Alice Năstase: „Dezamăgirea, un risc pe care am învăţat să mi-l asum“

Presa  dedicată femeilor a ajuns o parte importantă a  mass-media din  România.  Din rândurile celor  care  conduc  astfel de publicaţii, jurnalista  Alice  Năstase Buciuţa   a  devenit   o figură reprezentativă.

 

❙ E simplu? Complicat?

– A fost foarte greu să ajung aici și mi-e greu  să mă menţin pe poziţie, mai ales acum, când, în plină  criză economică, presa a ajuns  mai oropsită, mai marginalizată și mai coruptă ca oricând. Mi-e  greu  să  menţin standardele publicaţiilor pe care le conduc, dar  îndrăznesc să spun că, încă, reușesc.

 

❙     În afară de statutul profesional de jurnalist, e vorba  şi de responsabilitate?  O responsabilitate mai largă faţă de congenarele  dv.,  cuprinsă în această influenţă pe care o aveţi…

– Categoric, aveţi  dreptate, de  fapt  acesta  este  lucrul   cel mai greu  de dus  și de asumat  responsabilitatea faţă de mesajul  pe  care  îl transmiţi. E valabil  încă și va fi pentru veșnicie  constatarea eminesciană   „e  ușor   a  scrie  versuri când  nimic  nu  ai a spune”. E ușor  și să faci presă  când  nu-ţi pasă de ceea ce transmiţi oamenilor,  când  te interesează doar să-ţi faci relaţii sau să devii influent,  să  poţi   primi   șpăgi, sau să culegi doar ororile și scandalurile, când  însăilezi niște   articole   doar   de  dragul sau  din  obligaţia de  a-ţi  face norma și  de  a-ţi  lua  salariul. Așa lucrează azi majoritatea jurnaliștilor, iar  asta  e cumplit de trist, pentru că profesia noastră s-ar  cuveni  să includă vocaţie,  patimă, onoare, măreţie…

 

❙  Care  credeţi   că  sunt nevoile profunde ale româncelor astăzi?

– Femeile  din  România au nevoie  să se cunoască pe sine, să înveţe  să se evalueze corect și să se poziţioneze onest în raport cu propriile așteptări și pretenţii. Trăim  încă într-o lume divizată, în care sunt câteva categorii neonorante de femei,   femeile-bagaj,  care  așteaptă să fie duse  prin  viaţă  de către  cei din  jurul  lor, bărbaţii lor  sau  colegii  de  serviciu sau femeile-stafie, acelea care fac precis  ceea ce le spui,  ce li s-a indicat încă  din  copilărie, care se   mulţumesc  cu   oricât   de puţin, care  acceptă  să  trăiască lângă  oameni care nu le iubesc și pe  care  nu-i  iubesc,  care  le dau   copiilor   lor  un   exemplu trist  de  nefericire asumată, de familii   umbrite de  rutină, de plictiseală, de nepăsare, de trădare…  Eu le îndemn mereu pe cititoarele mele să trăiască măreţ, să ofere totul  și să ceară pe măsură semenilor lor, să fie demne, curajoase, puternice și delicate deopotrivă, pentru ca atunci  când  vor  privi  în urmă pentru a-și evalua viaţa,  singura  lor  viaţă,  să  fie mândre de ceea ce și-au dăruit sieși și celor din jur.

 

❙     Iar la nivel  „epidermic”, glossy?

–  Mă  faceţi  să  zâmbesc… Așa e, sunt atâtea nevoi epidermice însemnate fără de care nu putem trăi…  Cea  primordială este nevoia  noastră de frumuseţe. Femeile  au  nevoie  să fie frumoase pentru a fi fericite, nu cunosc prea multe făpturi grase,  neîngrijite, îngălate care să  se  declare   mulţumite  de viaţa  lor.  Avem  nevoie  să fim suple,  să fim aranjate, să ne păstrăm prospeţimea la orice vârstă, să fim  atrăgătoare, dar nu  neapărat pentru  a  fi  mai dezirabile pentru bărbaţii noștri,  ci pentru a ne simţi  noi stăpânele feminităţii noastre.

 

❙     Ce femei  din  societatea românească vă  stârnesc dezamăgirea, compasiunea?

– Cele  care  se plâng  continuu de viaţa lor, de joburile lor, de   bărbaţii  lor,  dar   dacă   le întinzi o mână  și le dai șansa să schimbe   ceva,  refuză,  pentru că, de fapt, le e lene să trăiască altfel decât  în nemulţumire. Să știţi că nu-i ușor  nici să fii fericit, îţi trebuie mare curaj pentru asta!  Apoi…  Cele  care  fumează, beau  și mănâncă prea  mult, așezându-și viaţa  sub  semnul unor  mici și demne de dispreţ lăcomii  ale corpului. Cele care nu se îngrijesc.  Și mi-e cumplit de milă, milă amară de femeile care au ales de bună  voie să nu aibă  copii,  sub  pretextul a tot felul de explicaţii,  refuzându-și astfel  șansa  esenţială a feminităţii și, totodată, dreptul la eternitate.

 

❙     Cât de mult credeţi că influenţează presa dedicată femeilor emanciparea lor?

– Ca în orice domeniu, cred că mai degrabă funcţionează influenţarea în rău.  Există însă și procentul acela aparent mic, 1%, 2%, care contează enorm. E procentul la  care  mă  gândesc de  câte  ori  îmi  pierd curajul. Cel care  salvează toată  munca mea de la zădărnicie.

