Adriana Săftoiu: „Avem o tradiţie misogină…“

Ziaristă, consilier prezidențial, purtător de cuvânt, deputat… În ce ipostază v-ați simțit cel mai bine?

Mi-e foarte greu să fac un clasament dar până acum, ipostaza în care mă simt mai puțin mulțumită e cea de deputat. Statutul parlamentarului ales pe vot uninominal, dar care func­țio­nează pe criteriile celui ales pe listă face impotentă această responsabilitate și reduce parlamentarii la o masă de vot, de susținut declarații și interpelări care nu au nici un efect la nivelul societății, ci doar la marcat pretinsa activitate parlamentară.

M-am simțit foarte bine ca ziaristă și extrem de motivată ca purtător de cuvânt. Am învățat că relațiile publice, relația cu presa, comunicarea nu înseamnă doar să citești niște comunicate sau să porți vorba persoanei pe care o reprezinți. Înseamnă să știi să gestionezi momentele de criză, să promovezi lucrurile bine făcute fără să pari propagandist, să poți evita o criză de comunicare, să poți preveni situațiile care anunță pericolul, să îl înveți inclusiv pe cel pe care îl reprezinți ce înseamnă cuvântul „transparență“, libertatea presei și a opiniei. Dacă te iei în serios, e mult de muncă și satisfacțiile pot fi pe măsură.

Ați fost și sunteți angrenată în mecanismul Puterii – Marele mecanism, cum îl numea Jan Kott. Cum e în spatele „ușilor închise“? Ați reușit să descifrați mecanismul?

Provocator. E ca un vârtej unde te poți pierde dacă nu ai un punct de reper solid care să nu se schimbe indiferent dacă ești în spatele ușilor sau în fața lor. Despre descifrarea mecanismului, credeți-mă că uneori, ca să mai ai o speranță, e mai bine să nu o faci. Odată desci­frat, trebuie să ai forța să mai crezi că lumea poate fi condusă de către oameni onești și că acest mecanism, într-o bună zi, poate fi demontat și remontat pe alte baze și cu alte scopuri. Cât timp cei care au fost, în orice formă, favorizați de regimul trecut, au acces la putere, nu avem nici o șansă. Cei care acum ne conduc sunt cópii extrem de perverse ale celor care le-au fost șefi în regimul comunist și care i-au învățat, prin exemplu, că puterea o deții pentru a o păstra și o folosești pentru binele personal, nu pentru a servi cetățeanul.

Puterea se află într-adevăr în mâinile celor pe care îi credem cei mai puternici, sau alții le dictează din umbră cum să acționeze?

Ce înseamnă oare să fii puternic?! Eu nu sunt sigură că suntem conduși de către oameni puternici. Dacă puternic înseamnă să ai mașină la scară, să fii înconjurat de idolatri, să ți se spună că ești cel mai bun și cel mai de seamă între români, să poți să te uiți în cearșaful cui do­rește pipota ta, atunci numai puternic nu ești. Ești doar un profitor al unui sistem care știe că domină cel mai bine oamenii care stau în scaune ce simbolizează puterea, cunoscându-le slăbiciunile și satisfăcându-le. Oamenii puter­nici sunt cei care reușesc să determine schimbări majore în plan istoric. E o diferență între a avea putere și a deține puterea. Autoritatea se câștigă prin ceea ce faci, nu e, obligatoriu, un de­rivat al puterii. Despre oamenii din umbră pu­tem vorbi în măsura în care umbra lor se reflectă în faptele celui lângă care stau. Unii sunt consemnați de istorie ca „băieți buni“, alții au rolul malefic de a accentua „beția puterii“, cu îndemnul „șefu’, dacă nici tu nu îți poți permite, atunci cine?“ Depinde de ce „umbre“ alegi.

Ați fost pusă vreodată în situația de a minți?

Da. Și cred că de fiecare dată m-am des­curcat destul de stângaci, dar meseria de purtător de cuvânt te pune și în situația de a camufla obrazul pătat.

