Am fost în biroul abdicării

Mă aflu în biroul de lucru al Regelui. O încăpere nu foarte mare, dominată de două drapele: al României şi al Uniunii Europene. La prima vedere, nimic special: un birou, un şemineu, icoane, cărţi. Multă literatură română: Eminescu, Blaga, Nichita… În această încăpere, însă, chiar s-a scris istorie. Aici a fost semnat, sub presiune şi şantaj, actul abdicării. „Uitaţi, faimoasa uşă trântită de Vîşinski, de a crăpat zidul!”, îmi explică Majestatea Sa Mihai I al României. „Era furios pe mine, a bătut şi cu pumnul în masă. Eu am zis că o să facem lucrurile aşa cum s-a stabilit la lalta. El mi-a răspuns: «Eu sunt lalta aici!»”

„Nu am vrut să mă agăţ de putere cu preţul unor vieţi nevinovate!”

Prima oară am auzit despre Regele Mihai de la bunicul meu, Nicolae. El nu le avea pe astea cu zâne şi feţi-frumoşi, îmi spunea poveşti de pe front. A făcut ambele războaie, în al Doilea a fost prizonier la ruşi. N-aţi vrea să ştiţi ce era la gura lui pe adresa sovieticilor! Pentru ceea ce noi numim abdicare, folosea expresia ne-au lăsat fără Rege, l-au fugărit! Îmi mai aduc aminte că „era blând, iubitor cu ţara, curajos”. Una peste alta, pe la vreo şase-şapte ani, în plin comunism, eu aveam un rege moştenit de la bunicul. Partea proastă este că l-am luat, mai apoi, cu mine la şcoală. Unde, mă-nţelegeţi, era altă moştenire, învăţam alt­ceva. Despre un rege care a plecat cu vagoane încărcate cu aur… Confuză, dezamăgită şi furioasă, am tăbărât în cămăruţa bunicului. Era bolnav, nu-i ardea de manualul meu de istorie. Ştiţi cât de cinici pot fi, uneori, copiii, nu?

ln 1926, la numai cinci ani, Mihai era moştenitorul tronului României

Aşa că dă-i cu acuzaţii, că habar nu are despre ce vorbeşte, că m-a minţit. Mi-e atât de ruşine, acum! Ca să mă protejeze, probabil, nu mi-a răspuns în nici un fel. Peste vreo câteva zile, aşa, ca din întâmplare, mi-a spus: „Auzi, tu învaţă, acolo, ce vă spune, şi îţi promit că mai vorbim noi despre asta când oi creşte şi le judeci cu mintea ta”. Nu şi-a ţinut promisiu­nea, a murit prea devreme. Am crescut, am citit nişte cărţi, Regele s-a întors acasă. Şi-acum, iată-mă povestind despre o vizită la Palatul Elisabeta. Fără protocol, doar aşa, la o cafea cu Familia Regală. Un privilegiu, desigur, nespe­rat. Un act reparator sublim pentru una dintre traumele copilăriei mele. Un fel prea târziu, dar, uite, regal, de a-i cere iertare bunicului. Şi de a nu mai aştepta să mi se ceară iertare. Pentru toate aiurelile învăţate la scoală. Şi, în fine, un mod de a vă ruga – poate prea subtil, dar eu, totusi, încerc – să nu mai rescrieţi isto­ria. Chiar dacă, întâmplător, sunteţi preşedinţi. Din păcate, de ţară!

