3 aprilie – 9 mai 1940 (cu o pauză de 1 mai…). Pădurea Katyń, 20 km vest de Smolensk, URSS. NKVD execută, unul câte unul, cu câte un glonţ în ceafă, peste 22.000 de polonezi, majoritatea ofiţeri luaţi prizonieri după invadarea Poloniei de către Armata Roşie, în anul precedent. Cei mai mulţi sunt rezervişti, deci absolvenţi de facultate – conform sistemului polonez de recrutare.  Ucişi şi aruncaţi în gropi comune. NKVD a ales pentru măcel ofiţeri superiori, ingineri, profesori, avocaţi, înalţi funcţionari, latifundiari, aristocraţi, preoţi.

10 aprilie 2010. Catastrofă aviatică la Smolensk: preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, soţia sa, guvernatorul Băncii Centrale, preşedintele Comitetului Olimpic, şeful Statului Major, vicepreşedinţii Parlamentului, comandanţii forţelor terestre, aeriene şi ­navale, Avocatul Poporului – în total 96 de persoane, majoritatea demnitari, mor în prăbuşirea avionului care îi ducea la comemorarea a 70 de ani de la Katyń. Între victime, Anna Walentynowicz, veterană a Solidarităţii. Concedierea ei de la şantierele navale din Gdansk a fost scânteia care a provocat marea grevă în urma căreia s-a ajuns la negocierile cu guvernul şi la recunoaşterea oficială a mişcării care avea să distrugă sistemul comunist din Polonia. Prima piesă din dominoul care a dus la prăbuşirea comunismului în întrega lume.

Misiune personală: Adevărul

Dacă e adevărat că fiecare om are un rost în lumea asta, o misiune personală de la Dumnezeu, atunci Lech Kaczynski s-a născut pentru a muri în acest fel şi în acest loc, deschizând în sfârşit ochii lumii întregi asupra unui masacru despre care prea puţini ştiau şi încă mai puţini îi înţeleseseră semnificaţiile.

De altfel, dovedise de mult că are un rost anume. Opozant anticomunist, veteran al Solidarităţii, încarcerat sub Legea Marţială, mâna dreaptă a tizului Walesa, inclusiv când acesta a ajuns preşedinte după căderea comunismului, senator, ministru al Justiţiei, procuror general, primar al Varşoviei, preşedinte – în toate aceste poziţii a făcut două lucruri remarcabile: a luptat pentru limpezirea trecutului recent şi celebrarea victimelor comunismului (dar şi ale nazismului); a făcut abstracţie de diplomaţie şi de atitudinea politically correct. A interzis paradele gay şi s-a arătat nemulţumit că forţele de ordine nu le-au împiedicat. Şi-a nominalizat ca premier fratele geamăn, Jarosław (ia să fi făcut cineva asta în România!). A fost primul preşedinte polonez care a participat la o ceremonie religioasă într-o sinagogă, în prima noapte de Hanukkah. Este foarte admirat în Israel pentru că a promovat ideea ca elevii polonezi să înveţe despre Holocaust. A fost eurosceptic şi a dat mari bătăi de cap Uniunii Europene. În 2005, ţara sa şi-a folosit dreptul de veto împotriva întâlnirii UE-Rusia, ca răspuns la embargoul rus asupra importurilor de alimente şi cereale din Polonia. În timpul conflictului din Georgia, preşedinţia poloneză şi-a pus la bătaie… site-ul pentru promovarea informaţiilor din partea georgiană. În vizita din Serbia, în 2009, a explicat că guvernul polonez a decis să recunoască autonomia provinciei Kosovo, dar că el personal nu e de acord!

Tentativa unei reforme profunde, implicând concedieri masive de bugetari, l-a obligat pe Jarosław să demisioneze, dar Lech a creat scene antologice întrerupând convorbirile oficiale de la Bruxelles pentru a se consulta telefonic cu frate-său!

Într-o dimineaţă de aprilie, toate astea s-au curmat brusc. Era rândul lui Jarosław s-o vegheze pe mama lor, internată în spital, în vreme ce Lech a plecat să intre în istorie.

A doua zi după catastrofă, televiziunea rusă de stat a difuzat, pentru prima oară, filmul lui Andrzej Wajda şi vreme de o săptămână lumea întreagă a vorbit despre Katyń.

Misiunea a fost îndeplinită.

Lech Kaczyński s-a născut pe 18 iunie 1949, la Varşovia, la 45 de minute după Jarosław.

În copilărie, cei doi au jucat rolurile a doi gemeni în filmul Cei doi care au furat Luna. Lech Kaczyński a absolvit Dreptul şi administraţia. În 1980 şi-a luat doctoratul la Universitatea din Gdańsk. După 1990 a devenit profesor universitar tot aici, dar şi la Universitatea Cardinal Stefan Wyszyński din Varşovia. La sfârşitul anilor ‘70 cei doi fraţi au activat în opoziţia anticomunistă. După impunerea legii marţiale în decembrie 1981, Lech a fost închis, împreună cu alte câteva mii de militanţi ai Solidarităţii. După eliberare, a devenit, împreună cu fratele său, un colaborator apropiat al lui Lech Walesa. În 2001, gemenii au fondat partidul Dreptate şi Justiţie, devenit între timp cel mai important partid polonez.

Lech Kaczyński a fost senator, ministru al Justiţiei, preşedinte al Camerei Supreme de Control, procuror general. În 2002 a fost ales primar al Varşoviei, iar în 23 octombrie 2005 a câştigat alegerile prezidenţiale.

Alături de soţia sa, odihneşte acum în Catedrala Wawel, locul de veci al regilor şi eroilor Poloniei. Întru totul meritat.

