Alex Vasilache, medicul care vindecă prin rock’n roll
July 24th, 2012, Corina Anghel 10 comentarii TweetEste cel mai popular solist de trupă de cover-uri, exuberant în virgulele şi parodiile muzicale de la „Cârcotaşi“, adorat de corporatişti în „serile dansante“, parte a programului de „resurse umane înveselite“.
Îl ştiu pe Alex de aproape 10 ani, de când dansam pe mesele din Jukebox Club (undeva, în Centrul Vechi), în timp ce cânta Beatles cu trupa lui, sub privirea patern zâmbitoare a patronului clubului, Dan Mason, un american îndrăgostit de rock’n roll, care i-a descoperit şi lansat pe cei cinci (atunci) numiţi Jukebox band. Au urmat veri, seri şi beri petrecute, dansate şi băute alături de băieţii de la Jukebox în Coyote Cafe, în Vamă, la epavă şi la Bibi. De ani buni participă cu entuziasm la spectacole de binefacere iar, în timpul cvasi liber, mai scot câte un album, mai lansează câte o melodie proprie. La câte bucurii i-a adus muzica, Alex ar putea publica un jurnal de scenă, iar la câţi prieteni şi-a făcut cântând, ar umple o agendă cât o carte de telefon. Am încercat împreună să schiţăm un parcurs printre filele acestui potenţial jurnal-agendă, într-un interviu bine împănat cu verva, umorul şi auto-ironia solistului.
❙ Alex, prin studii eşti medic. Solist, prin vocaţie sau destin?
Şi una şi alta. Cânt de când mă ştiu, pentru că la mine în familie, şi a mamei şi a tatălui, toată lumea cânta. Ca amatori. Singurii „profesionişti“ au fost popii. Unul dintre străbunicii mei, Alexandru Vasilache, pe numele lui, a fost preot din Basarabia. În ’40 şi-a lăsat averile, mari de altfel, şi a fugit încoace, cu trăsura şi cu ce a apucat să ia la repezeală, că îl răstigneau ruşii pe uşa bisericii. Străbunicul din partea mamei era notar în Tighina şi, având familie cu stare, din educaţia copiilor făcea parte obligatoriu şi muzica. Mama avea o voce de contralto, voce foarte rară, joasă, la cor o aşezau lângă băieţi. Distracţia sa şi a surorii sale erau duetele de operă, cântate prin casă, mama susţinând, evident, partitura tenorului. Ar fi făcut o frumoasă carieră muzicală dar avea dosar „greu“, cu bunicul, care fusese avocat, şi pe care îl mai luau din când în când seara, cu Gaz-ul cu perdeluţe, la Secu, să-l convingă să dea pământul, casa… Cântăreţ a fost şi bunicul patern, ofiţer pe frontul de Est, care le cânta soldaţilor la acordeon, în momentele grele, să le ridice moralul. Acordeonul ăla are şi o legendă. Când au fost evacuaţi din Crimeea, ofiţerii şi ordonanţele au plecat cu avionul, în timp ce soldaţii erau îmbarcaţi pe vapoare, de unde doar unul din cinci ajungea viu la destinaţie. Ordonanţa bunicului, care îi cărase acordeonul peste tot, prin zăpezile din Caucaz, înfăşurat într-o foaie de cort şi legat de brâu, a ales vaporul, pentru că nu a vrut să lase acordeonul din spate. A zis: „Acordeonul ăsta ne-a ţinut în viaţă până acuma, eu nu îl las.“ Şi a scăpat şi cu viaţă de pe vapor.
❙ Casa copilăriei tale a fost deci „cutiuţă muzicală“…
Momentele în care se aduna la noi acasă tot neamul erau adevărate scene de film. Mai puţin se mânca şi se bea, cât se cânta. Veneau toţi basarabenii, refugiaţi ca şi ai mei, se cântau romanţe ruseşti pe trei voci, tata era la pian, bunicul la acordeon, scoteau balalaica, panonina, drâmba… Iar eu stăteam în gura lor acolo, cu o tamburină în braţe şi nu mă dădeam dus la culcare nici mort. M-am născut cu muzică în jurul meu, asta am văzut în casă, asta am făcut. Ai mei au fost printre primii din Ploieşti care şi-au cumpărat magnetofon, era prin anii ’60. Mama trăgea Beatles, Led Zeppelin, de la Europa Liberă, de la emisiunea lui Cornel Chiriac. În corul şcolii am ajuns ca singurul voluntar, restul nu ştiau cum să fugă mai repede de-acolo. Dar mie îmi plăcea la nebunie, mai ales în clipele acelea, în care ne ieşea armonia vocilor.
