Un roman scris la tinereţe. La 27 de ani şi publicat doar doi ani mai târziu. Almudena Grandes trage perdeluţa deoparte şi ne lasă să vedem în bucătăria ei literară de tinereţe. Acolo unde întâlnim o fată brunetă, cu părul ondulat, cu un profil masculin, lucrând în redacţia unei edituri. Şi care acolo începe să îşi scrie romanul ce îi va aduce consacrarea. Almudena Grandes a fost tradusă în germană, în limba maghiară şi, acum, în română. A bântuit prin alte vreo zece limbi europene, a cucerit premii & deopotrivă persoane, şi aici am putea să ne referim doar la autorul Elogiului mamei vitrege, Mario Vargas Llosa, care a comentat-o elogios.
Conotaliile eşecului
Almudena Grandes este o autoare pe care o citeşti cu gura căscată. Te Iasă stupefiat din prima. începe în forţă, direct, abrupt, chiar. Personajul feminin, o fată, pretinde că urmăreşte un film. Un fiIm destuI de condimentat, ceea ce am numi XXXX… cu cât mai mulţi de X. în film, un bărbat se pregăteşte să penetreze un alt bărbat. Deci, un film care, probabil, şi-ar dovedi, mai degrabă, utilitatea într-o comunitate gay. Dar, într-un fel cumva mai îndepărtat, ea, fata care vizionează, se substituie, în acelaşi timp, atât părţii penetrate cât şi penetratorului. Postura părţii penetrate ar trebui, desigur, să îi fie mai fami- Iiară. Dar, surpriză, autoarea înregistrează dorinţa ascunsă, secretă, de a fi, măcar pentru o cIipă, partea care intră în aItcineva. Excitaţia sexuală o face ca, independent de conţinutuI fiImuIui, să îşi dorească să îI penetreze pe puştiuI care stă deja apIecat cu tocul unui pantof-cui foarte ascuţit. Să îl facă să-I doară chiar. Să îi desfacă inocenteIe Iui cărnuri rozaIii.
Cuvinte cheie: travestit, divorţ, lifestory
Despre Almudena Grandes, prima oară mi-a vorbit Anna Tagarro, jurnaIistă în Spania Ia PLANETA HUMANO, o colegă de şcoală (postuniversitară) din Paris, spa- nioIoaică Ia feI de înfocată ca şi AImudena Grandes, cu pielea Ia fel de măslinie – şi cu ochii Ia feI de întunecaţi şi pătimaşi. Dialogul a fost simplu: – Ai citit Almudena Grandes? – Ţţţţ! A fost răspunsul meu. Ei bine, prietena mea Ana Tagarro a fost atât de dezamăgită, încât nici n-a mai contat că vorbeam de Miguel Hernandez, unul dintre poeţii ei preferaţi. Şi, dacă n-ar fi fost RAFTUL DENISEI, căruia (căreia?) trebuie să îi muIţumesc, poate nici acum cartea nu mi-ar fi căzut în mână. LAS EDADES DE LULU are comportamentul unui şarpe: îşi propune să te hipnotizeze încă de Ia prima pagină şi să nu te mai Iase din mână. E o carte care te posedă. Te stăpâneşte ea pe tine şi nu, invers, tu pe ea. Şi, parcă, te citeşte ea pe tine, cu existenţa ta cu tot, în ciuda unor tipare/şabloane epice, preexistente, pe care Ie decodifici repede. Cartea se însaiIă din fragmente pregnant erotice. Din pete şi petice de cuIoare. Târziu, muIt mai târziu, foarte târziu, afIi că, de fapt, e vorba de o poveste (cam) tristă a unei femei divorţate, divorţate chiar de iubirea vieţii ei, cu o fetiţă Ia vârsta primeIor cIase de şcoaIă, Ines, care, în fond, nu face aItceva decât să-şi povestească viaţa, e drept pigmentată cu episoade erotice. AfIi că ea s-a născut în casa unei famiIii numeroase, cu o soră mai mică îndrăgostită chiar de fostul/viitorul ei soţ, Pablo, că personajul-tată este foarte uşor substituibil de personajul-soţ, „şmecherie” uşor previzibilă, cu parfum de psihanaliză. Că ea şi soţul ei au un soi de „aventură” cu un travestit, Ely, ce va ajunge ulterior asemeni unui prieten (chiar „de familie”!). Până la urmă, toată încărcătura erotică a fost doar „sosul” care a determinat lectura, ca o amorsare epică/livrescă.
Almudena Grandes din poza alăturată nu mai e la douăzeci şi ceva de ani. A schimbat prefixul. Cu 4 chiar. Zâmbetul a rămas, însă, la fel.