 

❙     Se vorbeşte tot mai  mult astăzi despre stil de viaţă, sănătate, vestimentaţie şi nutritie… dar sunt  standarde  de „folosinţă” urbană, de care România provincială, oamenii simpli, poftim, „femeile de la ţară”, habar n-au. Cum priviţi dv.  aceasta delimitare?

– O privesc, cum  altfel,  cu ochi triști. Știu însă că asta este una  dintre problemele care  se rezolvă  de   la  sine,   în  toate satele ţării pătrunde, încet-încet emanciparea, pentru  că  noile generaţii  pleacă   la  oraș   sau chiar  în alte  ţări,  e un  schimb permanent de valori  care influenţează, chiar dacă încet, și populaţia rurală  care  rămâne pe loc. Soţul meu  este dintr-un sat din Maramureș, aflat la 700 de  kilometri de  București, iar ori de câte ori mergem acolo eu mă minunez, cu bucurie, de schimbările oamenlior către modernitate.

 

❙     Din câte ştiu,  aveţi o puternică latură confesivă în raport  cu cititoarele dv. Vă apropie asta de ele?

– Eu cred că tot ceea ce este autentic ne apropie de oamenii din  jurul  nostru. Confesiunile mele îi fac pe cititorii  mei să se regăsească în ceea ce scriu și să se simtă  mai  puţin singuri. Eu am spus  adevărul și când  mi-a fost greu și când mi-am pierdut speranţa, și atunci  când, regăsindu-mi-o,  m-am   regăsit pe mine. Mi-am trăit marile schimbări ale vieţii  din  ultimii şapte   ani, de când  am înfiinţat revista  Tango, împărtășind fiecare  pas,  fiecare  îndoială, fiecare revelaţie, cititorilor mei. De   aceea   foarte   mulţi   simt nevoia  să îmi răspundă, să îmi scrie,  să  dorească  să  vorbim mai mult,  să comenteze articolele mele  de pe blog.  Sau să îmi trimită propriile lor confesiuni pentru a fi publicate, pentru că am creat o rubrică pe site, Cititoare-scriitoare, unde  public textele  celor care descoperă, citindu-mă, nevoia de a scrie și ele… Am creat astfel o comunitate  fidelă  de cititoare și mi-e bine  printre ele  pentru că,  la rândul meu,  cer sfatul  sau pun întrebări la  care  primesc răspunsuri care mă luminează sau îmi dau  curaj.

 

❙     Nu  e şi  periculos să  te apropii prea mult de oameni?

– Există un singur risc, acela de a fi dezamăgit și de a suferi. Dar e un risc pe care am învăţat să mi-l asum.  Doar primele 10-20  de  dezamăgiri  m-au   luat prin  surprindere și m-au  rănit grav,  între  timp  am  învăţat să calculez șansele de suferinţă posibilă din orice apropiere umană și recunosc că mă refac acum  mai repede decât  la început la finalul  relaţiilor păguboase din punct de vedere emoţional.

 

❙     Conduceţi o revistă, aveţi un blog…  Cât  înseamnă obligaţie şi cât nevoia de exprimare?

– Ceea ce scriu eu, articolele mele reprezintă 100% nevoia mea  de  exprimare. Tot  restul muncii mele de manager reprezintă  obligaţie. O obligaţie fără de   care   nu-mi   pot   exercita dorinţa mea de expresie liberă, deci  o  obligaţie  fără  de  care nu-mi  pot  împlini pasiunea. E un cerc fără ieșire. Am încercat și să încredinţez partea de management altcuiva și nu  m-am putut adapta, până acum tot eu sunt  cel  mai  bun,  mai  corect, mai  vizionar și  mai  rezonabil dintre toţi șefii posibili  (râde).

 

❙     De curând, aţi început să faceţi şi televiziune. Cu ce v-a  schimbat apariţia pe sticlă?

– Să știţi că eu cochetam de mult   cu  televiziunea,  am început  acum    vreo    15   ani având o rubrică săptămânală în cadrul emisiunii Marinei Almășan de  la TVR,  apoi,  la un moment dat,  tot la Televiziunea Română, am  avut  o colaborare mai  lungă și mai  serioasă, tot cu o emisiune zilnică, fiind una dintre cele  patru doamne din Careul  emisiunii realizate de Carmen Movileanu. Se numea Careu de doamne și eu eram  un colţ  de  cadrilater și de  inimă. Dar, ca să răspund la întrebare, învăţ,   învăţ     în  permanenţă. Învăţ  să  vorbesc  în  propoziţii mai scurte,  învăţ  să nu mai fac atâtea pauze în exprimare pentru că acea clipă de gândire atât de tolerată într-o  conversaţie obișnuită e doar  un timp  mort în televiziune. Și, ca să fiu și un pic frivolă,  dar  și 100% onestă, noul  meu  proiect de  la televiziunea Nașul TV m-a obligat  să găsesc   motivaţia  bună   de   a duce  până   la  capăt  demersul de  a reveni  la silueta  mea  de dinainte de a o naște pe Iza, cel de-al treilea  copil al meu. Aveam  cu  mine   de   doi   ani câteva  kilograme în plus  și am fost obligată să scap de ele, iar pentru asta  îi sunt  recunoscătoare  tot  televiziunii și ecranelor plate  care  există astăzi în toate locuinţele… (râde).

Taguri: Almanah Flacara 2012 Tweet

Sunday, July 29th, 2012 at 7:38 pm, ALMANAH FLACARA, RSS feed