❙ Prima chitară?
Învăţasem să cânt la chitară de la 18 ani, mă luase tata într-o tabără de yoga, la Moeciu. Acolo mi-au zis unii că sunt penibil, aşteptând mereu să apară cineva care să mă acompanieze. Şi mi-au pus chitara în braţe. Atât mi-a fost; când a văzut tata că începuse să-mi curgă sânge din degete şi tot nu mă puteam opri din cântat, a înţeles ce se petrece. Şi uite aşa, mic, slab şi cu nasul mare, când plecam pe litoral, aveam mai mult succes la unguroaicele de la atletism, cu chitara şi vocea, decât băieţii din lotul de polo, dulapuri de unu pe doi.
❙ Prima trupă?
Prima trupă a fost de doi: eu şi Viorel Dodoc, vecini şi prieteni, ne ştiam din clasa a şasea. Era mai mic decât mine şi practic eu l-am învăţat acordurile de bază la chitară. La început ne jucam de-a trupa în subsolul antiaerian, cu staţii improvizate. Mai târziu am cântat, tot împreună, la Palatul Copiilor, la final de liceu, într-o trupă cu trei solişti – printre ei şi Dan Helciug. Apoi m-am apucat de Medicină; mult de învăţat şi puţin timp pentru muzică, pe care o mai trăiam doar prin poveştile lui Viorel, despre noua lui trupă Atlantic Blue. Mă bucuram pentru ei, dar muream de ciudă şi de dor de cântat; pe de altă parte ei mă tot chemau, că n-aveau solist… Până într-o zi – eram student în anul III sau IV – când aveau audiţie la Preoteasa şi m-au convins să îi ajut, „doar de data asta“. Dar Paţurcă m-a chemat pentru un concert, peste trei săptămâni, „doar ăsta şi gata!“, apoi altul şi altul… Şi uite-aşa au trecut 13 ani.
❙ Şi aşa ai ajuns să faci carieră pe scenă…
Cu un ocol. Destul de mare. După liceu, nu mi s-a părut că muzica ar putea fi o opţiune. Ştiam că am voce, dar pentru cântat aşa, între amici, de umplut timpul. Nu mă consideram suficient de bun ca să mă iau la trântă cu cei tari. Aşa că am ajuns la Medicină. Îmi plăcea, eram cam a treia generaţie de medici în familie şi nu mă vedeam făcând altceva. Poate doar Criminalistică, pentru care făcusem o pasiune printr-a cincea, citind o carte găsită prin casă. Îţi dai seama, la vârsta aia ce fascinat eram aflând cum se amprentează cadavrele, cum le cureţi, cum le identifici… Dar am absolvit totuşi Medicina, am dat şi consultaţii, am făcut şi gărzi prin spital, un timp, în paralel cu înregistrările, cu concertele prin cluburi. Până a trebuit să aleg. A fost greu, pentru că îmi place mirosul de spital, halatul, am acea doză de empatie care te face un doctor bun şi căutat. Pe de altă parte, aş fi urmat modelul din familie, oameni miloşi, care nu luau şpagă, şi aş fi rămas cu buzunarele goale. Spre deosebire de muzică, de unde începusem să câştig bani, încă din anul IV. La început cu o bursă de student pe lună, apoi cu o bursă pe zi, până la un salariu de medic stagiar pe zi. Sigur, n-a fost unicul criteriu. Dar m-a ajutat să-mi susţin punctul de vedere în faţa familiei. Cum spuneam, n-a fost uşor. Ca să-mi pregătesc rezidenţiatul, m-am izolat cinci luni în mansardă, să învăţ, timp în care Marius Popa (de la Spin) mi-a ţinut locul în trupă, la concertele din club, pentru a putea să continuăm contractul cu Mason. Am fost şi eu la prima lui cântare, Marius era la microfon iar eu la o masă. Am trăit una dintre cele mai urâte clipe din viaţa mea, era ca şi când, fiind în moarte clinică, m-aş fi privit de sus, în timp ce medicii se străduiesc să mă resusciteze. Atunci am ştiut că sunt mort în afara scenei. Şi am decis. Iar la revenirea mea în trupă aveam deja altă atitudine, scăpasem de ambiguităţi, ştiam că aia e viaţa mea şi că aia vreau să fac. În câteva luni ajunsesem la Eurovision, dar eu mergeam în