Presa dedicată femeilor a ajuns o parte importantă a mass-media din România. Din rândurile celor care conduc astfel de publicaţii, jurnalista Alice Năstase Buciuţa a devenit o figură reprezentativă.
❙ E simplu? Complicat?
– A fost foarte greu să ajung aici și mi-e greu să mă menţin pe poziţie, mai ales acum, când, în plină criză economică, presa a ajuns mai oropsită, mai marginalizată și mai coruptă ca oricând. Mi-e greu să menţin standardele publicaţiilor pe care le conduc, dar îndrăznesc să spun că, încă, reușesc.
❙ În afară de statutul profesional de jurnalist, e vorba şi de responsabilitate? O responsabilitate mai largă faţă de congenarele dv., cuprinsă în această influenţă pe care o aveţi…
– Categoric, aveţi dreptate, de fapt acesta este lucrul cel mai greu de dus și de asumat responsabilitatea faţă de mesajul pe care îl transmiţi. E valabil încă și va fi pentru veșnicie constatarea eminesciană „e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. E ușor și să faci presă când nu-ţi pasă de ceea ce transmiţi oamenilor, când te interesează doar să-ţi faci relaţii sau să devii influent, să poţi primi șpăgi, sau să culegi doar ororile și scandalurile, când însăilezi niște articole doar de dragul sau din obligaţia de a-ţi face norma și de a-ţi lua salariul. Așa lucrează azi majoritatea jurnaliștilor, iar asta e cumplit de trist, pentru că profesia noastră s-ar cuveni să includă vocaţie, patimă, onoare, măreţie…
❙ Care credeţi că sunt nevoile profunde ale româncelor astăzi?
– Femeile din România au nevoie să se cunoască pe sine, să înveţe să se evalueze corect și să se poziţioneze onest în raport cu propriile așteptări și pretenţii. Trăim încă într-o lume divizată, în care sunt câteva categorii neonorante de femei, femeile-bagaj, care așteaptă să fie duse prin viaţă de către cei din jurul lor, bărbaţii lor sau colegii de serviciu sau femeile-stafie, acelea care fac precis ceea ce le spui, ce li s-a indicat încă din copilărie, care se mulţumesc cu oricât de puţin, care acceptă să trăiască lângă oameni care nu le iubesc și pe care nu-i iubesc, care le dau copiilor lor un exemplu trist de nefericire asumată, de familii umbrite de rutină, de plictiseală, de nepăsare, de trădare… Eu le îndemn mereu pe cititoarele mele să trăiască măreţ, să ofere totul și să ceară pe măsură semenilor lor, să fie demne, curajoase, puternice și delicate deopotrivă, pentru ca atunci când vor privi în urmă pentru a-și evalua viaţa, singura lor viaţă, să fie mândre de ceea ce și-au dăruit sieși și celor din jur.
❙ Iar la nivel „epidermic”, glossy?
– Mă faceţi să zâmbesc… Așa e, sunt atâtea nevoi epidermice însemnate fără de care nu putem trăi… Cea primordială este nevoia noastră de frumuseţe. Femeile au nevoie să fie frumoase pentru a fi fericite, nu cunosc prea multe făpturi grase, neîngrijite, îngălate care să se declare mulţumite de viaţa lor. Avem nevoie să fim suple, să fim aranjate, să ne păstrăm prospeţimea la orice vârstă, să fim atrăgătoare, dar nu neapărat pentru a fi mai dezirabile pentru bărbaţii noștri, ci pentru a ne simţi noi stăpânele feminităţii noastre.
❙ Ce femei din societatea românească vă stârnesc dezamăgirea, compasiunea?
– Cele care se plâng continuu de viaţa lor, de joburile lor, de bărbaţii lor, dar dacă le întinzi o mână și le dai șansa să schimbe ceva, refuză, pentru că, de fapt, le e lene să trăiască altfel decât în nemulţumire. Să știţi că nu-i ușor nici să fii fericit, îţi trebuie mare curaj pentru asta! Apoi… Cele care fumează, beau și mănâncă prea mult, așezându-și viaţa sub semnul unor mici și demne de dispreţ lăcomii ale corpului. Cele care nu se îngrijesc. Și mi-e cumplit de milă, milă amară de femeile care au ales de bună voie să nu aibă copii, sub pretextul a tot felul de explicaţii, refuzându-și astfel șansa esenţială a feminităţii și, totodată, dreptul la eternitate.
❙ Cât de mult credeţi că influenţează presa dedicată femeilor emanciparea lor?
– Ca în orice domeniu, cred că mai degrabă funcţionează influenţarea în rău. Există însă și procentul acela aparent mic, 1%, 2%, care contează enorm. E procentul la care mă gândesc de câte ori îmi pierd curajul. Cel care salvează toată munca mea de la zădărnicie.
