CĂRȚI PROASTE, DE IERI ȘI DE AZI. Nu am nici o plăcere să pun pe cineva la zid. Și nici n-o fac. Îi stimez pe toți aceia care scriu, fie și tâmpenii, pentru faptul în sine că scriu. Că aspiră la ceva mai înalt decât viața prozaică de fiecare zi. Campania pe care o duc nu este îndreptată împotriva lor, ci împotriva cărților lor. [text Alex. Ștefănescu ilustrație Linu]
George Dan, marinar şi poet, prezent în aproape toate revistele literare din primii ani de după război, a exploatat la maximum un stil declamativ, pentru a omagia regimul comunist. În volumul Bună dimineaţa!, apărut în 1949, este ridicată în slăvi orice activitate umană, creându-se impresia că tot ce se face în România reprezintă un triumf al noii puteri. Unul dintre poeme glorifică îndeletnicirea de cocător de pâine:
„– Cocători şi cocătoare,/ Arde vatra-ncinsă tare/ Sau a inimii dogoare?/ Ca fochiştii pe vapoare/ Voi din faptul dimineţii/ Coaceţi azimile vieţii,/ Pâinişoarele fierbinţi,/ Inimi calde părinţi./ Fiecare pâine nouă/ O crestaţi uşor în două,/ Să se coacă rumenită,/ Rotunjită şi prăjită.”
Apelativul „cocători şi cocătoare” este inevitabil hilar.
Citind poemul îţi vine să crezi că românii au suferit sute de ani de foame şi că sunt fericiţi când văd pâini în vitrinele magazinelor:
„Pâine… pâine… mii de mii…/ Oacheşe şi durdulii/ Sau bălane şi-aurii/ Cum sunt spicele-n câmpii./ Chifle, cornuri şi franzele/ Stau ca armele-n rastele./ S-au călit la flacără/ Şi de foame apără.”
Versul „şi de foame apără”, prin dramatismul lui deplasat, prin sugerarea unui eroism al rolului jucat de pâine în societate, este şi el de un irezistibil comic involuntar.
Şefa de brigadă dintr-o fabrică de pâine îi spune poetului:
„– De la patru ani n-am tată/ dar în patru-şpatru, iată/ Cum cu mâna de părinte,/ Ca o pâine de fierbinte,/ De partid am fost luată/ Şi partidul îmi arată/ Cum să merg şi încotrova.”
Este încă un exemplu de prosternare grotescă în faţa partidului comunist. Prezentarea lui ca un părinte care are mâna ca o pâine de fierbinte, ideea că el îi arată fiecărui cetăţean cum să meargă şi încotrova nu prea ne mai face să râdem.
Dacă vrem totuşi să ne amuzăm, trebuie să ne gândim că toată această proslăvire a pâinii nu mai este de actualitate astăzi, când nutriţioniştii ne recomandă să renunţăm la obiceiul de a mânca multă pâine.
*
Aida Ferat, specialistă în medicina veterinară, scrie şi versuri. O carte pe care a publicat-o nu demult, Cea mai frumoasă tristeţe a mea, se remarcă prin sensibilitate şi printr-o bucurie de a scrie mai rar întâlnită la poeţii de azi. Din păcate, există şi mult amatorism în această carte. Autoarea îşi ia uneori avânt ca să se suie în şaua poeziei şi, fiindcă avântul e prea mare, sare peste cal. Iată câteva exemple:
„Urcasem într-un tramvai/ Şi am închis ochii…/ Aveam nevoie să mă simt/ Într-un tren/ Care să mă ducă/ Departe de mine/ Şi de tine inclusiv.”; „Mi-am deshămat mai întâi ochii,/ iar ei şi-au înmuiat coamele/ între buze- le tale, ştergându-şi sarea.”; „Femeia nu e om, e tot o marfă,/ «Feminitatea», termen doar obscen./ Nubila mamă nu-i decât o boarfă// Ce s-a-mbătat aiurea într-un tren!”
Toate aceste formulări sunt hazardate şi nu generează emoţii estetice. Rămân nişte curiozităţi. Ideea autoarei de a-şi deshăma ochii chiar ne alarmează, iar ceea ce se întâmplă în continuare – ochii îşi înmoaie coamele între buzele iubitului – nu are darul să ne liniştească.
În repetate rânduri dăm peste pasaje de acest fel, jucăuş-incoerente, fără legătură cu poezia:
„L-am găsit în abis./ Îl durea un călcâi./ Când am dat să-l mângîi,/ M-a privit şi mi-a zis:// Ăsta-i pregetul meu!/ Am venit să m-ascund/ În tăcerea de-afund/ Să fii Înger, e greu…”; „Despărţit-am o felie./ O fi bună, o fi rea?// Asta e Cunoaşterea:/ Gustă cine vrea să ştie,”;„Ar fi putut să-mi fie de ajuns/ Că pot rosti Cuvântul Ne-minciunii/ Că sufletul îi e de nepătruns/ De colţul inerţiei şi al urii…”
Cea mai enervantă este o satiră la adresa bărbaţilor, acuzaţi că, în relaţiile cu femeile, au o suficienţă de cocoşi:
„«Eu sunt Cocoşul, fă, Găină!/ Ridică-ţi ciocul din făină/ Şi uită-te la mine! Hai!/ Mai lasă blidul cu mălai!// Vreau să te calc! Ce fericire!!!/ Să-ţi dau în cap, să-ţi vii în fire!/ Să ştii şi tu cine-i Bărbatul!/ Păi, ăla-s Eu şi nimeni altul…»// Morala vine din condei,/ Spre un «cocoş» între femei”.
Bărbaţii au mare noroc că acest poem este lip sit de valoare şi va fi uitat.