- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Adrian Ciubotaru: „Suntem o ţară de oameni buni care nu fac nimic”

Adrian Ciubotaru, unul dintre cei mai interesanţi bloggeri din România, vine din zona filosofiei; acesta este şi motivul pentru care tematica articolelor pe care le postează este mai specială. Cu timpul, pasiunea lui Adrian de a citi a stat la baza unor proiecte sociale cum e deja cunoscuta acţiune „Lecturi Urbane“.

Pentru Adrian, povestea blogosferei a început în anii 2000. „Pe 11 septembrie 2001, când au fost doborâte cele două turnuri gemene de la World Trade Center, am simţit nevoia să intru pe internet să văd ce se întâmplă în jurul meu. Mi se părea că e o parte a istoriei pe care nu o cunosc. Tot cam în acea perioadă mi-am făcut un site, o pagină electronică pe care postam articole unde cititorii îmi lăsau comentarii pe un questbook. Atunci, visul meu era să interacţionez deschis şi, peste câţiva ani, am aflat că există o asemenea posibilitate tehnică, numită blog.

Pe blog am păstrat aceeaşi atitudine interogativă, dar în timp mi-am calibrat discursul, i-am dat o tentă mai comercială, mai populară. E adevărat şi că, simplificând, primeşti critici din partea cealaltă…”, spune Adrian pe care blogul l-a determinat, în cele din urmă, să scoată nasul din cărţi. „Am ajuns să realizez lucruri pe care nu eram pregătit să le fac. De la confortul lecturii, am început să dau telefoane, să organizez evenimente, să caut sponsori, lucruri pe care nu le-aş fi făcut altfel.” Din interacţiunea cu ceilalţi, absolventul de la Filosofie a înţeles un lucru important: „Mi-am dat seama că, oricât de genial aş fi eu, dacă nu aş avea contact cu celălalt, aş fi incomplet.”

În urmă cu puţin timp a avut loc o nouă ediţie a proiectului Lecturi Urbane, o acţiune în care sunt oferite cărţi în spaţiul public, de această dată călătorilor în metrou. „Lecturi Urbane e un proiect de învrăjire în care oamenii îşi câştigă spaţiul public. Ceea ce facem noi sunt încercări. Cam tot ceea ce se face la nivel de implicare socială, e la nivel de semnal. Dar e un proiect care a prins foarte bine. Până acum ne lăudam noi cu Metrotrex, acum se laudă ei cu noi! E o chestiune delicată când interacţionezi cu străinii în spaţiul public. În mare parte, oamenii sunt receptivi, iar dacă nu pot să citească o carte, o pot primi ca să o dăruiască la rândul lor. O trăsătură specifică culturii din Estul Europei este că oamenii respectă cartea.

Au fost şi unii care au refuzat gestul nostru, pentru că nu au timp să citească. Dar au fost călători care au intrat în metrou, iar când au văzut oameni citind, au rămas aşa… După o primă reacţie de uimire, o ţigancă a zis: Dă-mi şi mie o carte, că n-am mai citit de când am ieşit din puşcărie! Sau un băieţel s-a oprit din cerşit şi a cerut o carte. Noi vrem să schimbăm un context social, iar dacă reuşim să-l creăm, atunci lumea se va purta în metrou ca într-o sală de lectură. Vor vorbi în şoaptă sau nu vor mai vorbi deloc… Experienţa de a dărui nu este una uşoară, am făcut traininguri, i-am pregătit pe cei care au desfăşurat această activitate ca pe nişte agenţi de vânzări, astfel încât gestul de a dărui să fie cât mai personal.”

Fiecare ediţie a Lecturilor Urbane are specificul ei. La Iaşi, de exemplu, cei care au fost prezenţi la eveniment s-au adunat în Piaţa Unirii purtând tricouri inscripţionate cu mesajul Lecturi Urbane. În Bucureşti, cafeneaua unde a avut loc o întâlnire cu cititorii, a prezentat un meniu în care se regăseau atât specialităţi de cafea, cât şi… diverse titluri de cărţi. „E o cultură dezvoltată pe orizontală, de reţea, precum celulele teroriste. Cade una, rămân celelalte. E, de asemenea, un model inspirat din reţelele sociale, bazat pe creativitate şi costuri mici”. Întrebat dacă el însuşi mai are timp să citească, Adrian spune că, în prezent, a rezolvat această problemă. „În facultate aveam timp să citesc, dar nu aveam bani. Apoi a urmat o perioadă în care lucram, aveam bani, dar nu mai aveam timp. Se adunau cărţile în bibliotecă, şi – îmi aduc aminte – ca să citesc Fraţii Karamazov, a trebuit să-mi iau concediu patru săptămâni. Acum am şi timpul, şi banii necesari.

