Am cunoscut-o pe Alexandra Ares, puternică, independentă şi non-conformistă într-o cafenea, înconjurată  de zeci de cititoare  şi povestind cu mult aplomb despre noul ei roman „Viaţa mea pe net“. Fâstâcit (eram singurul reprezentant masculin din împrejurimi) am aşteptat ca întâlnirea să se  încheie  şi apoi i-am  propus timid  şi cu jumătate de gură un interviu  pentru „Flacăra“. Şi acesta este:

 

❙     Sărut mâna. În primul rând, de ce America şi nu Europa? Nu era mai aproape?

– Pentru că m-am simţit acasă la New York din  prima zi. Este  un  sindrom prin  care  trec mulţi  emigranţi şi chiar  simpli  turişti, pentru că New  York-ul  este un asemenea melting pot, un spaţiu în care e loc pentru toată lumea,  fără prejudecăţi, fără snobisme istorice sau de orice altă natură. Iar din punctul de vedere al energiei, cantităţii şi calităţii  culturii, New  York-ul este o Florenţă modernă, o capitală culturală a lumii.

 

❙    Ce înseamnă celebritate în America versus România?

– Sunt diferite grade şi feluri de celebritate, dar în esenţă celebritatea înseamnă cam acelaşi lucru   peste   tot  în  lume:   statut social,  bani, paparazzi, lipsa  intimităţii, posibilitatea de  a influenţa mulţi  oameni, apariţia profitorilor de cele mai diverse feluri  şi a celor care vor să te târască prin  noroi  pentru a vinde  ziare  sau  a câştiga  cumva bani  după urma ta; şi tot aşa… Fiind o ţară mult mai mare, celebritatea în SUA aduce toate aceste lucruri în măsură proporţional mai mare.

 

❙    Cât  de des vă  plimbaţi pe Broadway? Sunt scumpe spectacolele?

– Rar. Broadway şi Time Square  sunt  pentru  turişti nu  pentru new-yorkezii adevăraţi. Mă duc la spectacolele cu cele mai bune cronici şi care  mă  atrag  ca tematică. Uneori  mă  duc doar   să  văd  câte  un  star.  Spectacolele sunt scumpe, de  la 40 de  dolari cu reducere de  la Tickets Booth din Time Square,  până  la 100-150 de dolari la preţ întreg.  Şi chiar până  la câteva mii de dolari (la suprapreţ prin brokeri speciali care vând bilete la showuri pentru care e cerere mare  şi unde nu mai sunt  bilete la casă).

 

❙     Aţi publicat mai multe volume în Statele Unite şi în România. Pentru  care sunteţi mai cunoscută în SUA, respectiv România?

– Cel mai  bine  vândut a fost ultimul, The Other Girl, care a luat un premiu pentru cea mai bună nuvelă la un fel de Sundance Festival pentru cărţi, dar cel mai cunoscut deocamdată este cel de-al  doilea,  Viaţa mea pe net (My  Life on Craigslist), de care foarte  multă lume  a auzit  – fiind toţi utilizatori ai website-ului Craigslist, au reţinut titlul cu interes.  În România cred că mai multă lume  a citit primul meu  roman, Visătoarele, publicat la Polirom în 2008, care  e încă în librării şi care rămâne romanul meu preferat,   de   suflet.   Visătoarele  a   fost   multe săptămâni în topul celor mai vândute cărţi ale Poliromului,  inclusiv  pe  prima  poziţie,   deşi eram o necunoscută. A fost o experienţă bizară şi cu totul  neaşteptată să văd  că romanul meu de debut e vândut mai bine ca Hemingway şi alte cărţi celebre aflate în acelaşi top.

 

❙     Publicul cititor român  este diferit de cel american?

– Da, în primul rând este mult mai omogen decât  cel american care cuprinde toate  rasele, religiile  şi etniile.  Are mai multă răbdare pentru descriere, ambiguităţi, exerciţii de stil şi un ritm  mai  lent.  Şi are  o cultură europeană clasică, evident superioară.

 

❙     Mai circulă americanul pe stradă sau stă tot timpul pe Craigslist?

– Americanii circulă  pe  stradă în  puţine oraşe  şi cu precădere la New  York, în rest este o cultură în care oamenii străbat distanţe mari cu maşina. Multe  oraşe  şi comunităţi suburbane nici nu au zone  pietonale. Dar Craigslist-ul este peste tot şi are 50 de milioane de utilizatori unici în fiecare lună.

 

 

❙     Ultimul dv. roman  prezintă o lume americană plină  de fantasme, de dezamăgiri, de minciuni. Ne pasc  şi pe noi  românii aceleaşi pericole?

– Nu  cred  că aţi  perceput exact  romanul meu,  care se referă  la anumite aspecte  fără să pună nici o etichetă. Cred  că trendul este  cel descris  în Viaţa mea pe net – şi pentru cine  e curios îl invit să citească romanul – din fericire românii au  o viaţă  mai  stabilă,  mai  puţin displaced ca americanii; valori  mai clare, sunt  mai imuni la  tentaţiile stilului de  viaţă  haotic  şi amoral descris  în romanul meu.

 

 

 

❙     Cum se desfăşoară cariera unei scriitoare în New York? Cu cine vă întâlniţi din lumea literară?  Unde beţi cafeaua,  de la ce librărie  cumpăraţi cărţi,  unde  vă  plimbaţi şi, mai ales, unde citiţi?