❙ Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre stil de viaţă, sănătate, vestimentaţie şi nutritie… dar sunt standarde de „folosinţă” urbană, de care România provincială, oamenii simpli, poftim, „femeile de la ţară”, habar n-au. Cum priviţi dv. aceasta delimitare?
– O privesc, cum altfel, cu ochi triști. Știu însă că asta este una dintre problemele care se rezolvă de la sine, în toate satele ţării pătrunde, încet-încet emanciparea, pentru că noile generaţii pleacă la oraș sau chiar în alte ţări, e un schimb permanent de valori care influenţează, chiar dacă încet, și populaţia rurală care rămâne pe loc. Soţul meu este dintr-un sat din Maramureș, aflat la 700 de kilometri de București, iar ori de câte ori mergem acolo eu mă minunez, cu bucurie, de schimbările oamenlior către modernitate.
❙ Din câte ştiu, aveţi o puternică latură confesivă în raport cu cititoarele dv. Vă apropie asta de ele?
– Eu cred că tot ceea ce este autentic ne apropie de oamenii din jurul nostru. Confesiunile mele îi fac pe cititorii mei să se regăsească în ceea ce scriu și să se simtă mai puţin singuri. Eu am spus adevărul și când mi-a fost greu și când mi-am pierdut speranţa, și atunci când, regăsindu-mi-o, m-am regăsit pe mine. Mi-am trăit marile schimbări ale vieţii din ultimii şapte ani, de când am înfiinţat revista Tango, împărtășind fiecare pas, fiecare îndoială, fiecare revelaţie, cititorilor mei. De aceea foarte mulţi simt nevoia să îmi răspundă, să îmi scrie, să dorească să vorbim mai mult, să comenteze articolele mele de pe blog. Sau să îmi trimită propriile lor confesiuni pentru a fi publicate, pentru că am creat o rubrică pe site, Cititoare-scriitoare, unde public textele celor care descoperă, citindu-mă, nevoia de a scrie și ele… Am creat astfel o comunitate fidelă de cititoare și mi-e bine printre ele pentru că, la rândul meu, cer sfatul sau pun întrebări la care primesc răspunsuri care mă luminează sau îmi dau curaj.
❙ Nu e şi periculos să te apropii prea mult de oameni?
– Există un singur risc, acela de a fi dezamăgit și de a suferi. Dar e un risc pe care am învăţat să mi-l asum. Doar primele 10-20 de dezamăgiri m-au luat prin surprindere și m-au rănit grav, între timp am învăţat să calculez șansele de suferinţă posibilă din orice apropiere umană și recunosc că mă refac acum mai repede decât la început la finalul relaţiilor păguboase din punct de vedere emoţional.
❙ Conduceţi o revistă, aveţi un blog… Cât înseamnă obligaţie şi cât nevoia de exprimare?
– Ceea ce scriu eu, articolele mele reprezintă 100% nevoia mea de exprimare. Tot restul muncii mele de manager reprezintă obligaţie. O obligaţie fără de care nu-mi pot exercita dorinţa mea de expresie liberă, deci o obligaţie fără de care nu-mi pot împlini pasiunea. E un cerc fără ieșire. Am încercat și să încredinţez partea de management altcuiva și nu m-am putut adapta, până acum tot eu sunt cel mai bun, mai corect, mai vizionar și mai rezonabil dintre toţi șefii posibili (râde).
❙ De curând, aţi început să faceţi şi televiziune. Cu ce v-a schimbat apariţia pe sticlă?
– Să știţi că eu cochetam de mult cu televiziunea, am început acum vreo 15 ani având o rubrică săptămânală în cadrul emisiunii Marinei Almășan de la TVR, apoi, la un moment dat, tot la Televiziunea Română, am avut o colaborare mai lungă și mai serioasă, tot cu o emisiune zilnică, fiind una dintre cele patru doamne din Careul emisiunii realizate de Carmen Movileanu. Se numea Careu de doamne și eu eram un colţ de cadrilater și de inimă. Dar, ca să răspund la întrebare, învăţ, învăţ în permanenţă. Învăţ să vorbesc în propoziţii mai scurte, învăţ să nu mai fac atâtea pauze în exprimare pentru că acea clipă de gândire atât de tolerată într-o conversaţie obișnuită e doar un timp mort în televiziune. Și, ca să fiu și un pic frivolă, dar și 100% onestă, noul meu proiect de la televiziunea Nașul TV m-a obligat să găsesc motivaţia bună de a duce până la capăt demersul de a reveni la silueta mea de dinainte de a o naște pe Iza, cel de-al treilea copil al meu. Aveam cu mine de doi ani câteva kilograme în plus și am fost obligată să scap de ele, iar pentru asta îi sunt recunoscătoare tot televiziunii și ecranelor plate care există astăzi în toate locuinţele… (râde).