Când a împlinit 9 ani, urmând tradiţia familiei sale, Regele-copil s-a înrolat în armată

După verificările de rigoare, aghiotantul Regelui ne conduce în Salonul de primiri, aflat la parter. Este ora 13.30. Alteţa Sa Principele Radu ne invită să ne aşezăm în jurul unei mese tocmai pregătită pentru a servi o cafea: „Sau poate un ceai, aici avem lapte, zahăr…” Fotografiez interiorul din priviri: canapele, fotolii şi draperii din pluş verde, covoare în acelaşi ton, două veioze, multe tablouri. Majestatea Sa Regele Mihai intră în salon aproape pe nesimţite. Dă mâna cu fiecare din­tre noi şi se alătură conversaţiei. Simplu, ca şi când ne-am cunoaşte de-o viaţă. Vorbim des­pre multe, de la NATO la vremea capricioasă, de la Săvârşin la pasiunea pentru maşini. Pe tema asta a avut mici probleme şi cu cei doi SPP-işti din paza personală. I-a rugat să stea pe bancheta din spate a maşinii, cu un argument foarte convingător: „Eu am condus prima dată la şase ani, în 1927. Altfel spus, conduc de atâţia ani câţi nu aveţi voi împreună. Aşa că eu mă aşez la volan, voi în spate”. Majestatea Sa se interesează dacă vrem să scriem în Flacăra despre această vizită. Desigur, poate ceva de genul Acasă la Familia Regală. Zâmbeşte. Nu crede că acesta ar fi un subiect spectaculos.

Sunt lucruri obişnuite: „Dimineaţă, eu şi Regina am fost într-o vizită la Biofarm. E curat, acolo, ca într-o farmacie, au aparatură moder­nă, atmosfera mi s-a părut degajată. Am luat prânzul împreună, acum stăm de vorbă cu dumneavoastră, după-amiază răspundem la scrisori, apoi cinăm în familie, mai povestim, de una, de alta”. Nu mă simt în stare să descriu această simplitate atât de înaltă. Atât de… rega­lă! Mai bine ne amintim ce spunea regretatul Corneliu Coposu, într-un interviu realizat de Sorin Dumitrescu: „Regele este un om înţelept. Este un om cu o bunăvoinţă deosebită, de o inteligenţă şi de o bogăţie de informaţie care, din nefericire, nu rezultă din convorbirile cu dânsul. Are, în toate domeniile, ideile lui pro­prii, pe care le poţi sesiza într-o lungă convor­bire. Are atâta cultură, însă nu este aparentă din discuţiile cu el. El dă aparenţa unui om bla­jin. Este un om destinat să fie rege. Are gesturi maiestuoase. Toate mişcările lui sunt regale. E o plăcere deosebită să stai de vorbă cu dânsul”.

Doi căţeluşi, parcă de jucărie, unul alb şi altul maroniu, se agită printre picioarele noas­tre, ca şi când ar vrea să ne anunţe ceva. Majestatea Sa Regina Ana se scuză pentru hâr- joneala căţeilor: „Nu pot să-i stăpânesc!” Rasa lor, Chiuaua siberian, este tare jucăuşă. Şi-apoi sunt băieţel şi fetiţă, ba, mai mult, îl au la mijloc pe Ursus, un maidanez adoptat de Familia Regală. Între timp vine şi Alteţa Sa Principesa Margareta, luminoasă şi spontană, ca de obicei: „Ce mai faceţi? Asta e cafeaua mea?” Mai vor­bim despre Fundaţie, proiecte culturale, apoi, gata, cafeaua a fost bună, la treabă! Vizitarea Palatului Elisabeta începe, firesc, cu biroul de lucru al Majestăţii sale Regele Mihai. Nu întreb nimic, e prea multă istorie. Aici a fost semnat actul abdicării. Regele a povestit de atâtea ori despre asta încât îmi imaginez că a obosit. Citez din ultimul interviu pe această temă, acordat revistei Ogoniok, supliment al cotidia­nului Kommersant, în luna mai: „Liderul comu­niştilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi premierul Petru Groza, care nu era comunist, dar era în relaţii bune cu ei, m-au rugat să-i primesc pen­tru a discuta, după cum s-au exprimat ei, chestiuni de familie. M-am gândit că vor să vor­bească despre logodna mea cu prinţesa Ana. În schimb, Gheorghiu-Dej şi Groza mi-au prezen­tat proiectul unui manifest privind abdicarea şi m-au rugat să-l semnez în jumătate de oră. Le-am spus: Nu se procedează aşa. Poporul trebuie să-şi exprime voinţa. Mi-au răspuns: Nu avem timp pentru aşa ceva! (…) Groza şi Gheorghiu- Dej au ameninţat să-i execute pe studenţii arestaţi anterior, în timpul unei demonstraţii anticomuniste la Bucureşti. Am privit pe fereastră şi am văzut cum paza palatului fusese înlocuită cu militari din diviziile loiale comu­niştilor şi îmbrăcaţi în uniforme sovietice. Asupra clădirii era îndreptată artileria. Nu am vrut să mă agăţ de putere cu preţul unor vieţi nevinovate şi am semnat manifestul. După ce mi-am depus semnătura, Groza s-a lovit peste buzunar, unde era un pistol, şi mi-a zâmbit grosolan: Nu mi-aş fi dorit o repetare a sorţii lui Antonescu!” Despre acelaşi pistol a povestit si Arpad Gherghel, aghiotantul Regelui în mo­mentul abdicării, într-un interviu realizat de Vlad Georgescu, pentru Radio Europa Liberă, în urmă cu peste 30 de ani: „Petru Groza, care în mod obisnuit ne invita să-i pipăim muschii de la braţe când venea în audienţă de lucru, mi-a arătat un revolver, afirmând că l-a luat deoa­rece în oras a fost pusă la cale o revoltă militară. De fapt, sub justificarea acestei inventate revo­luţii, o serie de ofiţeri fusese arestată anterior, iar alţii erau programaţi să fie arestaţi dacă misiunea pentru care cei doi veniseră nu reusea”.