continuare la spital, ca rezident fără post – nu luasem rezidenţiatul şi voiam să o iau de la capăt cu învăţatul. La Eurovision am luat locul 4 în clasamentul juriului, iar oameni importanţi din lumea asta a muzicii „uşoare“ au venit să mă felicite, încurajându-mă să continui. Era ca un nou semn că nu sunt nebun în alegerea mea. Apoi, în toamna lui 2005, ne-am întâlnit cu Cârcotaşii pe un vapor, în Deltă. Câteva luni mai târziu deveneam trupa lor rezidentă şi de-acolo, de pe sticlă, cu giumbuşlucurile noastre, am ajuns să fim cunoscuţi şi chemaţi cam peste tot, de la concerte – caritabile sau nu – până la nunţi şi petreceri de companie. Abia atunci mama m-a întrebat: „De ce n-ai spus că vrei să faci muzică?“ „Păi, voi de ce nu aţi ascultat-o pe profesoara de muzică, atunci când mă tot lăuda?“ Iar noi acum, ca părinţi, încercăm să fim atenţi la piticul nostru de aproape cinci ani, ale cărui aptitudini muzicale l-ar putea face fericit în viaţă. L-am dat la pian, mai greu a fost până a învăţat notele. Acum vine de la grădiniţă şi, nici nu se dezbracă, nici nu se descalţă, se aruncă pe clape.
❙ Din tot pachetul de satisfacţii – muzica în sine, dragostea publicului, celebritatea, atmosfera, arta, eufonia, comunicarea cu sala, toate adictive, de care nu te poţi lipsi? Ai putea să faci exclusiv înregistrări?
În primul şi în primul rând e plăcerea de a cânta. Dacă n-am repetiţii o săptămână întreagă, înnebunesc. Cum ne întâlnim şi începem să cântăm şi se aude bine, frumos, deja îmi iau porţia de drog. Sunt fericit. La fel s-a întâmplat după ce am primit chitara, care devenise instrumentul suprem de pedeapsă. Prin lipsă, fireşte. Dacă făceam o boacănă, mama mi-o confisca. După câteva zile o imploram să mi-o lase măcar o oră. Probabil că aveam aşa o privire disperată, că se înduioşa şi mi-o lăsa. Mama, care altfel era un mic zbir! Revenind la plăcerea de a cânta, asta mă ţine cel mai mult în priză. Pentru că sunt momente, la anumite petreceri private, spre exemplu, unde oamenii se adună pentru alt scop decât de a te asculta. Şi nu fac nici un efort să ascundă asta, ba chiar li se pare de bonton să te ignore. Ei bine, atunci noi tot ne simţim bine, pentru că ne place să cântăm şi punct! Dar când ai public care te vrea, energia care se naşte circulă în ambele sensuri, de la tine către el şi înapoi. Şi se amplifică într-un mod miraculos.
❙ De ce are succes muzica voastră?
Iniţial cântam blues. Apoi, când am semnat contractul cu americanul, ne-a cerut un repertoriu de muzică dansantă, în ideea că, în club, omul vine să se bucure, să se joace, să danseze. O formulă care s-a dovedit de succes, clubul sare realmente în aer, când se încinge atmosfera. Şi aşa am ajuns prima trupă rezidentă într-un club din Bucureşti, oamenii nu aveau nevoie să caute în 7 Seri , ca să afle cine unde cântă. Ştiau din start că în Jukebox Club şi apoi în Coyote Cafe cântă Jukebox Band. Mason ne-a sugerat să mergem pe partea de rock clasic, până în ’95, ceea ce iarăşi a mers. Iar după modelul nostru, au apărut apoi alte şi alte trupe. Noi nu ne-am născut ca trupă de cover-uri, dar am ajuns cunoscuţi pentru asta, pentru că o facem bine. Ideea de compoziţii proprii ne-a venit demult, dar având un gen de nişă, nu foarte comercial, cum cer radiourile, Lonely in Heaven şi albumul Picuri de Rai s-au realizat destul de greu, dar cu succes. Am mai produs şi două melodii, Te adoresc şi Cum Vrei Tu. Mai e un obstacol: e uşor neadecvat să-ţi cânţi piesele proprii într-un concert de cover-uri, pentru că publicul aşteaptă hit-uri.
❙ Cum compuneţi? Vă izolaţi într-un spaţiu de creaţie?
