buy retin stretch marks retin-a online retin a cream for dark spots

meloxicam or tramadol tramadol 50mg tramadol alcohol nhs

different types of tramadol buy tramadol buy tramadol West Valley City

long term side effects valium valium no prescription 1mg xanax valium

does axcion phentermine work buy phentermine phentermine india brands

can you mix tramadol and panadeine forte buy tramadol online tramadol and herbal interactions

ativan dental work ativan for anxiety can i take ativan while on paxil

is tramadol legal in japan buy tramadol online tramadol long term risks

purchase zolpidem Vallejo buy ambien ambien female dosage

what happens when phentermine stops working buy cheap phentermine 15 mg of phentermine

DOSAR

Adelin Petrisor: Jurnalismul de război

January 31st, 2011, com 8 comentarii

Adelin Petrişor s-a întors de curând din Afganistan, dintr-o noua misiune. A câta? Probabil, nici el nu mai ştie. Singurul – daca ne luam nu neapărat după statis­tici, cât mai ales după rezultate – jurnalist de război din România a fost plecat la început de an pentru două săptămâni într-una din cele mai fierbinţi zone de con­flict din lume, cu scopul de a face un material la un spital aparţinând unei unităţi militare americane.

Război şi pace. Si viaţă…

„Din punct de vedere al dotărilor, noi nu avem spitale în România care să aibă aparatura aia. Americanii au absolut toate domeniile me­dicale, de la neurochirurgie, până la stomatolo­gie. Unitatea e înfiinţată în septembrie, e o com­panie întărită şi se ocupă de zona de est a Afganistanului, care, după zona de sud, este cea mai periculoasă, din punct de vedere al con­flictelor. Ca să dau un exemplu, 50 de elicoptere au fost implicate până la începutul lui ianuarie în nu mai puţin de 400 de misiuni. Sunt nişte date care cred că spun multe…” Dar, dincolo de cifre, care sunt cazurile reale? „Când eram acolo, la un moment dat au fost aduşi trei puşcaşi marini. Unul avea coloana fracturată. Al doilea, o mână arsă, jumătate de ureche căzută, iar obrazul era făcut praf. Ultimul, era capsat de la torace până la gât. Din cauza şocului produs de o bombă pe şosea, avea ruptură de ficat, de splină, era ferfeniţă pe dinăuntru. L-au operat, l-au stabilizat şi apoi i-au evacuat pe toţi trei la un spital mai mare în Germania, la Ramstein. Iniţial, când există răniţi, sunt trimişi la un spi­tal mai mic, apoi vin aici.” Cifra militarilor români care au trecut prin spitalele de război în Afganistan este destul de impresionantă: nu mai puţin de 60 de compatrioţi au avut nevoie de asistenţă medicală. Din fericire, Adelin Petrişor nu a întâlnit de data aceasta vreun militar român pe paturile de spital. „Am avut norocul să nu în­tâlnesc astfel de cazuri acum. De altfel, nici nu m-am întâlnit cu prea mulţi compatrioţi, doar în aeroport, dar sunt oameni care nu au legătură cu frontul.”

Război şi pace. Şi viaţă. O fotografie postată de Adelin Petrişor pe blogul său personal mi-a atras atenţia. O fotografie în care se află un be­beluş mutilat. Îl întreb care e povestea acelei imagini. „Băieţelul unor afgani a ajuns la spital în urma unui accident domestic. Avusese loc o explozie în bucătărie. A sărit în aer o canistră de gaz şi a ajuns la spital jumătate din familie. Şi părinţii lui, şi bunicii. Băieţelul avea jumătate de faţă carbonizată, o mânuţă era mutilată. L-au operat de nu ştiu câte ori, era mai binişor acum”, povesteşte jurnalistul. Ce paradox! Dacă n-ar fi fost războiul, acel copil n-ar fi trăit. Americanii l-au botezat. Arizona. De altfel, mulţi civili – care nu sunt victime ale confruntărilor – sunt trataţi acolo, beneficiind de servicii medicale de calitate. Totuşi, cum poţi să spui că datorezi ceva războiului? E ingrată şi stranie viaţa în aceste condiţii. Mai ales atunci când nu mai poţi face diferenţa dintre bine şi rău. Iar pe front, stările de conştiinţă sunt ele însele mici bombe gata să explodeze, ca să nu mai vorbim de con­fuziile de interpretare a realităţii, care pot fi uneori dezastruoase. Ne povesteşte chiar Ade- lin. „Coaliţia a făcut multe greşeli, au fost bom­bardate din greşeală chiar şi nunţi. Localnicii au obiceiul să tragă focuri de armă la astfel de evenimente. Din nefericire, forţele Coaliţiei s-au alertat şi au deschis focul asupra nuntaşilor. Ca să nu mai spun de Friendly Fire, unde, dintr-o confuzie, americanii şi britanicii au tras unii asupra altora.”

