O asistenta la doi pacienţi. Are biroul pe hol, între rezerve. Sta pe scaun si cu ochii, chiar cu sufletul, pe monitor. Ştie fiecare gest, respiraţie si bătaie a inimii. În caz de urgenţa, rezerva se transforma automat în sala de operaţie. Ca nu cumva să fie traumatizat pacientul si să se mai piardă si timp, cu transportul. Tavanul îsi „arunca” reflectoarele, patul se extinde. Din anexe pâna atunci invizibile apar urgent toate acare­turile necesare unei intervenţii chirurgicale. Echipa medicala a ajuns demult, ca si când ar fi iesit direct din pereţi. Nimeni nu întreaba nimic, pentru simplul motiv ca se stie totul. Din dosarul pacientului si de pe monitoare. Mâinile medicului au precizie de laser. Ai jura ca a facut, pentru fiecare gest, zeci de repetiţii. În doar câteva minute, înca o viaţa a fost salvata.

Sigur că nu ne aflăm în România. Dar pacientul poate fi oricare dintre cei aproape 700 de români care s-au tratat aici. La „Acibadem HealthCare Group”, din Turcia.

Cancerul, ca o amintire frumoasă

„78 de ani, mulţi înainte, ştiu că nu-i arăt, mulţumesc, şi dumneavoastră!” Pacientul din Ploieşti, nu-i dăm numele, „ca să nu se bucu­re duşmanii”, zâmbeşte şi face glume tot tim­pul. Parcă tocmai a ieşit dintr-o comunitate zen, nu din ditamai confruntarea cu moartea. Stăm la taclale pe terasa spitalului Kozyatagi, din Istanbul, o verigă importantă din lanţul Acibadem. Cafele, ceaiuri, covrigei turceşti. Doctorii din România aproape că-i făcuseră şi parastasul. Cancer de prostată, pronostic rezervat: „Cred că am avut un cancer cam nesimţit, nu mi-a dat semne, nici nu ştiam că-l port. Am aflat întâmplător, în august, când m-am dus la doctor pentru o banală durere de spate”. Sigur că vestea a căzut ca un fulger. Omul nostru era dărâmat, nu ştia ce să facă. Norocul lui se numeşte Mircea, un nepot care a stat câţiva ani în America.

E specialist în informatică, aşa că a făcut urgent un studiu de piaţă a cancerului, dacă se poate spune aşa. A găsit trei variante aproape sigure: New York, Viena şi Istanbul. Au ales, împreună, grupul Acibadem, pentru că este mai ieftin decât celelalte două şi foarte aproape de România – 50 de minute cu avionul, mai puţin decât fac eu, de pildă, de acasă până la redacţie. Zis şi făcut, au trimis dosarul în Turcia. Li s-a răspuns în trei zile. Apoi avio­nul şi maşina spitalului, care îi aştepta la aeroport. După 20 de şedinţe de radioterapie, a câte şapte minute fiecare, pacientul din Ploieşti e ca nou: „Din păcate, pentru noi, nici nu se compară cu serviciile medicale din România. Totul este aranjat impecabil, astfel încât ai sentimentul că singura treabă a medi­cilor şi a personalului, cu toată aparatura per­formantă din dotare, este să se ocupe exclusiv de persoana ta.

Mi s-a explicat fiecare gest, toată procedura, pe înţelesul meu, fireşte. M-am simţit tot timpul în siguranţă, mai mult, chiar confortabil. Aparatul de radiote­rapie este de ultimă generaţie, localizează cu precizie tumoarea malignă, astfel încât să nu fie iradiate şi ţesuturile din jur. Mi-au implan­tat nişte markeri de aur, vreo cinci, care au delimitat foarte exact ce era de distrus. Si asta mi se pare foarte important. Că la noi, ştiţi, dacă te vindeci de cancer, oricum te umpli de alte belele, terapia îţi face organismul cam praf”.

Povestea asta cu cancerul, analizat, tratat şi eradicat, în condiţii de lux, ce-i drept, a cos­tat 30.000 de euro. Bani mulţi, dacă îi luăm, aşa, pur şi simplu. Dar, când e vorba să-ţi cumperi viaţa, preţul ţi se pare rezonabil, ba chiar binecuvântat. Îţi scuturi neamurile, prie­tenii, colegii, faci împrumut la bancă. Important devine doar faptul că poţi fi salvat. Cetăţenii turci şi cei din ţările care au parte- neriate cu Acibadem nu trec şi prin umilinţa strângerii de fonduri. Tratamentele sunt plătite de stat, prin sistemul asigurărilor de sănătate. Grupul Acibadem a încercat o colaborare şi cu Ministerul Sănătăţii de la Bucureşti. Să vedem, să analizăm, nu se prea poate. Cel puţin deocamdată. În aceste condiţii, probabil că va veni muntele la Mohamed. Dacă tot are sute de pacienţi din România, Acibadem inten­ţionează să-şi deschidă o clinică privată în Bucureşti. Măcar scăpăm de cheltuielile de drum şi de cazare, în caz de tratament ambu­latoriu.