Vă interesează Puterea ca obiect de studiu, de analiză, sau chiar vă face plăcere s-o exercitați? Încerc să anticipez răspunsul – dacă nu cumva mă înșel, aveți o anumită detașare în tot ceea ce întreprindeți, ca și cum oricând ați putea să renunțați la ceea ce sunteți, pentru a o lua pe o altă cale…

Detașarea de care vorbiți vine din faptul că, pentru mine, a deține puterea nu e un scop în sine. Nu pot fi însă detașată de familia mea, de prietenii mei, de oamenii care m-au ajutat să mă formez și să mă educ. Nu înseamnă că nu am făcut greșeli, dar am încercat să le repar și să nu pierd reperele sigure din viața mea. Față de Putere am totală detașare. E un monstru pe care îl poți domina doar dacă nu începi să empatizei cu el. Puterea de a decide pentru o națiune e bine să o ai atunci când ai dovedit echilibru, cumpătare, forță, înțelepciune. Nu aș omite de aici buna creștere și un grad de educație și cultură care să îți permită să afli că nu ești nemuritor, dar faptele tale pot fi de neuitat.

E drept, în Jurnal de campanie – un document prețios pentru oricine dorește să afle cum se comportă un candidat aflat în cursa electorală –, sunteți de o implicare evidentă, fiindcă păreți într-adevăr interesată de problemele oamenilor al căror vot îl vizați. Mai importantă în carte mi se pare însă creionarea unei realități sumbre pe care ați cunoscut-o. Ați reușit să vă onorați promisiunile? Vă mai întâlniți cu locuitorii care v-au tri­mis în Parlament ca reprezentant al lor? Reușiți să le insuflați încrederea că părerea lor contează?

Problemele oamenilor din mediul rural, în special, țin de administrația locală, așa încât am fost atentă să nu fac promisiuni pe care știam că nu le pot onora. Oamenii vor străzi asfaltate, canalizare, dispensare, școli. Continui să merg în colegiu, să mă implic în activități care țin mai ales de școli și grădinițe, dar e destul de dificil. La discutarea bugetului, nici un amendament depus pentru zona pe care o reprezint nu a trecut. Nu e doar cazul meu. Majoritatea colegilor mei se află în aceeași situație. Motivul e simplu. Guvernul hotărăște singur ce trebuie făcut, iar Parlamentul e doar o anexă de votat ordonanțe de urgență. Tocmai de aceea votul uninominal e un act ratat. Practic, nu ai nici o formă de a-ți exercita mandatul în condițiile în care funcționăm pe principiile și cu mentalitatea „listacului“. Despre încredere?! Greu de spus. Imaginea despre politicieni e dezastruoasă și cât timp vom mesteca cuvinte ca „reformă“, „modernizarea societății“ fără ca, în plan practic, să se întâmple ceva, nu știu cum am putea să le redăm oamenilor încrederea în politicieni. Modul în care funcționăm în Parlament e odios. Sunt două zile de plen, de fapt jumătăți de zile, și încă două pentru şedințele de comisii. Chiar și în acest ritm lejer, ne fraudăm singuri. De exemplu, prezența se face pe baza unei condici unde trebuie să ne semnăm și în funcție de această prezență îți iei leafa. E rușinos, dar voi spune că în timp ce în scripte sunt înregistrați majoritatea parlamentarilor, în sală nu suntem nici jumătate.

Iată, au trecut 20 de ani de la prăbușirea dictaturii. Ce ați înțeles din istoria acestor două decenii? Care este cel mai mare rău care ne ­macină?

Minciuna și impostura. E cel mai mare rău și de aici decurge toată băltirea în care ne aflăm de 20 de ani.

Ați luat interviuri foștilor purtători de cuvânt de la Cotroceni, de la Palatul Victoria. Mi-au plăcut multe dintre întrebările pe care le-ați pus. O persoană civilizată punând deseori întrebări incomode. V-au marcat aceste dialoguri?

Am întregit imaginea acelei perioade tulbure și agitată cum a fost cea de după 1990. Pentru mine comunicarea nu se rezumă doar la propria mea experiență sau la teorie. Am conside­rat că, pentru toți cei care sunt preocupați de acest domeniu, e importantă istoria evoluției procesului de comunicare într-o țară care venea după 45 de ani de propagandă comunistă și unde publicațiile erau controlate de partidul-stat. Instituția purtătorului de cuvânt a fost unul dintre primele efecte ale democrației. Modul în care a evoluat spune multe despre evoluția noastră ca societate.

