Alina Mungiu-Pippidi: „Ziaristul român este extraordinar de ignorant!”

Au trecut 18 ani de când presa românească se autoetichetează drept o presă liberă. Avem voie să spunem orice, oricum, oricând. Câteva reguli elementare în jurnalis­tică – o ştire trebuie verificată din trei surse, trebuie să răspundă la cinci întrebări de bază, nu poţi împroşca o per­soană cu noroi dacă nu ai dovezi clare etc. – au menirea să pună stavilă exceselor de zel. Presiunea patronilor, a grupurilor de interese şi goana după senzaţional îl deter­mină adesea pe ziarist să nu-şi îndeplinească menirea. Mai e liberă presa? E şi nu e! Alina Mungiu-Pippidi, preşedintele Societăţii Academice Române, crede că presa română se confruntă cu un fenomen nou, pe care-l denumeşte captură media.

După “90 presa română a evoluat mult în direcţia occidentalizării ei. A evoluat într-o direcţie corectă sau nu?

• Aş spune că au existat două faze în evoluţia presei române după 1990. Prima a fost faza de liberalizare, de pierdere a con­trolului statului şi a factorului politic, în ge­neral, asupra presei. Această etapă a fost, per ansamblu, una pozitivă, în care au in­trat cât mai multe ziare din fostele ziare de stat – Adevărul, Tineretul liber, România liberă-era clar că exista un model nou, modelul jurnalismului occidental şi liberta­tea presei. Din interiorul acestor redacţii a fost o mişcare care a adus din ce în ce mai mult fostele publicaţii comuniste în sânul presei libere. Aceasta în paralel cu apariţia unei prese pur private dar care şi ea, în acea perioadă, era motivată de acest ideal (presă liberă – n.r.). Singura excepţie a fost România Mare, al cărei scop principal a fost cel de a ataca, după cum se scria chiar în documentul adresat primului-minis- tru, Petre Roman, şi anume: plătiţi-ne voi, că o să vă înjurăm noi adversarii politicii Aşadar, în acea perioadă, presa română era motivată, după opinia mea, de un mo­del absolut pozitiv în materie de jurnalism şi a culminat, în încheierea ei, cu anul 1997, iar momentul de glorie a fost alter­nanţa politică realizată în 1996, care s-a datorat în mare măsură presei şi apariţiei unor televiziuni private – Pro TVşi Antena 1.

„Presa română de astăzi e incredibil de superficială. Pe partea editorială s-a produs o mare delăsare, nu se mai cer trei surse, se poate publica orice. De aceea noi, în rapoartele interna­ţionale, nu folosim niciodată presa română. îţi culegi sin­gur datele. La începu­turile mele ca raportor internaţional, foloseam patru-cinci ziare ca să răspund la cele cinci întrebări fundamentale în jurnalistică.

• Acolo s-a atins punctul maxim de liberali­zare a presei. După 1997 s-a intrat într-o fază nouă, în care a fost limpede că nimeni nu va mai recurge la mişcări politice violen­te pentru a controla situaţia – la lovituri de stat, mineriade etc. în atare condiţii, a de­venit extraordinar de important să se con­troleze presa pentru că s-a trecut la o reală bătălie a persuasiunii politice. De atunci şi până astăzi a început un fenomen pe care eu îl numesc captură media. Nu guvernul este factorul principal de control al media, ci diferite grupuri de interese, unele legate de guverne, altele nu, care pot fi descrise mai bine ca reţele sociale, nu neapărat ca factori guvernamentali şi aceste grupuri, încet-încet, au restrâns libertatea media, care a atins culmea liberalizării sale în “97-“98. Un alt motiv pentru care s-a întâm­plat aceasta l-a reprezentat şi faptul că multe dintre proiectele media care au por­nit în anii aceia s-au dovedit de fapt nevia­bile. Diverse instituţii media au acumulat datorii şi astfel au devenit vulnerabile. Uşor-uşor s-a ajuns la acest model de cap­tură a statului, în care dacă analizezi orga­nismele media vezi că foarte multe dintre ele nu există casino online ^[1] ca afacere, fiindcă nu au câş­tigat bani niciodată, ci pierd banii celor care investesc în ele. Aşadar, ele există cu scopul clar de a facilita obţinerea unor alte avantaje pentru patronii, acţionarii care deţin respectivul grup media. Şi mai ales, să facă trafic de influenţă.

Aveţi ceva de reproşat ziariştilor români?