Revenind la cazul de dinainte, l-am întrebat cât de recunoscători au fost părinţii bebeluşului. „Erau mulţumiţi, sigur asta n-o să-i facă pe af­gani să-i iubească la nesfârşit pe americani. Acolo, oamenii lucrează la două capete. Se în­tâmplă asta de sute de ani. Ei gândesc foarte sim­plu: Coaliţia mâine, poimâine pleacă, şi rămâ­nem tot cu ăştia ai noştri. Ţara e polarizată în funcţie de interese imediate. Iar asta e valabil de la politicieni la oameni obişnuiţi. Ştiu o familie de afgani, în care trei fraţi făceau parte din or­ganizaţii militare opuse. Afganistan este o soci­etate care, în mare, mai trăieşte ca în Evul Mediu. Nu există sentimentul de apartenenţă la naţiune, neam etc. Ei se raportează la familie şi la trib. Aşa că e greu de crezut că poţi să faci o demo­craţie acolo în câţiva ani.” Nu doar societatea af­gană este fragmentată, ci şi experienţele de viaţă trăite acolo sunt de pe o zi pe alta noi, impre­vizibile. „Şi dacă te duci săptămânal într-o astfel de zonă de război, experienţele sunt altele.”

Cât curaj îţi trebuie pentru a fi în centrul acţiunii? „Nu e vorba de curaj, ci de meserie. Nici nu fac jurnalism de război ca pe un sport ex­trem. Dacă mi-e teamă? Sigur, trăieşti cu teamă, dar nu poţi să faci duş fără să te uzi, nu? Dar nu e aşa tot timpul. Sunt momente mai tensionate, când te sperii. Recent, am fost cu o maşină într-o zonă destul de periculoasă. În situaţii de astea, mergi cu o maşină cu număr de Kabul, cu un look cât mai afgan, ca să nu atragi atenţia. Tot mergând, într-o noapte ne-am rătăcit. Nu mai era lumină, ajunsesem undeva unde se termi­nase asfaltul, am avut nişte emoţii… Si nici nu poţi să te opreşti şi să întrebi: Băi, unde suntem? Cred că jurnalistul de război nu este cel care trebuie să fie pe baricade ca să fotografieze nişte soldaţi care trag. O imagine din aceasta ar arăta, cu mici retuşări, ca într-un poligon oarecare de tragere. Mi se pare mult mai interesant să arăt ce se întâmplă după un asemenea moment. Răniţii din spitale, civilii. Ei sunt prinşi la mijloc şi nu prea au încotro.” De câte ori pleacă pe front, Adelin încearcă să nu fie încărcat emoţional. Familia e cea care trebuie să tragă greul. „Tu ştii ce faci, dar ei nu. E o îngrijorare de fiecare se­cundă. Nu pot să doarmă liniştiţi. Nici mama, nici Maria (soţia lui) nu mi-au spus-o niciodată. Însă jurnalismul de război este o meserie ca ori­care alta. La început mai mult sau mai puţin asumată. Dar nu e mai mult decât orice formă de jurnalism specializat.”