Cred că știți ce modele i se propun tinerei gene­ra­ții. Cum s-a ajuns la o astfel de stare de lucruri?

Ortega y Gasset spune că o țară se definește și după modelele pe care și le alege. Ce alegem noi, ne place sau nu ne place, arată unde suntem în acest moment. Suntem dominați de pseudo-valori și asta pentru că nu avem criterii și nu avem puncte de reper la care să ne raportăm. Și aș spune că ideea de „elită“ a devenit ceva extrem de volatil și compromis. După 45 de ani de comunism, libertatea s-a dovedit un câștig greu de gestionat. Am acceptat toate „noutățile“ nemaiștiind ce merită și ce nu merită admirație și respect. Până la un punct e de înțeles. Când timp de aproape cinci decenii ești privat de libertatea de a opta, în momentul în care ești pus în fața atâtor opțiuni e explicabil momentul de derivă. Ar fi fost, însă, de dorit, ca după 20 de ani de la Revoluție să ne fi așezat și să începem să ne stabilim criteriile de valoare, reperele, și să depășim această fază adolescentină în care credem că totul e permis și că nici o regulă nu trebuie acceptată pentru că înseamnă, vezi Doamne, constrângere. Cât timp oamenii devin „modele“ în funcție de cluburile pe care le frecventează, de mașina pe care o au, de pițipoanca însoțitoare, de geanta agățată de braț, de trivialitatea comportamentului și a limbajului – toate aducătoare de rating și tiraj – mai avem mult până vom reuși să scăpăm de tarele perioadei negre în care am trăit și în care nu ne-am educat. Unii spun că, pe vremea comunismului, era lumea mai cumsecade. Eu nu cred. Lumea era doar tăcută și fricoasă și asta lăsa impresia că era mai așezată.

În centrul campaniei dumneavoastră ați pus școala, biblioteca. Adolescenții, tinerii citesc tot mai puțin. Cei care totuși citesc se ascund de colegii lor, fiindcă sunt luați în derâdere. Cum de a devenit lectura un act rușinos?

Nu cred că a devenit un act rușinos, ci mai degrabă perceput ca inutil. Școala, familia și mass-media au un rol primordial. Școala nu dezvoltă plăcerea lecturii, ci o inhibă. În clasele primare, lectura obligatorie vizează cărți care nu au legătură cu preocupările și ritmul copiilor. Toate trebuie făcute la timpul lor. Nu începi cu clasicii, la opt ani, când vrei să dezvolți plăcerea lecturii. Părinții se blochează în fața OTV sau a telenovelelor, dar sunt supărați că odraslele nu citesc. Iar media promovează oameni care nu prin educație și cultură au devenit notorii, ci prin șmechereală. Așa că nu aș fi atât de furioasă pe generația care vine din urmă, ci pe generația care îi crește.

N-am să vă sâcâi cu întrebări legate de plecarea de la Cotroceni. N-o să aflu nimic în plus față de ce s-a zis deja. M-ar interesa mai mult să știu de ce ați optat pentru calea liberală.

Tatăl meu îmi spunea, când încă bâjbâiam în alegerile mele de viitor, că e mult mai important să știi ce nu poți și nu trebuie să faci. Eu știu că nu pot fi un om de stânga, că nu dezavuez in corpore socialismul, dar nu mă regă­sesc în el. Drept urmare, opțiunea liberală e una de structură. Nu afirm acum că liberalismul de la noi e unul autentic și că a reușit să nu amestece merele cu perele. Ba din contră, prea des a acceptat un mix de idei și oameni, cu destule riscuri privind identitatea PNL. Sper însă că vom avea capacitatea de a ne așeza acolo unde spunem că trebuie să fim și să avem curajul de a opta pentru politici liberale și pentru o reprezentare autentic liberală.

Unii spun că PNL-ul va avea soarta PNȚCD-ului. E posibil?

E foarte ușor să îți justifici eșecul prin alții. Dacă PNL va avea această soartă, e vina PNL-ului.

În aceste zile presa românească trece prin momente dificile. Ziare se închid, altele sunt cumpărate. Dar mai ales credibilitatea presei e pusă la îndoială. Dumneavoastră cum vi se înfățișează mass-media de la noi?

