how long does xanax keep working generic xanax side effects of .5 xanax

effects of valium in cats valium pill hva er bl¥ valium

metoclopramide tramadol order tramadol overnight is 250 mg of tramadol safe to take

o que é a soma dos quadrados buy soma soma graha

ambien versus restoril ambien price addiction to ambien symptoms

can i run while on xanax buy xanax xanax titration schedule

mixing benzos and tramadol tramadol 50mg tramadol apap37.5mg 325mg

eating after taking phentermine buy phentermine online common dosage of phentermine

hcg injections with phentermine phentermine 37.5mg buy legit phentermine

what dosage is the white xanax generic xanax xanax anxietate

ZOOM

Africa de sub frunte

July 20th, 2007, com 2 comentarii

Nu, nu e titlul meu. Este titlul unei cărţi care a făcut carieră în literatura română, cu câteva decenii în urmă. Nu e singura carte care începe cu… „Africa”. Karen Blitzen are cărţi fermecătoare despre/cu Africa, la fel J. M. Coetzee, iar lista e lungă, lungă rău. Acum, Africa e la mine sub frunte. Dar, vreme de o săptămână, a fost şi în faţa ochilor mei, atunci când îi deschideam.

La două zile după ce am ajuns pe coas­ta mediteraneeană a Africii, am vrut să mergem cu o caravană. Să facem (şi) noi ce face, acum, un turist dornic de putină aventură sau ce făceau beduinii, în deşert, vreme de secole, până ce le-a intrat, cu totul & cu adevărat, deşertul în sânge, adânc. întotdeauna, între Africa dinafara frunţii şi cea de sub frunte a fost o distantă. Şi, pe măsură ce trece timpul, Africa dinafară a început să treacă, tot mai mult, în Africa de sub frunte.

Caravana porneşte chiar de lângă mare

 

CARAVANELE.

Am plecat cu cara­vana în jurul orei nouă dimineaţa. Un trenulet, descoperit şi vopsit pestriţ, ne-a dus de la El Kantaoui, locul unde am fost cazaţi pe tărâm tunisian, pe drumul spre Sousse. La un moment dat, am făcut dreapta, în spatele unui hotel. Am mai mers câteva zeci/sute de metri şi ne-am trezit de-a dreptul în sufletul unei mena­jerii: cămile, cai, tot felul de orătănii erau adăpostite într-un tare improvizat negli­jent, într-o devălmăşie generală. Carava­nele nu aveau mai mult de doi-trei oameni care organizau transportul şi deplasarea. Mişcarea cămilelor era una de hurducăială înainte. Cămilele cheleau evident. Năpârleau. Poate unde era şi perioada anului de aşa natură. O groază de muşte roiau, de bună seamă, în jurul cămilelor care urinau şi se defecau firesc, adică atunci când le apuca, oriunde pe drum. Lansau jeturi de care şi o iapă ar fi mândră. Artezienele udau pământul sec, ars de soare. Drumul, pe care l-am plătit peşin înainte, ne-a costat vreo cincizeci-şaizeci de dinari (un dinar egal, in cazul nostru, aproximativ douăzeci de mii de lei).

CĂMILELE. Nu blânde, ci, dim­potrivă, rele. Cu botniţe. Nişte adevărate animale sălbatice. Care trebuie ţinute in lesă. Mărturisesc, mi s-a făcut frică la un moment dat, mai ales că pe una dintre ele s-a urcat fiul meu, Cristian, nouă ani. Cămilele, gata să muşte. Motiv pentru care s-au ales, dinspre partea stăpânilor lor, cu o împletitură de funie plasată peste fată, aşa, ca la chirurgi – sau ca la iobagii lui Darie, din Zaharia Stancu. Cămilele urlau. Şi protestau, de fiecare dată când li te urcai în spinare. Trebuiau îngenuncheate cu sila. Un negru-negru-de-tot (mă întreb dacă nu mă voi alege cu vreun protest, cred că tre­buia să scriu, politicalhj correct, afro- tunisian ori afro-saharian!) le trăgea un şut la turloaie. Dromadere sau nu, se uitau la tine cu o privire atât de plină de ură încât era de-a dreptul omenească. Pe urmă, se mai îmbunau. Erau legate între ele cu o sfoară groasă cât mâna. Aşa se forma şirul şi pleca să şerpuie în cel mai pur mers indian. Cum beduinul care îi mâna pe cămiloi avea nişte calabalâcuri prinse în spinarea-le cocoşată, animalele nu păreau prea entuziaste să primească în cârca lor şi un sac cu carne. Până la urmă, revenind la sentimente mai paşnice, cămila rn-a admis deasupra ei, peste boarfe. Aşa că am stat în fată, aplecat, foarte rău. După câteva ore de mers astfel, am avut fundul mai roşu decât o maimuţă. M-a durut şezutul vreo câteva zile (şi picioarele!), de parcă aş fi fost alergat de un ditamai cămiloi furios.