A doua parte a cărţii schimbă oarecum perspectiva. Tristeţea unui destin în derivă îşi face apariţia pe coordonatele existenţiale ale Măriei Luisa, alias Lulii. Toate experienţele erotice au, finalmente, o conotaţie a eşecului. Şi asta după ce iniţierea lui Pablo părea să fie încadrabilă la capitolul „experienţe fericite”. E doar iluzie pentru că, departe de ceea ce cred unele aprecieri din presa spaniolă, Lulii nu (prea) este o femeie puternică. Nu prea văd acolo o mujer forte. Ci, mai degrabă, portretul/arhetipul unei femei rezistente. La intemperiile vieţii & vârstei. Impulsivă. Capabilă să îşi bage capul în toate încercările. în toate probele & cabinele de probă ale condiţiei de femeie. în acest sens trebuie citit. Vârstele lui Lulii nu este un titlu prea vesel, ci, dimpotrivă, unul grav. Este titlul unei aventuri personale, moderne, nu mondene, una care începe, continuă şi sfârşeşte într-un anume fel de solitudine. Are toate (dar toate!) ingredientele şi poncifele unui picaresc sexual, reuniune a tuturor fanteziilor noastre intime (vezi episoadele cu vibratorul, threesome, deturnarea unui partener din homosexualitate spre zona hetero, acuplarea cu cineva mult mai tânăr, voaieurism etc.). Nu e de mirare, deoarece toate editurile româneşti suferă un proces accelerat de dezinhibare. Şi iarăşi nu e de mirare pentru că sexul vinde, astăzi, cel mai bine. Ceea ce i s-ar putea adăuga ar fi, totuşi, un contrabalans, în lipsa căruia cărţile devin meniuri cu un singur fel de mâncare, savuros, desigur, dar unic.
Cum sunt mai multe „modele de femei” iaca, sunt şi mai multe modele de cărţi şi de ediţii internaţionale
„Aceeaşi premoniţie neplăcută a căinţei”
„Ea mi-a luat-o înainte. Si-a întredeschis buzele si a scos limba. A închis ochii si a început să lucreze. Mereu din profil, asemenea unei fecioare egiptene, parcurgea meticulos cu vârful limbii mica insulă trandafirie care înconjura abisul dorit, îi lingea marginile, aluneca înăuntru, se introducea în sfârşit în el. La început, partenerul ei s-a mulţumit s-o privească zâmbind amabil, indulgent, însă curând a imitat-o. Si el a deschis gura si a închis ochii, mângâind cu limba pielea aceea întinsă, hotarul abisului. In acelaşi timp, cu mâna liberă, singura aflată în cadrul camerei, a lovit cu palma crupa necunoscutului, care a început să se miste înainte si înapoi, păstrând un ritm constant ce părea că se supune unui îndemn tainic. Orificiul, îmbibat cu salivă, s-a contractat de mai multe ori.
Din când în când, limbile lor se întâlneau, şi atunci se opreau o clipă, se încurcau între ele şi se lingeau una pe alta, pentru a se desprinde imediat şi a reveni fiecare la îndeletnicirea dintâi. Ea îşi lăsa degetele, cu unghii foarte lungi vopsite în roşu-închis, culoarea sângelui uscat, să alunece fără grabă de sus în jos, trasând pe piele dâre uşoare, palide, care îi delimitau teritoriul. El, în vremea asta, frământa carnea albă cu mâna, o ciupea şi trăgea de ea, lăsând urme pe piele. Limbile li se mişcau fără răgaz. Brusc, camera video i-a abandonat, lăsân- du-mă şi pe mine de izbelişte.
După prima tresărire, după uluirea şi bucuria nestăpânită, încercasem senzatia inefabilă a unei schimbări în trupul meu. Eram foarte tulburată, însă înţelegeam. Era adorabil, aşa, micşorat acolo, fâstâcit, cu fata ascunsă. Nici măcar nu vreau să fiu bărbat. Gândurile îmi erau tulburi, confuze, însă, cu toate astea, înţelegeam, nu mă puteam abţine să nu înţeleg.
Apoi, chiar în clipa ce a urmat metamorfozei, obişnuita senzaţie de rău, de frig umed, un plescăit neplăcut, pielea de găină, tocmai ies dintr-o cadă cu apă călduţă, greţos de călduţă, iar dalele sunt îngheţate, şi nu există prosop, nu pot să mă şterg, trebuie să stau zgribulită în picioare, frecându-mi tot trupul cu mâinile, cu buricele degetelor aspre, încreţite ca boabele de năut din bine-cunoscuta mâncare din zilele de sâmbătă. Neputinţă. Aş vrea să mă întorc în uterul matern, să mă îmbib de lichidul acela întremător, să mă ghemuiesc şi să dorm, să dorm ani la rând.
Mereu a fost aşa, aceeaşi premoniţie neplăcută a căinţei. De când ţin minte, mereu acelaşi lucru, chiar dacă atunci, cu mulţi ani în urmă, sufeream mai mult. Să mă îndop cu ciocolată, să mă ciondănesc cu fraţii mei, să mint, să rămân corijentă la matematică, să sting lumina, să desfac, cu mâna stângă, cu degete nerăbdătoare, labiile ascunse şi să frec lucrul acela al cărui nume încă nu-l cunosc cu buricul degetelui arătător al mâinii drepte, pentru a descrie cercuri uşoare şi infinite capabile să provoace sciziunea. Mă divid, o spadă nedesluşită mă străbate şi coapsele mele se despart pentru totdeauna. Imi dau drumul, mă deschid, mă scindez în două fiinţe complete. Ca o amibă. Elementară, fericită şi plină de bale. Insă, atunci când devin iarăşi una, o singură fiinţă superioară, dalele sunt reci ca gheaţa şi nu am cu ce să-mi şterg picăturile alea de apă călduţă şi scârboasă care mă face să plâng.”