La Katyn au fost ucişi: 1 amiral, 2 generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, 7 prelaţi, 1 prinţ, 20 profesori universitari, 300 medici, 200 piloţi, peste 100 de scriitori şi jurnalişti, sute de avocaţi şi ingineri… Lista poate continua!

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – printre care Stalin şi Molotov – semnează ordinul de executare a „activiştilor naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, acuzaţi a fi „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”. Printre cei ucişi se numără un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, preoţi militari, un prinţ, 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, 100 de scriitori şi ziarişti, 200 de piloţi de aviaţie. Este masacrată aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.

În aprilie 1943, naziştii, care ocupaseră zona în 1941, descoperă pe Dealul Caprei 4.000 de cadavre într-una dintre gropile comune, fapt ce duce la ruperea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil, de la Londra.

După ce Armata Roşie a recucerit zona Katyń, NKVD a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul şi ştergând urmele. În ianuarie 1944 s-a înfiinţat o comisie condusă de Nikolai Burdenko, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale a URSS. Morţii au fost din nou exhumaţi pentru a se ajunge la „concluzia” că execuţiile ar fi avut loc în 1941.

Confuzia – sau indiferenţa – faţă de Katyń au domnit în toată lumea. În opinia lui Churchill, crima de la Katyń era una „fără vreo importanţă politică practică”. De altfel, în memoriile sale citează ancheta sovietică din 1944 „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”…

Pentru preşedintele Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. În 1944, el l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle să adune informaţii. Concluzia lui Earle a fost împotriva sovieticilor, dar Roosevelt a respins raportul. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, preşedintele i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat.

Mai mult: în noiembrie 1945, şapte ofiţeri ai Wehrmachtului au fost judecaţi de un tribunal al Aliaţilor, condamnaţi la moarte pentru masacrul de la Katyń şi executaţi prin spânzurare! Alţi trei au primit sentinţe de 20 de ani de muncă grea corecţională, au fost predaţi sovieticilor şi nu s-a mai auzit nimic despre ei.

Totuşi, în 1946, când procurorul-şef sovietic din celebrul proces de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei genocidul de la Katyń, a fost nevoit să renunţe la cauză după ce Statele Unite şi Anglia au refuzat să-l sprijine.

Abia în 1952 o comisie de anchetă a Congresului SUA, Comitetul Madden, a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovaţi de moartea polonezilor şi a recomandat să fie deferiţi spre judecare Curţii Internaţionale de Justiţie.

Cu toate acestea, în Anglia, la sfârşitul deceniului al optulea (!), planurile pentru ridicarea unui memorial  care ar fi purtat data de 1940 în loc de 1941 au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece. Evident, în Polonia comunistă subiectul a fost tabu. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un monument pe care scria, suficient: „Katyń, 1940”, dar memorialul a fost confiscat de poliţie!

Abia în octombrie 1990, Mihail Gorbaciov îşi cere oficial scuze faţă de poporul polonez. În 1992 preşedintele Boris Elţîn a scos din arhive şi i-a predat noului preşedinte polonez, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din „pachetul sigilat nr. 1”, printre care propunerea lui Beria de a fi împuşcaţi 25.700 de polonezi, cu semnătura de aprobare a lui Stalin, un fragment al ordinului de împuşcare din 5 martie 1940 şi nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, privind executarea a 21.857 polonezi, în care i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor.

În martie 2005, după un deceniu de noi investigaţii, procurorului-şef militar Alexandr Savenkov i-au ieşit la numărătoare „doar” 14.540 de victime şi a declarat că masacrul n-a fost nici genocid, nici crimă de război, nici crimă împotriva umanităţii. Probabil doar un incident… Drept urmare, câteva zile mai târziu, Seimul polonez a votat o moţiune prin care se cere declasificarea arhivelor ruseşti şi încadrarea masacrului de la Katyń drept genocid.

Rămăşiţele a peste 7.000 dintre cei ucişi nu au fost găsite nici până azi…

Dacă Lech Kaczynski n-ar fi murit aşa cum a murit, acolo unde a murit, lumea n-ar şti nici azi ce s-a-ntâmplat la Katyn sau ar continua să creadă că vinovăţia e „controversată”.

Preşedintele rus Dmitri Medvedev a declarat la plecarea din Cracovia, unde a participat la funeraliile preşedintelui Lech Kaczynski, că poziţia statului rus în privinţa masacrului de la Katyń rămâne neschimbată: a fost greşeala lui Stalin şi a acoliţilor lui. Dacă nu e o aproximare de traducere, să reţinem termenul: greşeala. Dar măcar a ţinut să fie acolo. Unde a ajuns cu avionul, în ciuda norului vulcanic invocat de marii absenţi. Barack Obama a rămas să joace golf la baza aeriană Andrews. De altfel, Obama nu a călcat în ambasada poloneză din Washington după accidentul de la Smolensk. N-o fi putut să zboare nici până acolo. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi cancelarul german Angela Merkel şi-au anulat de asemenea participarea la funeralii. Unele avioane şi elicoptere zboară, unele maşini merg – altele nu. Că şi Kaczynski ăsta prea s-a pus rău cu toată lumea.

Ar mai fi de spus două lucruri:

Polonia nu va fi îngenuncheată nici acum, nici aşa.

Şi, în vreme ce polonezii fac orice ca să-şi afle trecutul, românii fac aproape orice ca să-l uite şi să nu mai ­vorbească despre el.

Taguri: nr. 5 / mai 2010 Tweet

Thursday, May 20th, 2010 at 12:40 am, ZOOM, RSS feed