– Trăiesc  o viaţă  foarte  low-key,  destul de izolată.  Singurul cerc literar  pe care îl frecventez  este   Center  of  Fiction,  din   East-midtown Manhattan,  unde am  avut  plăcerea să cunosc mari scriitori.   Nu am fost niciodată invitată să îmi prezint cărţile la ICR, de pildă,  sunt  probabil considerate prea  americane, dar  mă duc cu plăcere  când  alţi scriitori,  amici de ai mei, prezintă  cărţi,  dar  din  ce în ce mai  rar  în ultimii ani. Exista mai demult un fel de cerc literar  de români new-yorkezi care se tot vedeau la ICR, dar  acest  obicei  a cam  dispărut, deşi  nu  mi-e clar de ce, probabil pentru că vinul  care se serveşte  acum  la micile  recepţii  de  după evenimente  fie e foarte  prost,  fie a fost înlocuit cu ceai, iar stilul  programelor e un  pic schimbat. Se avansează activ cultura din  România dar  a cam  dispărut  sentimentul de  grup româno-new-yorkez care îmi plăcea.  Frecventez, ca toţi americanii, Barnes and Noble, dar  cumpăr cărţi mai ales de pe Amazon sau le iau gratis  de la Public Library of New York. Cafeaua o beau  la masa  de lucru  de acasă cu o vedere splendidă de la etajul  31 asupra vastului râu  de est, East River. Iar de citit, nu am un loc anume, oriunde şi oricând am timp.

 

❙     A  existat vreun  moment în  care v-aţi simţit discriminată pentru  că sunteţi femeie, blondă şi de origine est-europeană? Există şi în America bancuri  cu blonde?

– În general americanii sunt  foarte atenţi  să nu  discrimineze pe  nimeni, ceea  ce  este  un lucru  de  admirat.  Genul  de  discriminare pe care l-aţi descris  mi s-a întâmplat de câteva  ori voalat, un fel de reversed-discrimination, din partea unor  amice  de culoare  care îşi imaginează că albilor  le e mult  mai uşor,  aşa cum am descris într-un pasaj din Visătoarele. Nu ştiu dacă există bancuri cu blonde, nu le-am auzit,  americanii au mult  bun simţ.

 

❙    Dar în România, cum vedeţi poziţia unei scriitoare în raport cu cititorii de gen masculin?  Aveţi critici   sau  recomandări? Într-un interviu spuneaţi că bărbaţii români  arată  dizgraţios; ce ar fi de făcut?

– Sunt  două întrebări diferite. Ca scriitor, nu mă interesează aspectul fizic al cititorilor de gen masculin. Ca femeie, e altceva. Cred că cititorii de gen masculin din  România, indiferent de   cum   arată,   încă   nu   sunt   pregătiţi  să înţeleagă noile  paradigme  feminine de  dată mai recentă şi de sorginte un pic mai feministă. Se regăsesc cumva în trecut, în cum ar fi trebuit să fie femeia, nu în cum este sau cum şi-ar dori să fie de fapt azi; iar eu trăiesc  mereu cu ochii pe viitor şi pe ce e relevant sau acut în clipa în care scriu. Observ  o tendinţă în a se minimaliza  tematica feminină, mai  ales  cea  modernă. Femeia  încă  trebuie să  fie aşa  şi pe  dincolo, dacă  s-ar putea perfectă din  toate  punctele de vedere la toate  orele  din  zi şi din  noapte; în timp  ce bărbatul poate  să fie oricum, oricând. Literar, acest gen de percepţie implică  tipologii limitate. Observ  un disconfort când unii cititori bărbaţi văd că o femeie poate să îi privească aşa cum  şi ei privesc  deseori femeile,  critic, independent,  sau   ca  pe  nişte   obiecte.   Un  critic bărbat vedea în  personajul Kitty  Roman,  de pildă,   din  Visătoarele, un  sindrom bovarian, adică,  cumva, un  unghi tragic,  ceea  ce  m-a făcut să râd; cred că sindromul Casanova ar fi fost poate  mai nimerit, arătându-mi că în calitate  de bărbat nu  a fost dispus să facă efortul intelectual de a înţelege cum  o poate  transforma pe femeia de azi libertatea şi modernitatea.

 

❙     Care sunt  planurile de viitor? La prezentarea în Clubul  cititoarelor Elle vorbeaţi de un nou volum total diferit de cele de până acum. Puteţi detalia, vă rog?

– Am multe idei dar nu îmi place să vorbesc despre planurile de viitor câtă vreme  sunt doar în stadiul de intenţie.

 

❙     Credeţi  că veţi  putea  lupta cu sistemul american de publishing sau nici nu vă propuneţi acest lucru?

– Am ales nu să lupt  cu sistemul american de publishing, ci să fac parte  din el ca independent.

 

❙     Şi, în cele din urmă,  ce întrebare  nu v-a fost adresată niciodată deşi v-aţi fi dorit?

– Ce îmi doresc… Mi-aş dori  în primul rând ca cititorilor mei să le placă romanele mele şi să îmi lase feedback pe facebook,  amazon sau elefant.ro.  Mi-aş dori  de asemenea ca aceste cărţi să  ajungă   într-o   bună   zi  în  colecţia   Top  10 Polirom care are o expunere mult  mai mare  în librării,  şi, de ce nu, o serie de autor.

Taguri: nr. 10 / octombrie 2012 Tweet

Friday, October 5th, 2012 at 11:33 pm, PEOPLE, RSS feed