Da. Aşa s-au compus piesele de pe albumul Picuri de Rai. Am închiriat o cabană, am plecat din Bucureşti cu câteva schiţe – linii melodice, acorduri – şi nu făceam nimic altceva decât să privim munţii şi să compunem. E un proces colectiv, ca să zic aşa, fiecare vine cu câte ceva, dar de bază sunt Alin şi Alex. Am mai avut nişte idei Andrei, Viorel, eu… Lucram piesa până o aduceam la o formă care să ne placă tuturor, după care Viorel Dodoc făcea versurile noaptea. În rest, stăteam la poveşti, mai cântam jazz, improvizam năzbâtii…
❙ Dacă, Doamne fereşte, n-ai mai putea să cânţi, spre ce te-ai îndrepta?
Undeva tot către zona asta, poate aş înfiinţa o şcoală de muzică, pentru cei care vor să înveţe genuri care nu se predau în şcolile noastre. La unguri, de exemplu, există şcoală de rock, de jazz… La noi, nu. Sau m-aş implica în organizări de evenimente, cunosc toate mecanismele din spate. Sau, ca medic, în domeniul farmaceutic, că tot am învăţat să fac vânzări, PR, promovând trupa pentru evenimente.
❙ V-au contactat partidele, ca să cântaţi la parangheliile din campania electorală?
Nu prea îndrăznesc, pentru că ne asociază cu Cârcotaşii. Am fost odată la o „acţiune“ la Câmpina şi s-a apropiat de noi un tovarăş care mi-a şoptit: „Vă rog, aveţi grijă, să nu faceţi glume de-alea de-ale voastre, despre dom’ primar!“
❙ Care este cel mai frumos compliment primit după o cântare?
A venit la mine odată un tip, după o cântare, şi mi-a spus: „Am intrat în club amărât şi deprimat, acum plec fericit“. E rolul vindecător al muzicii, pe omul acela noi l-am făcut bine. Am eu o glumă: există orchestra medicilor dar n-am auzit încă de orchestra contabililor. Dincolo de glumă, e un adevăr fundamental: pentru anumite meserii ai nevoie de sensibilitate, de empatie, la fel ca un artist.
Almanah Flacara 2012 Tweet
Interviu bine condus, detalii interesante, inedite,dar lipseste cu desavarsire intrebarea pe care toate fetele si femeile o adora si anume ” Tu cu dragostea cum stai ? ” 🙂
Mi s-a parut inutil sa il intreb, pentru ca stiam raspunsul : “Eu,dragostea o cant”. Asa e el, sfios :))))
Iar eu am citit ” Iar noi acum, ca părinţi, încercăm să fim atenţi la piticul nostru de aproape cinci ani, ale cărui aptitudini muzicale l-ar putea face fericit în viaţă. L-am dat la pian, mai greu a fost până a învăţat notele. Acum vine de la grădiniţă şi, nici nu se dezbracă, nici nu se descalţă, se aruncă pe clape.”.
Si am inteles ca este casatorit si are un copilas. A spus “noi”…
Bineainteles ca stiam ca e casatorit si are un baiat de 5 ani, dar in afara de starea civila a unui om ma gandeam ca ar fi fost de interes sa ne spuna cateva cuvinte despre tovarasa lui de viata si cum se imbina cariera de tatic cu cariera de artist vesnic pe drumuri , sau orice alt detaliu pe care l-ar fi considerat domnul doctor interesant pentru cititori. Doamna reporter are o mare experienta jurnalistica si sunt sigura ca ar fi reusit sa scoata mai mult de la dansul decat abureala ” eu dragostea o cant ” :)))
Alex are o voce tare frumoasa si ca o fana a Cronicutei ce sunt, am devenit fana a trupei Jukebox:) Putini fac muzica buna si putini o asculta. Felicitari pt “Cum vrei tu” si succes in continuare:)
Si daca nu ai auzit de orchestra contabililor atunci precis ca ei nu au sensibilitate nu sunt artisti nu sunt empatici. Nu i asa?
E logic …
Si daca nu ai auzit de orchestra contabililor atunci precis ca ei nu au sensibilitate nu sunt artisti nu sunt empatici. Nu i asa?
E logic …
Si daca nu ai auzit de orchestra contabililor atunci precis ca ei nu au sensibilitate nu sunt artisti nu sunt empatici. Nu i asa?
E logic …
Si nici nu mi primiti comentariu, cica ar fi duplicat
articol foarte interesant..poveste uimitoare a lui Alex.
What are the expected benefits of rock music therapy in the patient healing process?
Regard Prtal Berita