Ca tot românu’, în general, şi ca tot ziaris- tu’ alergat după morţi şi răniţi, în special, am oroare de spitale. La Acibadem n-am simţit asta. Parcă eram în excursie. Si pe bune că ai ce vedea! Fiecare clădire poate fi, la o adică, şi obiectiv turistic. Spitalul Maslak, de pildă, pare mai degrabă un mall: scări rulante, risi­pă de flori, design futurist, automate de apă şi cafea, la tot pasul. La Fulya poţi merge cu eli­copterul, are şi heliodrom. Apoi cafenele, terase, restaurant cu meniuri sofisticate. Cât despre saloane, care sunt, de fapt, rezerve sau apartamente, de-a dreptul, ce să mai vorbim?

Complexul de sănătate „Acibadem” a fost înfiinţat în 1991.

În prezent are 11 spi­tale şi 8 clinici, cu peste 10.000 de anga­jaţi, şi încă două cen­tre medicale în con­strucţie. Unul se află în staţiunea Bodrum, o destinaţie de vacanţă preferată şi de români. Ideea ar fi de turism medical. Te duci în concediu şi, de la plajă până la terase, intri la „Acibadem”, pentru un tratament sau doar o „scanare” a stării de sănătate.

Precizie, tratament fără durere, chirurgie noninvazivă. „CyberKnife” este atât de exact încât fasciculul de radiaţie poate fi aplicat şi în cazul unor tumori cu formă neregulată, chiar dacă se află în apropierea organelor vitale.

Fiecare detaliu e studiat, de la culorile si for­mele calde, pentru confortul pacientului, până la felul în care cade lumina, ca nu cumva să-l agreseze. Geamurile sunt cât un perete si dau, obligatoriu, într-un peisaj prie­tenos. Până si aparatura medicală are faţă de obiectiv turistic, cel puţin pentru mine: cele­brul robot da Vinci dansează după cum îi cântă medicul, aflat în faţa unei imagini tridimen­sionale a organului care trebuie operat; siste­mul de radioterapie CyberKnife „taie” zona afectată cu o acurateţe sub un milimetru; dis­pozitivul de radiologie Flash CT face tomo­grafia întregului corp în patru secunde, cu o cantitate de radiaţii egală cu a unui telefon mobil (RMN-ul clasic face asta în câteva minute, cu o doză de radiaţii mult mai mare decât poate suporta corpul uman, într-un an).

Cel mai mult, însă, m-au convins privirile si feţele oamenilor. Pacienţi, medici, personal. Obişnuită cu jalea din spitalele româneşti, am fost de-a dreptul socată de atmosfera Acibadem. Nimeni nu plânge, nici urmă de suferinţă, de teamă, de trupuri chircite de durere, de privirile acelea goale, lipsite de nădejde. Atitudinea pacienţilor este de genul: „Ei, avem o mică problemă, tocmai se rezol­vă!” Realizaţi ce înseamnă asta pentru un loc în care se tratează cancere, se face transplant de măduvă sau neurochirurgie de mare risc? Evident că şi medicii au aceeaşi stare relaxată. Îţi dau senzaţia confortabilă că nimic nu e grav, că totul se rezolvă uşor. Sigur că lucru­rile nu stau tocmai aşa, sigur că în spatele acestei poze stă un volum imens de muncă şi de responsabilitate. Dar e cu atât mai de apre­ciat faptul că le iese. Prof. dr. Aydin Yuceturk, de pildă, specialist în ortopedie şi traumato­logie, ne povesteşte, de-a dreptul amuzat, cum selecţionerul turc Fatih Terim şi-a pier­dut un deget în mare, într-un accident. Si ce să facă, i l-au pus la loc! Acelaşi medic a ope­rat-o şi pe gimnasta Andreea Răducan. După o intervenţie de 20 de minute, campioana a scăpat de o tumoare pe un nerv de la piciorul drept, care a chinuit-o 12 ani. La cea mai modernă dintre clinici, Fulya, specializată în medicină sportivă, s-au tratat si fotbaliştii Gică Popescu, Ciprian Milea şi Dani Coman.

La fel de „în joacă” pare şi fertilizarea in vitro. „Faci o excursie la Istanbul, vizitezi ora­şul, vii şi pe la noi şi în două săptămâni poţi pleca acasă însărcinată”, susţine medicul Tansu Kucuk. Mai mult, părinţii pot alege şi sexul copilului, iar preţul procedurilor este mai mic decât în România, respectiv 2.250 de euro.

Si, în final, cireaşa de pe tort. Anna. Anna Herkmen, de la Departamentul pacienţi interna­ţionali. Sigur că nu vă doresc să aveţi nevoie de ea, în sensul că aş prefera să fiţi sănătoşi. Dar, dacă totuşi se întâmplă, e bună de pus la rană: dosare, programări, cazare, traducere. Anna vorbeşte româneşte, e de-a noastră, de la Chişinău. Si s-a molipsit, bineînţeles, de ati­tudinea Acibadem. Îţi dă senzaţia că nimic nu e complicat, că totul e sub control şi se rezol­vă acuşi. Si, când colo, chiar aşa!

Prof. dr. Aydin Yuceturk pariază pe faptul că, în doi-trei ani, şi spitalele din România vor ajun­ge la standardele Acibadem. Îl privesc în ochi şi mă străduiesc să nu râd. Deşi e de plâns. Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce spune! Si mie mi-e cam greu să-i explic. Chiar trebuie să trăieşti în România şi să fi avut cel puţin o rudă internată în spital ca să înţelegi care-i poanta.

Taguri: nr. 12 / decembrie 2010 Tweet

Monday, December 20th, 2010 at 5:29 pm, ZOOM, RSS feed