A fi român în Bugeac e ca si cum ai suferi de o boală psihică

O călătorie în Ucraina seamănă cu o întoarcere în timp. La numai câţiva kilometri de noi nu se află doar o altă ţară, ci o altă lume.

O lume întoarsă cu faţa către Est, împietrită în slava colhozului. O lume în care conducătorul e adulat pentru că practică discriminarea la nivel de politică naţională, sub acoperirea educaţiei. Sunt cuvinte dure pentru a descrie un regim care se declară democratic. Dar este ceea ce simţi dacă esti român si vrei să trăieşti în Ucraina.

Biserica din Anadol a fost sfărâmată în 1985, după trei încercări. Toţi cei care au vrut să o năruie au pierit sau au înnebunit. Sătenii se chinuie, de zece ani, să zidească o nouă biserică.

In acest spaţiu îşi duc zilele 140.000 de români. Speriaţi, persecutaţi, siliţi să plece de pe locurile unde s-au născut nu doar ei, ci [i strămoşii strămoşilor lor. Cei care au vieţuit la nord de Delta Dunării înainte să fi existat ideea de naţie ucraineană. Am petrecut câteva săptămâni printre ei. Am parcurs peste 2.000 de kilometri şi am trecut prin 21 de sate locui­te de români. Regiunea Bugeac, aşa cum se numeşte această parte de sud a Basarabiei, este o cicatrice a politicii sovietice de deznaţio­nalizare. Un experiment stalinist care a împărţit republicile comuniste după princi­piul dezbină şi cucereşte. O bucată de pământ în care, dacă socotim după etnii, ucrainenii sunt minoritari, iar limba pe care o vorbesc şi o scriu nu o cunosc nici măcar unii dintre pro­fesorii care o predau. Şi, cu toate acestea, dis­cutăm despre o ţară care la Consiliul Europei flutură democraţia şi pretinde că îşi îndepli­neşte îndatoririle asumate. O ţară cu aspiraţii declarate de aderare la Uniunea Europeană, care, însă, nu îndeplineşte nici cele mai ele­mentare criterii ale unei democraţii.

Povestea a început la Reni. La graniţă. Cu ucraineni care, deşi ştiau româneşte, n-au scos nici măcar un cuvânt ca să se facă înţeleşi. Deşi nu duceam în Ucraina droguri sau maşini furate, aveam o teamă în suflet gândindu-ne la privirile iscoditoare ale celor care căutau cărţi, de exemplu, sau orice alte tipărituri în limba română, pentru că asemenea „marfă” este strict interzisă. Este considerată propagandă contra statului. N-am plecat de la vamă decât după ce am susţinut, sus şi tare, că suntem turişti. În ciuda faptului că politi[tii Kievului vroiau să ne declarăm în interes de serviciu. Adică ziarişti care nu pot circula prin Ucraina decât dacă au aprobare prealabilă şi însoţitor asigurat de guvernul de la Kiev. Şi pentru că nu poţi să intri în Ucraina decât dacă declari fix destinaţia – adică oraşul cu strada şi numărul locuinţei – am spus că vom sta la Consulatul României la Odessa. Neverosimil şi, evident, neadevărat. Dar aşa le-am închis gura vameşilor care au fost obligaţi să scrie pe hârtiuţa pe care am purtat-o două săptămâni în paşaport că facem plajă la Odessa şi o să stăm la Consulat.

Statisticile ucrainene susţin că în regiunea Bugeacului trăiesc nu 140.000 de români, ci puţin peste 700. Ceilalţi ar fi moldoveni. Care, conform teoriilor moldoveniste susţinute de slugile regimului de la Kiev, vorbesc şi învaţă limba moldovenească. Ciudat este că am umblat câteva săptămâni prin Ucraina fără să cunoaştem vreo boabă de rusă sau ucraineană. Ne-am descurcat cu limba română. Aproape că n-am găsit sat în care să vorbim româneşte şi să nu găsim un adult sau copil care să ne înţeleagă şi să ne răspundă. Am primit indi­caţii chiar şi de la oameni de alte etnii care au învăţat româneşte pentru că au stat într-o comunitate care, deşi nu se mai declară româ­nească, continuă să vorbească limba lui Eminescu.

În Ucraina am întâlnit cele mai bizare cazuri de rezistenţă culturală. În secolul în care informaţia circulă cu viteza luminii pe internet, la o aruncătură de băţ de noi, unii români ascund cărţi cu poveşti, alţii sunt per­secutaţi pentru spectacole cu marionete.

