Primul  număr în libertate apare pe 24 decembrie ’89, purtând subtitlul „Revistă de opinie cetăţenească. Ediţie specială“. Dar  în 28  decembrie, titlul este îmbogăţit, în spiritul epocii, Flacăra libertăţii, salută înfiinţarea primului partid politic al democraţiei: PNŢ. Se   închide  o  buclă istorică… Apoi,   în  5 ianuarie  1990,   revista  se   transformă  în Realitatea. Săptâmânal  independent de opinie publică. Doar pentru 7 zile. Flacăra  revine din 12 ianuarie. Vă mai amintiţi acea zi ciudată şi violentă?… Începând cu numărul din 5 ianuarie 1990 redactor-şef este George Arion. Prima  campanie  de  mare  succes  a revistei  în  care  fotografia  a  jucat  un  rol însemnat, are ca finalitate dărâmarea statuii lui Lenin   din Piaţa Presei  libere. Din  1991

Flacăra   este  editată de  către Publicaţiile Flacăra  SA, o companie formată din  membrii  redacţiilor Flacăra   și Rebus.  Apar  pe rând Flacăra  Basarabiei, Flacăra Bis  şi Revista pensionarilor.  Piaţa   românească   de  presă explodează, cititorii sunt avizi de informaţii, tirajele ating sutele  de mii. Ohoo,  ce vremuri, abia dacă mai putem crede că au fost aievea. Atenţie, pentru  cei  mai  tineri: nu exista internetul atunci!

Redactorii revistei promovează valorile democraţiei, condamnă cu mult curaj derapajele din viaţa social-politică a ţării, atentatele comise împotriva libertăţilor omului, flagelează corupţia şi  avertizează  în  legătură  cu acumularea unor bogăţii uriaşe    în   mâinile  membrilor  câtorva familii.

De  asemenea, Flacăra  sprijină  orientarea pro-europeană a forţelor progresiste din ţară precum şi intrarea României în NATO.

Din  pricina atitudinii sale tranşante, revista  este  boicotată de  către  autorităţile epocii: publicaţia nu mai ajunge în provincie, pachetele de  reviste fiind aruncate din tren, redacţia  nu mai primeşte hârtia de la Letea  (de pildă, Almanahul Flacăra, care trebuia să apară în 1991, este tipărit abia  în

1992), i se impune să-şi reducă numărul de pagini de la 24 la 16). Povestea hârtiei de la Letea, Bacău, un fel de monopol care putea controla presa română, este pe  toate buzele… Dar orice încercare de aservire este refuzată iar revista, ca şi întregul trust, îşi continuă  drumul    independent… Din    1996, Flacăra  redevine revistă ilustrată,  color, cu apariţie lunară.

În octombrie 2001 are loc o schimbare radicală a conceptului grafic şi o redefinire a conceptului editorial al revistei. Noul format se relansează în cadrul unui spectacol de  modă (Doina Levintza) şi muzică (Johnny Răducanu) desfăşurat la Atheneul      Român      sub     denumirea

„Flacăra în haine noi“. Revista este tipărită în cele mai bune condiţii grafice ale momentului şi este singura revistă  ilustrată de interes general din ţară. Flacăra devine membru BRAT şi este una dintre puţinele publicaţii auditate la primul val SNA. Semnează, printre  alţii: Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Emil   Hurezeanu, Mihail  Gălăţanu, Tudor  Călin Zarojanu, Horia    Roman   Patapievici.  Răsfoiesc aceşti  ultimi 10 ani, bogaţi în fotografii şi reportaje îndrăzneţe. În 2001 aflu  dintr-o anchetă că ne  luptăm cu arme şi bagaje pentru intrarea în NATO, apoi în 2004, colega mea, Liliana  Petruş, şi fotoreporterul nostru, Octavian  Tibăr asediază ultimul mare zid lumii:  Zidul Ierusalimului. E  ca şi  cum l-ai răstigni  pe Iisus a doua oară! scrie Lili, într-un reportaj din 2004.

O  nouă schimbare:   rebranding-ul din decembrie 2009 creează un nou concept  editorial  (structurarea în  dosar  – main  story  şi caiete:  Zoom,  Cultură  şi mass-media, Lifestyle, Business) şi o formulă grafică modernă care se adresează cerinţelor cititorului   actual. Cu   voia dumneavoastră intru şi eu în echipă  şi mai mor o dată în dosarul dedicat  aniversării  revoluţiei –  După   20   de  ani. Blestemul   lui  Brucan.   Anii   au   trecut, blestemul  a  rămas.  Primul   număr din

2010 este  centrat  pe  Sărăcia   ca  obiectiv turistic.  Un  dosar greu şi trist,  ilustrat magistrat de Tibi, alias Tibăr, printre Cei mai  săraci  din Europa.  Urmează  apoi o copertă cu  o  comandantă  de  tancuri, fabrica de sfinţi a Vaticanului, 150 de ani de Marină Militară, Vânătorii de cetăţi sau România  ca o boală… Numărul  trecut a fost  rândul  Sulinei. Desigur,  l-aţi citit, pentru că ne citiţi şi acum. Mereu o mică echipă, inimoasă şi entuziastă, câteodată prea entuziastă, câteodată repezită, grăbită, întotdeauna pasionată… Da, patetic vorbind, mereu la datorie. Povestea continuă… Măcar încă o sută de  ani! Să ne vedem cu bine.

Taguri: nr. 11 / noiembrie 2011 Tweet

Thursday, November 3rd, 2011 at 7:30 am, DOSAR, RSS feed