Dacă-l întrebi, prin comparaţie, cât i se par de specializaţi militarii români din Afganistan, Adelin îţi răspunde franc. „Sunt foarte bine văzuţi de Coaliţie. Dotarea e problema. Ameri­canii ne-au dat 40 de blindate care costă un mi­lion bucata.

Românii sunt apreciaţi în primul rând pen­tru că muncesc foarte mult. Părerea mea e că fac mai mult decât îi ajută tehnica. Sunt adevăraţi profesionişti. Unii îi văd ca pe nişte căpşunari plecaţi după bani. Dar e ceva normal, fiecare vrea să câştige mai bine. Nu văd nimic rău în asta. Cu diferenţa că, acolo, pericolul e de o sută de mii de ori mai mare. Am cunoscut mulţi mil itari români în Afganistan, fiecare cu pro­blemele sale, cu credite acasă. Ei sunt plătiţi cu 70 de euro pe zi. Un ofiţer are 90 de euro. Nici nu mi se pare mult.” Afirmaţia e justă, numai un răuvoitor ar putea să-i acuze de mercenariat. Totuşi, unde apare patriotismul aici? De fapt, mai există, azi, aşa ceva? „Patriotismul? Există. Gândeşte-te că au stema României pe braţ. Nu de puţine ori, e o dovadă de mândrie.”

Creditul pe care îl dă poporul român ar­matei – una dintre puţinele instituţii ale statului în care au încredere – e justificat, în opinia jur­nalistului. Şi mai e ceva. „Datorită militarilor români care s-au achitat cu succes de diverse misiuni în zone de conflict, ţara noastră a ajuns unde e. Dacă nu erau ei, nu eram nici în NATO, nici în UE. 41 la sută dintre români se duc la WC în spatele casei. Ce să ofere România, lumii, în aceste condiţii? Dacă în 2003 nu aveam şansa să le oferim americanilor bazele militare, şi nişte soldaţi care să lupte pe ici pe colo, nu am fi fost în Europa. Cred că armata a făcut mult pentru politica externă.”

În Afganistan, românii se ocupă de o zonă periculoasă. O ţară ca Germania, care are 4.000 de militari, stă în nordul liniştit, iar noi ne ocupăm de provincia Zabul – cam de mărimea Dobrogei -, a treia ca periculozitate, având 1.700 de oameni.”

Am steagul României cu mine mereu. Nu cred că a fi român e un handicap. Ţine de tine, de modul cum îţi faci meseria.”

Am vorbit deschis despre misiunile româneşti care nu au fost duse la capăt, despre starea deplorabilă a armatei. Doar în 2010, 25 de militari au murit în ţară, mai mulţi decât în Afganistan.

Pe de altă parte, Petrişor îşi păstrează un punct de vedere critic cu privire la felul în care sunt gestionate treburile armatei, inclusiv cele care îi privesc pe militarii din Afganistan. „Cred că ministrul Apărării ar prefera să mă calce cu tancul”, glumeşte el. „90 la sută din dotarea ar­matei este uzată moral şi fizic. Nu sunt un fan al armatei, dar cu acei oameni care îşi riscă pielea în fiecare clipă nu ai cum să nu empatizezi. Ştiu situaţii când şi-au plătit singuri modificarea vestei antiglonţ, pentru că nu aveau cum să le folosească pe cele din dotare, erau prost croite, ca pentru cineva care se plimbă pe stradă. Acest lucru trebuia să-l facă MApN. Sau că i-a dotat cu nişte bocanci de piele foarte groşi, cu care rişti vara să-ţi pierzi piciorul din cauza căldurii. Şi-au cumpărat bocanci cu banii lor din Afganistan. Nu de puţine ori vezi colonei care umblă să vadă ce cumpără militarii români, suspectaţi de aşa-zisul turism militar. Eu n-am criticat nicio­dată armata, având o agendă ascunsă. E vorba şi de bani, şi de proastă gestionare. Or, la nivel micro, armata reprezintă imaginea societăţii în ansamblul ei.”