În satul Anadol, la numai câţiva kilometri de Reni, bibliotecara ţine ascunse cărţi cu poveştile lui Ion Creangă pe care le împrumu­tă mămicilor de pe o zi pe alta. Acestea vor să le spună pruncilor Capra cu trei iezi, dar nu o ştiu prea bine pentru că la şcoală a fost interzi­să. Pentru noi acest gest, de a da cu împrumut o carte, este unul banal, dar acolo, în Ucraina, ca român, îţi poţi atrage sancţiuni care îţi pot schimba viaţa. Şi nu mă refer doar la conce­diere, ci la poveri mult mai grele. De pildă, în Frumuşica Veche, un sat aflat peste deal de Basarabia, trăieşte o familie de români inimoşi şi dârji. Evdochia a fost directoare la Şcoală şi este profesoară de limba română. Grigore este inginer agronom şi, pe vremuri, a fost şef la colhoz. Oamenii ăştia au fost oropsiţi de auto­rităţi pentru că au ţinut să se declare români şi au mai avut şi tupeul să înfiinţeze o asociaţie care luptă în sprijinul acestei minorităţi, majo­ritară în zonă. Mai grav este că vârfurile de lance ale puterii de la Kiev în lupta contra românilor sunt tot românii. Cei care au renunţat la neam pentru o funcţie vremelnică, cei care au îmbrăţişat calea surogatului mol­dovenismului de dragul autorităţilor. În satul Frumuşica Veche, unii români s-au ales cu dosar penal pentru că au avut curajul să aducă în localitate, pentru copii, o trupă de teatru de păpuşi de la Bucureşti. Povestea Punguţa cu doi bani a devenit astfel o acţiune subversivă, îndreptată împotriva statului. Şi este doar un exemplu, pentru că oamenii sunt persecutaţi pentru aceste acte de curaj măcinându-li-se nu doar banii pe drumuri la procuratură şi avo­caţi, ci şi sănătatea.

Un alt caz l-am întâlnit în satul Utkonosovka. Acolo dăinuie o puternică rezis­tenţă românească. Fraţii Popescu au construit un adevărat bastion, Asociaţia Naţional- Culturală Basarabia, prin care cer să fie respec­tate drepturile românilor. Şi se luptă cu regi­mul şi pe cale democratică, politic, cât şi prin cultură, cu dansuri şi cântece strămoşeşti. Pentru că a refuzat să scoată tricolorul româ­nesc de la brâul costumului popular, Ansamblul popular Dor Basarabean nu mai are dreptul să participe la alte spectacole decât cele din raion. Autocarul care îi transporta pe artişti la Galaţi a fost întors din drum la sesi­zarea miliţianului satului care este român, dar refuză să vorbească limba maternă. Un alt ghid al nostru, un lider al unei comunităţi româneşti, Ion Moş, a descris în câteva cuvin­te modul în care sunt trataţi de autorităţile ucrainene: „A fi român în Bugeac e ca şi cum ai suferi de o boală psihică.”

Întâmplări mai grave apar atunci când măsurile de reprimare a rezistenţei româneşti iau forme extreme. La Kamyshovka, românii din sat au vrut să ridice o biserică si aceasta să ţină de patriarhia ortodoxă română, prin Mitropolia Basarabiei. Preoţii din Basarabia aduşi aici au fost siliţi să plece după ce unuia i s-au aruncat grenade dezafectate pe geam, iar altul a fost legat de o maşină şi târât pe uliţe. Şi astfel, deşi satul este singurul din regiune care are o biserică ortodoxă pe stil nou, românii de acolo nu au parte de un preot care să-i calce pragul. În privinţa lăcaşelor de cult, acestea au suferit, în mare parte, aceeaşi soartă ca şi pe întreg cuprinsul URSS, adică au fost rase de pe faţa pământului, sau măcar s-a încercat acest lucru. Au fost înlocuite cu case de cultură, sau pur şi simplu au fost lăsate ruine spre a aduce aminte că puterea roşie nu acceptă alt Dumnezeu decât Lemn. După puciul din 1990, patriarhia de la Moscova a înţeles repede importanţa Bisericii şi a demarat o campanie fulger de reconstruire a bisericilor. A alocat fonduri importante, astfel că în cele 23 de sate locuite de români, doar o biserică este româ­nească, restul de 21 fiind pe rit vechi şi ţinând de patriarhul Alexei. Viteza de reacţie a fost atât de mare încât în Krutoiarivka s-a reuşit refacerea vechiului lăcaş de cult, după planu­rile iniţiale, în numai şase luni. Multe dintre bisericile pe stil rusesc slujesc în limba româ­nă, prin bunăvoinţa preoţilor, unii cu mult har, însă la o comandă venită de la Moscova, situaţia se poate schimba radical. Am întâlnit şi pe acest front al hranei spirituale un punct de rezistenţă, la Cartal, unde oamenii se adună în fiecare 25 decembrie în centrul satu­lui pentru a sărbători naşterea Mântuitorului. Fără participarea preotului, care ţine slujba pe rit vechi şi îi beşteleşte pe săteni pentru necre­dinţa lor în slova lui. Am spus că sunt 21 de biserici pe rit vechi şi n-am greşit la socoteală. Satul Nova Pokrovka dăinuie într-o întuneci­me. Oamenii de aici, abrutizaţi şi slăvindu-l pe Stalin, păstrează încă pietrele care au rămas după aruncarea în aer a bisericii ca pe un monument al luptei lor cu Dumnezeu. Singurul om care a vrut să stea de vorbă cu noi a rezumat, în câteva cuvinte, sensul libertăţii de expresie în Ucraina: „Ce sunteţi? Ziarişti! Da’ voi ştiţi că pe aici ziariştii şi-o iau la bot? După mine ziariştii ar trebui împuşcaţi toţi, io dacă aş avea o puşcă, v-aş împuşca!”