărâmat celebrul zid, au început să-l vândă bucată cu bucată ca suvenir. Mă întreb unde ar trebui să mă adresez în Republica Moldova dacă aș vrea să cumpăr o bucată de sârmă ghimpată. Tot ca suvenir, firește!
E ora șase. În difuzoarele radioului răsună anunțul postului Moldova 1. Să ascultăm știrile. Nu reușesc. Sunt în limba rusă. Nu știu cum să comentez…
Șoseaua care duce spre Chișinău e bine întreținută, pustie și șerpuitoare. Nu întâlnim decât vreo patru sau cinci mașini. Traversăm o singură localitate. Cineva mi-a spus că a fost drum militar, pentru tancuri, și abia de ceva vreme a trecut în folosință civilă. Mă întreb ce invazie ar fi trebuit să se pregătească pe acest drum care pleacă de la Chişinău și se oprește în Prut. Să-mi amintesc de Primăvara de la Praga din ’68? Noi am scăpat atunci, drumul nu a fost folosit…
Ajungem pe întuneric la Chișinău. Lumini, reclame, oameni pe stradă cu sacoșe, tineri ținându-se de braț, câteva clădiri luminate – un mall, o catedrală… Noaptea e greu să înțelegi un oraș. Observ doar cum la casele de schimb, pe panourile care afișează cursul, leul românesc e încadrat de moneda rusă și de cea ucraineană. N-am de ce să fiu supărat, fratele mai mare… sau poate e doar o ordine alfabetică.
Când e dimineață din nou, în cartierul Ciocana, ies la plimbare. Dimineață friguroasă și cenușie; lângă un local Andy’s Pizza, un altul numit La plăcinte. Mi-este foame și intru. Ambianță rustică. Meniu bogat, frumos colorat și scris… bilingv: română-rusă. Sau e mai corect… moldovenește? Se vede că nu-s de-al locului. O chelneriță drăguță mă întreabă într-o limbă corectă ce doresc. Aleg o plăcintă cu varză murată și o cafea. E prea devreme pentru o bere? Încerc o Chișinău la halbă. Gurile rele zic că e făcută din pastile, dar se poate bea, nu mori… Citesc meniul și încerc să înțeleg combinația de limbă românească, dialect moldovenesc și calchieri din rusă… Sună desuet și romantic. Plăcinta este extraordinară și cu greu mă abțin să mai cer una – au un… sortiment larg! – cu brânză de oaie.
Privesc atent plăcuțele pe care este afișat orarul celor două restaurante. Constat că aparțin aceleiași firme. Pizza pentru tinerii moderni, plăcinte pentru maturii tradiționaliști? Iar gurile rele: zic că e fiul lui Voronin băgat printre acționari și că rețeaua de localuri e cea mai mare din republică. O fi.
Mă urc într-un taxi spre centru – Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt pe care se află toate clădirile importante. Instituțiile statului și magazinele. Șoferul mă privește lung și așteaptă să spun eu salutul. Zic „Bună ziua” și atunci îmi răspunde românește. În stație se aud vocile dispecerei și ale celorlalți șoferi, toți în rusă. Nu mă pot abține:
– Fiți amabil, de ce vorbește dispecera în rusă? Nu știe… – ezit între a pronunța românește sau moldovenește – românește?
– Ba știe, cum nu? Da’, rusa o vorbește toată lumea și ca s-o înțeleagă toți…
Aha. Mă gândesc că rusa e pe aici un fel de engleză de pe la noi. Nici nu e greu de crezut după atâția ani de URSS. Îl văd pe șofer mustăcind. Până la urmă îşi ia inima în dinți și întreabă, privindu-mă fix în ochi ca să înțeleg exact ce vrea:
– Nu știți pe cineva care are un pașaport românesc?
Mă fac că nu înțeleg.
– Cum adică are?
– De vânzare, adică.
– Nu știu.
– Că aș da 4.000 de euro pe el. Apoi plusează: Îi am la mine!
– Nu, nu știu. Dar la ce vă trebuie?
– Păi, eu nu o să intru în micul trafic de frontieră. Am mai fost plecat în Italia, la muncă. Am acolo tot, relații, loc de muncă. Așa că-mi trebuie viză. Sau pașaport… Dacă aflați…
Schimb subiectul rugându-l să oprească. Pe stânga un panou uriaș publicitar ne prezintă blazonul orașului și o fântână arteziană color sub care apare următorul text – CHIȘINĂU CEL MAI FRUMOS ORAȘ DE PE PLANETĂ… Iar gurile rele; se întreabă cât a cheltuit Voronin pe această publicitate de stat aruncată prin oraș. Și în buzunarele cui s-au dus acei bani. Poate că ei și noi vom afla. Până atunci ei se luptă cu cea mai mare densitate de gropi pe metrul pătrat.