• Cred că ziariştii în sine, după atâţia ani – comparându-i pe cei de astăzi cu ziariştii ca mine, deveniţi jurnalişti pe 22 decembrie “89 şi care practic au organizat noua presă liberă în anii “90-“91 – sunt totuşi mult mai mercenari decât eram noi. Motivul pentru care nu există demisii spec­taculoase în presa română este că oamenii fac înţelegeri. Se încearcă un control mult mai subtil decât era înainte! Sunt mulţi ziarişti în România care încearcă să-şi facă datoria şi chiar reuşesc în mod corect, avem investigaţii bune, editorialişti absolut excelenţi. Dar per ansamblu, câtă vreme nu am avut nişte demisii serioase din presă… De obicei ziariştii pleacă din motive de mai bine, dar nu că pleacă ei că nu mai suportă să li se impună.

Presa actuală e un birt la trei jupâni – Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu. La ce tavernă de presă v-aţi dori să lucraţi dacă aţi fi forţată să alegeţi?

• Există un motiv clar pentru care eu nu vreau să lucrez în presă şi anume: tre­buie să fii autonom. De aceea, eu nu iau bani de la nici una dintre aceste persoane. Asta nu înseamnă că nu am relaţii de cola­borare, normale, ocazionale, cu unii ori alţii. Trebuie să existe şi oameni care să nu ia bani de la nimeni. Din fericire, nu asta e toată presa, mai există Ringier, România liberă. E adevărat că este o concentrare media mult mai mare decât pe timpuri şi e foarte periculoasă, cu ambiţii foarte mari. Domnul Vântu are periodic proiecte de rec­ompensare a elitei, de ierarhizare a elitei, care e făcut pe zece ani – cu Mihai Tatulici.

• Şi mereu aud de noi asemenea proiecte! Poate nu sunt rău intenţionate, dar la urmă, când vezi că până şi Pleşu şi Liiceanu au ajuns nişte salariaţi la Vântu, e foarte trist! Noi, cei din societatea civilă, ne-am găsit nişte resurse şi am reuşit să fim destul de autonomi financiar. Autonomi şi prosperi! Ca atare, nu avem nevoie de aceste lucruri. Sursele noastre sunt toate pe pagina de web, mai multe guverne străine ne susţin, mai puţin guvernul nostru, cu care nu am lucrat niciodată, plus ONU, Banca Mondială şi ne-am extins regional, ceea ce ne-a aşezat pe o bază mai solidă. Nu lucrăm numai în România, lucrăm în Balcanii de Vest şi în fosta URSS, în proiecte care nu au legătură cu statul nostru. E de evitat să lucrezi cu statul român. E aşa o instabilitate politică în România şi un interes atât de mic pentru politici publice că nu poţi să construieşti nimic în relaţie cu statul român!

Mai credeţi în presa română?

• Da. Cred, fiindcă am colaborat excelent cu presa în 2004 la proiectul Coaliţia pentru un Parlament curat, iar o parte din succesul acestei coaliţii se datorează presei. Presa locală a fost în general eroică. Eu cred că instinctele jurnaliştilor, în general, sunt corecte şi întodeauna oamenii care sunt atraşi de presa reală, vor fi tentaţi de libertate, fiindcă libertatea este ceva foarte motivant. în plus, nici nu se câştigă aşa de bine în presă, cine e pentru bani alege o altă meserie. Sunt opti­mistă. Ce lipseşte totdeauna la noi este capa­citatea de organizare socială din redacţii, care să dea dovadă de solidaritate, să-şi facă regu­lile lor, să facă un corp editorial care să se apere de imixtiuni. Asta e ceea ce lipseşte. Individual, avem jurnalişti foarte onorabili şi chiar eroici.

Există o prăpastie între ziaristul român şi cel străin?

• Nu pot vorbi nici despre ziaristul occiden­tal fiindcă şi acolo – presa occidentală pe care o admiram foarte mult, de exemplu Anglia – s-a tabloidizat înfiorător. America rămâne în conti­nuare un ideal jurnalistic. Extraordinar ar fi ca oameni ca Hurezeanu – numai din punct de vedere al culturii generale – să fie regula în presa română. în presa germană, un om ca Emil Hurezeanu reprezintă ziaristul mediu, atât de educat e ziaristul mediu la ei! La noi, Hurezeanu e o mare excepţie, un fel de baron printre ziarişti, pentru că ziaristul român este, de regulă, extraordinar de ignorant, şi adesea editorul e mai ignorant decât ziaristul.