Şi dacă n-ar mai exista – evident, fabulăm – jurnalismul de război, ce-ar face Adelin? Unde s-ar duce? „Dacă n-aş mai face jurnalism, m-aş duce la ONU, tot în zona asta. Sincer, m-a bătut gândul. Sau la UNICEF. Diferenţa ar fi că n-aş mai avea expunerea asta, la TV, dar tot în zona asta mi-ar plăcea să lucrez. Nici nu ştiu ce altceva aş putea face. În meseria asta cunoşti oameni care nu se supun unor reguli, unei nor- malităţi, iar poveştile lor sunt mult mai expuse, îţi apar mai direct şi repede. Or, în momente de criză vezi altfel decât în momente liniştite.” Sen­timentul acesta îl face pe Adelin ca de fiecare dată când se întoarce în România să aprecieze faptul că s-a născut aici.

„Am fost în Italia, pe vremea când ziarele vuiau despre cazul Mailat, şi am făcut un ma­terial cu români care sunt medici şi operau la spitale importante din Europa. N-am avut nicio­dată senzaţia că avem numai scursuri.” După ce a văzut viaţa atârnând de un fir de păr, orice conflicte dintr-o societate unde există pace, i se par mărunte. „Sigur, sunt şi conflicte real e, chirurgul care n-are mănuşi să intre în operaţie, sau faptul că trăieşte la mila pacientului, dar în general văd partea plină a paharului.” Aşa încât nu are tentaţia emigrării. De fapt. „Uneori îmi pun problema educaţiei fetiţei mele. N-aş vrea ca primele cuvinte pe care le învaţă să fie şmecher, şmecherie. M-aş gândi să pot să strâng bani să înveţe afară, nu să emigrăm. Puteam să mă duc şi eu în America, să obţin cetăţenie străină pentru copilul meu, ca Prigoană, dar nu cred că asta e soluţia. Suntem români, nici mai breji, nici mai proşti decât alţii. Nu există rase superioare, inferioare. Dar nici nu poţi să ceri ca în 20 de ani România să se schimbe atât de uşor.”

Taguri:

Comentarii

  1. […] Adelin Petrişor s-a întors de curând din Afganistan, dintr-o noua misiune. A câta? Probabil, nici el nu mai ştie. Singurul – daca ne luam nu neapărat după statis­tici, cât mai ales după rezultate – jurnalist de război din România a fost plecat la început de an pentru două săptămâni într-una din cele mai fierbinţi zone de con­flict din lume, cu scopul de a face un material la un spital aparţinând unei unităţi militare americane. Citeste tot articolul… […]

  2. Diana says:

    Adelin rulz! Mi-a placut articolul si cred ca Adelin are multe de spus. In afara de curajul lui evident – despre care vorbeste cu modestie, insa – mai admir la Adelin extraordinarul echilibru, pragmatismul si profesionalismul. Tot ce spune este cu adevarat documentat, lucru care a devenit extrem de rar intalnit in jurnalismul din Romania (o spun ca fost jurnalist).
    Si, de ce sa nu recunosc, imi da speranta si bucurie sa il aud spunand ca nu vrea sa emigreze. Nici eu nu vreau sa o fac si incerc sa ma tin tare pe pozitii atunci cand ma confrunt cu o realitate dura si mizerabila, dar, ca si Adelin, o pun in balanta cu lucrurile frumoas epe care le stiu in jur, la romani. Pentru aceste cuvinte ii multumesc personal!

  3. radu pocovnicu says:

    Intr-adevar, Adelin este un exemplu pentru jurnalismul romanesc. Un exemplu pentru cum ar trebui sa se faca meseria asta…

  4. Hey can I get you designers contact info? This is an awesome skin.

  5. Zazzle sale says:

    Online Kasper Suits Petite

  6. test says:

    Comission Secertes Online…

    […]When you know what is your job you can be a lot more successful than if you don’t have much skills.[…]…

  7. Phen375 reviews…

    That is really interesting, You’re an overly professional blogger. I have joined your rss feed and look forward to searching for extra of your wonderful post. Also, I’ve shared your web site in my social networks! phen375 reviews…

  8. Amazing site…

    I really liked your blog, thanks for sharing this useful information……

Comenteaza