Aveam prejudecata că a câştiga bani din blog înseamnă comercializare şi că aş fi pângărit cumva tot ceea ce făceam eu; în plus îmi era teamă că aş pierde public. S-a întâmplat şi asta, dar la o scară mai mică decât mă aşteptam. Cititorii şi-au dat seama că trebuie să mănânc şi eu ceva. Dacă eşti sincer, ceilalţi vor accepta că faci o campanie sau cauţi nişte sponsorizări. Dorinţa mea este ca, în perioada următoare, să accentuez cât mai mult latura de activist. Într-un an de zile m-am dezvoltat foarte mult mergând pe zona asta. Această implicare a fost o mare provocare. Acum doi ani, simţeam că deţin o forţă şi nişte instrumente pe care nu ştiam cum să le folosesc. Ca un cavaler cu armura care rugineşte în dulap”, mai spune Adrian care, odată urnit, e greu de oprit. „Peste câţiva ani, mă văd vorbind pe o scenă din New York, povestind despre proiectele pe care le-am făcut.”

În cadrul evenimentelor la care a participat, Adrian Ciubotaru s-a întâlnit şi cu diverşi politicieni. Adrian Năstase este, de pildă, un caz fericit, fiind unul dintre politicienii care şi-au manifestat interesul să-l adauge în blogroll pe iniţiatorul Lecturilor. Întrebat dacă mişcarea lui Năstase nu a fost o stratagemă de marketing, şi nu o dorinţă sinceră, Adrian Ciubotaru spune: „Cred că şi una, şi alta. Dar, de obicei, există o lege: e de dorit ca atunci când te duci undeva, să bagi lumea în seamă; aşa vei primi şi tu atenţie din partea celorlalţi.”

Nu acelaşi lucru poate să-l spună despre întâlnirea cu Ion Iliescu. Iniţial, fostul preşedinte al României a fost acceptat în lista de prieteni a absolventului de Filosofie după ce a comentat un articol de pe blogul lui Adrian, fapt care a stârnit rumoare în rândul prietenilor acestuia, dintre care unii nu s-au sfiit să-l critice pentru oportunism. Totul s-a limpezit în urma unei întâmplări revelatoare pentru bloger. „Într-o zi, l-am văzut pe Ion Iliescu, la un eveniment în Club A, folosind aceeaşi retorică dintotdeauna. Vorbea cu aceeaşi efervescenţă despre lumea blogosferei ca şi despre venirea minerilor. Omul ăsta nu s-a schimbat deloc! Am scris a doua zi un articol, un fel de manifest în care mi-am exprimat neîntâlnirea şi l-am rugat public să mă scoată din lista lui. M-a scos, şi asta a fost. Sunt oameni cu care nu aş accepta nici măcar să dau mâna. Printre ei se numără şi Ion Iliescu sau Vadim.

Sunt şi eu un copil al tranziţiei. Mi-am văzut părinţii în nesiguranţa acelor ani şi mi-am dat seama că noi, generaţia noastră, cei care vorbim acum, nu avem o istorie. În România, mulţi tineri se nasc deja înfrânţi. În ciuda calităţilor pe care le au, în ciuda studiilor, sunt morţi. Suntem o ţară de oameni buni care nu fac nimic! Eu aş vrea să schimbăm contextul. Dacă se schimbă contextul, se schimbă şi oamenii. În Bucureşti aruncam cu nonşalanţă mucuri de ţigări pe jos, dar în Viena parcă mă oprea ceva să o fac. Noi ducem lipsă de contexte sănătoase care ar trebui să scoată din noi lucrurile bune. Pentru asta lupt eu.”

foto Octavian Tibăr