Bulevardul, văzut acum la lumina zilei, nu e chiar atât de larg pe cât mă așteptam, dar e cochet. Raportul dintre înălțimea clădirilor – doar câteva etaje – și lățime îl avantajează. Doar Președinția se ridică masivă și austeră, părăsită, înconjurată de garduri cenușii – se reface. Vizavi e Parlamentul, tot în reamenajare. Spațiul nu e mare, deși anul trecut în primele zile de aprilie, când strada era plină de tinerii contestatari, părea uriaș. Alte urme ale lui 2009 nu se zăresc. Orașul e cenușiu, doar la picioarele statuii lui Ștefan, florile dau un pic de culoare. Alături de coroanele oficiale cu eșarfe pe care sunt scrise numele unor instituții publice, flori solitare aduse probabil individual. Ciudat amestec. Încerc să fotografiez statuia și florile iar un polițist în uniformă fuge repede după un gard ca nu cumva să intre în cadru. Au rămas cu fricile trecute? Atmosfera nu e sumbră și nici apăsătoare – deși cerul e ocupat de nori și e frig – dar oamenii pășesc preocupați. Ici-colo câte-un zâmbet. „La matale totul ok?”, strigă o tânără pe trecerea de pietoni către un domn mai în vârstă. Mașini foarte vechi și foarte noi, amestecate într-un trafic încă destul de fluent. Troleibuze venerabile. Îmi spusese cineva – seamănă cu Bucureștiul anilor ’80, cu câteva reclame în plus. Modestia unui destin ce pare asumat și o sclipire de speranță – cuvinte prea poetice poate… Greu de simțit drama unei bucăți de popor… Cel puțin pentru noi, cei de pe malul celălalt. Malul celălalt, care e UE și NATO… Mă opresc din gânduri și fug la magazinul BUCURIA. Cele mai cunoscute bomboane din Republica Moldova și mai ales din România. Oricine te aude că mergi la Chișinău, îți cere să aduci bomboane BUCURIA. Tot felul de forme și culori, nu știu ce să aleg. Un pic din fiecare. Un pic de aromă de Moldova… Pardon, Republica Moldova. Încă…
La Universitatea de Stat din Chișinău, clădirea are culoare înguste și austere, dar forfotește de studenți veseli și gălăgioși. Aici lucrurile par a fi mult mai clare. Stau de vorbă cu studenții de la jurnalism, majoritatea fete. Sunt timizi, dar curioși. Vorbesc bine românește. Privesc spre Vest. Nu știu dacă Vestul înseamnă doar România sau Italia, Spania și Portugalia. Vorbim despre cărți românești. Nu prea au cum să le cumpere și sunt scumpe. E vorba de import… Încerc să-i invit la București, la târgurile de carte. Îmi răspund resemnați – Avem nevoie de viză! Uitasem… Îmi mușc buzele. Și noi am trecut prin asta până de curând.
Seara târziu iau o cină La taifas. Cu vin de Purcari și plăcinte de mai multe feluri. Sărate și dulci. Localul nu e plin. Câțiva străini – se aud cuvinte englezești și italienești. La doi pași, într-o mică intersecție Ambasada României e liniștită, în întuneric. Mai încolo o firmă cu neoane colorate – un restoran nou, Petru I. Scrisă doar cu litere chirilice. Un restaurant rusesc.
Mă duc la culcare. Până să adorm, deschid televizorul pe un canal privat – un film american, Notting Hill, cu Hugh Grant și Julia Roberts vorbind rusește. Titrarea e în română. La Pro TV Chișinău un reportaj despre o comisie care evaluează… vizual gropile din capitală. Fără comentarii.
foto Bogdan Hrib
Dan Dungaciu, prof. univ. dr. Universitatea Bucureşti, expert în geopolitica estului: „Marea bătălie este pentru minţile oamenilor“
Indiferent de „înţelegerile” dintre marii actori mondiali, atitudinea elitelor politice de la Chişinău şi, mai ales, a cetăţenilor RM, vor face diferenţa. Fără o busolă geopolitică fermă – cum a fost America pentru românii din dreapta Prutului – schimbările de lideri sau indecizia acestora vor orienta tânărul stat când într-o parte, când în alta, în funcţie de contexte şi oportunităţi de moment. Asta nu e, însă, o soluţie. După cum arată şi exemplul României, „atmosfera publică” trebuie să fixeze, fie şi tacit, direcţia geopolitică sau marja de manevră pe care un politician o are la dispoziţie şi pe care nu o poate depăşi nepedepsit.
În acest context, marea bătălie din RM este pentru „minţile oamenilor”, nu doar pentru declaraţiile politice, iar aici soft power-ul euroatlantic este instrumentul principal în această confruntare. O chestiune mai puţin înţeleasă de către diplomaţii occidentali şi finanţatorii proiectelor de la Chişinău. Altminteri spus, degeaba se organizează până la saturaţie zeci de seminarii internaţionale pe chestiuni geopolitice, dacă valorile euroatlantice în viaţa cotidiană a cetăţenilor RM sunt aproape absente. Degeaba vorbim despre separatism şi prezenţa trupelor ruseşti în Transnistria, dacă nu abordăm serios ceea ce un ziarist de la Chişinău sugera că ar fi trupele ruse din spaţiul mediatic al RM. Degeaba trimitem reprezentanţi ai UE la Chişinău, dacă soft power-ul euroatlantic nu este în stare să penetreze acolo…
15,222 afisari