În timpul şedinţei foto, pe care a suportat-o mult peste aşteptările noastre, şi ca timp şi ca scenariu, Regele ne-a arătat, cu bucurie, tot felul de amănunte dragi Majestăţii Sale: actul de la inaugurarea Palatului Elisabeta, din 1937, cu semnăturile celor prezenţi, tabloul înfăţişând-o pe Regina Elena cu fiul ei Mihai, la întoarcerea din exil, în 1940, un alt tablou, Regele Ferdinand I, şi, ca o pată de culoare, două maşinuţe de jucărie, primite cadou. Următorul obiectiv este Salonul cu bârne, un loc destinat întâlnirilor intime, în familie sau între prieteni.

„Geamantanul Regelui”, chiar şi în viziunea artiştilor, este plin cu trupul ţării

Şi aici domnesc simplitatea şi bunul gust, răspândite în vase de ceramică, mobilier sobru şi… flori de tei, aşezate între geamuri, la uscat. Ca şi în casa copilăriei mele, din Ardeal. Cu această imagine, dulce-amăruie, coborâm în Galeria de artă. Cele 65 de lucrări expuse au fost donate Familiei Regale, de artiştii plastici români, ca semn de preţuire, la întoarcerea în ţară. Geamantanul regelui, în viziunea artistului Marian Zidaru, este plin cu trupul ţării. Harta României se repetă parcă la nesfârşit, din ceară, aluat de pâine, lemn, fier, ţesătură. Regina Ana ne atrage atenţia asupra unui copac desfrunzit, pictat de Ştefan Câlţia. Majestatea Sa crede că tabloul sugerează o anume stare a Regelui, prin istorie.

Ieşim în grădină. Altă lumină, alte culori, alte fotografii. Aceleaşi personaje, aceeaşi nobleţe. Născută, iar nu făcută. Brusc, mă încearcă o uşoară senzaţie de ireal. Peisajul ăsta parcă e prea frumos ca să existe în realitate. Încerc să-l privesc din exterior, cu încetinitorul. Ne aflăm la Palatul Elisabeta. Familia Regală s-a întors acasă. Regele şi Regina se plimbă prin grădină cu nişte ziarişti. Principele Radu se străduieşte să disciplineze câinii. Principesa Margareta dă din mâini, a pagubă. Stop cadru! Vreau să reţin această imagine! Ca model regal de normalitate.