Ca întreaga societate. În căutare de identitate. Cred că presa de până în 1996 era mult mai coerentă și mai asumată în atitudini. În mo­mentul de față, presa a fraternizat cu politi­cul într-un mod fatidic. Sigur că ziarele se în­chid pentru că România se închide, pentru că economia e suspendată de un Guvern care înțelege să aducă bani la buget micșorând pensiile, alocațiile pentru copii, salariile, să pună biruri pe micul întreprinzător până îl omoară. Dar dincolo de situația economică dezastruoasă, ziarele și-au pierdut credibilitatea pentru că și-au dorit să se vândă prea uşor. Calitatea a pierdut în fața cantității de poze nude, de roșu și sex, de interese ale mogulilor. Și când spun mogul, am în vedere inclusiv politicieni care își păstrează anonimatul patronatului, dar sunt actualii și viitori cenzori ai libertății de exprimare a presei.

Dar viitorul României?

Cuvinte mari, domnule, aș spune. Nu sunt pesimistă de felul meu. Nici nu am reușit vreodată să debordez de exuberanța optimistului in­conștient. Cred că am simpatizat mereu curentul „realism“ și, în funcție de stare, flirtez cu romantismul și barocul. Când mă gândesc la viitor am senzația că am cataractă și că văd totul încețoșat. Viitorul României îl facem noi toți, iar a crede că doar clasa politică e de vină, e doar o formă de lașitate colectivă. Din păcate, nu actuala generație va reuși să schimbe fața țării. Actuala generație e complăcută în ură și la­mentare. Nici o țară nu a progresat pe un discurs și un mental negativ. Sper ca aceia care au acum 10 ani să fie mai pragmatici, să știe în­cotro vor să o ia și să decidă direcția.

Cum se afirmă o femeie în politică?

Nu voi intra într-o disertație despre femeia-politician. Am mai spus-o, nu susțin promovarea femeii doar pentru că e femeie. Nu știm nici să ne cerem drepturile și nici să ne afirmăm va­loarea. Acceptăm ușor imaginea de „accesorii“ ale bărbaților politicieni și încurajăm imaginea că o femeie în politică accede doar pentru că are un protector. Dar aș face o altă remarcă. So­cietatea românească are o mare rezervă, eufemistic vorbind, în a recunoaște și a confirma valoarea femeii, dincolo de ograda domestică. Vă întreb dacă știți cumva vreo statuie care să glorifice una dintre femeile de valoare ale României? Poate Ecaterina Teodoroiu, deși nu sunt sigură, sau Regina Maria, dacă nu mă înșel, în parcul Castelului Peleș. Există cumva pe una dintre bancnotele noastre tipărite și imagini de femei? Mă gândeam câte școli sau licee poartă numele unor femei de cultură… Avem o tradiție misogină și, după cum se vede, nu s-a format masa critică așa încât să trecem la o altă etapă, respectiv să acceptăm, nu doar în teorie, că valoarea nu e determinată de gen.

Colegii îmi cer să vă pun și întrebări din „re­gistrul monden“, din cele care să vă dezvăluie în intimitate. Sincer, nu mă interesează nici ce parfum folosiți, nici cu ce mașină mergeți și nici de unde vă cumpărați hainele. Dacă însă dumnea­voastră simțiți nevoia să vă prezentați și ca o persoană mondenă, nu ezitați. Poate că totuși răs­punsul la întrebarea „Cum sunteți ca mamă?“ m-ar interesa.

Nici măcar pe mine nu mă interesează să vorbesc despre locațiile preferate de shopping. Nu sunt foarte „modestă“, dar nici nu cred că trebuie să epatez. Îmi place același parfum, Bergamot de la Ferre și, dacă îmi permite bugetul, prefer Prada, Costume National, Dries Van Noten sau Vandevorst. Iar ca mamă, prefer să îl citez pe fiul meu a cărui primă propoziție, într-o compunere la școală, despre „Mama“, a fost „mama mea e răbdătoare și nu mă ceartă când îmi las hainele împrăștiate în cameră“. Relația mea cu fiul meu, educația pe care încercăm să i-o dăm, bunul simț și modestia omului care are încredere în el, dar nu și-o expune cu aroganță, sunt prioritare și pentru mine și pentru soțul meu.

foto Octavian Tibăr