Şaua pe care am stat era, la rândul ei, şi ea, aspră. M-am ţinut, tot drumul, de un cerc de fier care amintea de un volan. Numai că, orice s-ar spune, dromaderii nu iau curbele ca la raliu.

SAT BERBER. Ni s-a promis un sat berber, dar, când colo, doar câteva case.

Am mărşăluit până la ele, în formaţia amintită, vreo câteva ore. Când n-am mai suportat şi era să sărim jos de pe cămilă, ne-a ieşit în cale aşezarea. Am oprit în dreptul unei case şi, acolo, am dat de mân­care cămilelor. Ele s-au odihnit. Vrând să ne împrietenească, pesemne, cu ele, călăuzele noastre, beduini tuciurii, au tăiat cactuşi bucăţele şi ne-au „pus” să le împărţim cu cămiloaicele. Distracţia a fost de partea noastră, dar şi de partea cămilelor. Cristian, băiatul meu, a făcut chiar o poză, aşa, pentru spectacol. Distracţie de turişti fără grija foamei, ce mai. Eu mi-am amintit că, pe drum, două cămile mi-au prins piciorul între cocoaşele lor şi erau să mi-1 strivească. în spatele cămilelor-mamă, au venit, acum, puii, care, în timp ce erau în caravană, alergau de ici-colo în jurul părinţilor şi, cel mai adesea, o luau razna, ieşeau de pe cărare. Din spate au venit nişte tipi dintr-o colonie mai şmecheră, cu ATV-urile. închiriatul unuia singur pentru o zi întreagă făcea douăzeci de dinari.

Pline sau goale. Cu păsări sau fără. Dar, în orice caz, mari. Uriaşe, fată de dimensiunea modestă a păsăruicilor. Cât lumea s-a aşezat la masă, un cuplu din colonia noastră s-a dus să contemple coliviile cu papagali. Nu erau numai papagali, ci păsări de tot felul. Am făcut, fireşte, poze. Cuştile erau îndeajuns de încăpătoare încât ar fi putut intra în ele doi urşi îndrăgostiţi, în luna de miere. Deasupra erau acoperite cu un fel de stuf/trestii, iar sub coperişul lor erau puse olane, oale şi ulcele. Turiştii suedezi şi germani au fost înnebuniţi după ele, le-au fotografiat realmente încântaţi, cu frenezie. Cred că erau de la ecologişti. în mijlocul curţii zace o fântână secată. Arată ca o farfurie din care s-a înfruptat tot ce era de halit. Am intrat în casă. Cine voia să se îmbrace în beduin, aici avea ocazia. Primea, pe gratis, o gealaba, haină lungă şi largă. Aşa cum, la început, cei care voiau să îşi înfăşure capul într-un soi de feregea sau turban adecvate situaţiei, puteau să o facă. Cum setea e mare, ne-am repezit cu toţii la băut. Până şi cămiloaicele, de ochii turiştilor, îşi executau, în fata noastră, a străinilor, obişnuitul şi patinatul număr cu băutul unei sticle pline. De cola sau altceva, suc ori apă. Erau nişte mici vedete. Trăgeau cu ochiul la noi. Şi cine a zis că, până la coadă, în orice cămiloaică nu zace un pic de cochetărie, aşa, pur feminină?

Taguri:

Comenteaza