Amalia Enache leagă jurnalismul de călătorie

Amalia Enache este prezentatoarea Ştirilor Nopţii, de la Pro Tv.

Chiar dacă e la pupitrul ştirilor, viaţa nu e statică pentru ea, Amalia având jurnalismul în sânge şi fiind un neobosit călător. Cea mai recentă călătorie a făcut-o la început de an, în Thailanda, unde a stat două săptămâni.

„Îmi place sa cred ca, decât sa dau 10 dolari pe un magnet de frigider, mai bine îi dau unei femei care le va lua de mâncare copiilor.”

„Cam după două zile de relaxare, la un hotel frumos şi stat la plajă, încep «furnică­turile»… Mă simt mult mai bine printre oameni, mă interesează modalităţile diferite de a trăi.” În Thailanda, prezentatoarea a văzut patru triburi. „Sunt oameni care şi-au păstrat credinţele de mii de ani, aşa că orice călătorie începe cu o documentare, ca pentru un reportaj. Este un interes aproape antropo­logic. Călătoriile mele nu sunt în pachete turistice, chiar mă feresc de asta. Este precum mâncarea, prefer să o fac eu, decât să o cum­păr de-a gata. Am nevoie de timp, să pot să interacţionez cu acei oameni, să vorbesc cu ei, să intru într-o relaţie, e vorba despre ceva foarte uman. Nu mi se pare etic să te duci să-i priveşti ca într-o expoziţie. Dacă văd o reţinere în orice, eu le respect această re­ţinere. Nu cred în cucerirea turistului cu aparatul foto. Pe mine mă ajută mult şi experienţa jurnalistică. Sunt şi multe măsuri de siguranţă pe care trebuie să le iei, ce ţin de securitate, sănătate”, povesteşte Amalia, care mai spune că trebuie să ştii dinainte la ce pericole te expui. Şi o face în cunoştinţă de cauză.

S-a întâmplat în Kenya, unde prezenta­toarea s-a trezit în mijlocul unei mulţimi agi­tate. „Eu eram jurnalist acreditat la un eveni­ment important din acea ţară, se vota noua Constituţie. Situaţia devenise încordată. Oamenii erau disperaţi din cauza sărăciei, ar fi fost în stare să-ţi smulgă inelul de pe deget ca să-şi hrănească familia. A fost un moment tensionat când, la un miting, lucrurile au scă­pat de sub control. Participanţii au început să alerge unii spre alţii, să înceapă bătaia. Or, o bătaie în Kenya se poate lăsa cu morţi, răniţi… Din acel moment, noi, jurnaliştii, n-am mai putut fi protejaţi. Am fost prinşi în tăvălug. Dar tot un instinct de conservare te salvează. Am alergat spre un baraj de sigu­ranţă, însă unul dintre combatanţi m-a prins de mână, şi mi-am zis că asta a fost tot! Cert este că, până la urmă, am ajuns în spatele barajului, dar şi eu, şi operatorul am simţit frică.” În astfel de situaţii, e bine să te ţină picioarele, iar Amalia a aflat-o pe pielea ei. De aceea şi acordă o atenţie specială condiţiei fizice, sănătăţii în general. Jurnalista are un antrenor personal, un kinetoterapeut, de fapt, pentru a ţine sub control o problemă medicală pe care o are de la 16 ani. „În ado­lescenţă am descoperit că am o scolioză, iar eu am grijă de sănătatea mea. Ca să pot rea­liza toate lucrurile pe care le fac, trebuie să fiu în formă fizică, psihică.”

Ce rămâne dintr-o călătorie? Iată o între­bare la care mulţi turişti primesc un răspuns de-a gata în marketingul local, pe piaţa de suveniruri din ţările respective. Amintirile Amaliei se nuanţează, pierzându-şi firul în amintirea unei dimineţi însorite, a unei atitu­dini, unui zâmbet. „Mie îmi plac mult zor­zoanele, hand-made-urile. Nu vorbesc de biju­teriile de lux. Mă fascinează felul cum se înfrumuseţează femeile dintr-o comunitate, modul în care doresc ele să arate mai fru­moase, mai atrăgătoare. Venind în contact cu diverse triburi, am avut ocazia să cumpăr bijuterii de la femeile de acolo, chiar bijuterii pe care le purtau, fiecare dintre aceste podoa­be evocându-mi astfel întreg cadrul pentru povestea persoanei care o purta… Este, de asemenea, un gest, pentru încurajarea îndemânărilor lor. Ei nu sunt nişte cerşetori, sunt flataţi că un lucru care ţine de tradiţia lor îmi face plăcere. Eu îi văd bucuria ei, ea pe a mea, iar în culturi atât de diferite ne întâlnim cumva frumos.”

„N-am nici un fel de regret, sunt mulţumită. Iar viaţa mea e frumoasă pentru că este a mea, e incomparabilă cu a oricui altcuiva.”

O experienţă aparte a fost întâlnirea cu triburile Maasai, unde prestigiul unui băşti­naş este hotărât de numărul de animale şi femei pe care le posedă. „A existat o presiune la nivel mondial ca masaii să renunţe la anu­mite obiceiuri, cum ar fi poligamia sau tăierea clitorisului la fete. Sunt subiecte foarte sensibile, pentru că aceşti oameni trăiesc în nişte zone improprii vieţii, foarte secetoase. Tot ceea ce mănâncă ei este lapte cu sânge de la vite. Un bărbat trebuie să aibă zece vite pentru fiecare soţie, dar dincolo de cinismul acestui calcul, este o măsură de protecţie socială, acesta garantând astfel că e capabil să îndeplinească toate condiţiile pentru a-i asigura soţiei mijloacele de trai. Un timp, o mişcare feministă a făcut presiuni asupra triburilor Maasai pentru a renunţa la acel obi­cei pe care noi, vesticii, îl considerăm barbar, tăierea clitorisului. Este o practică de mii de ani la Maasai.” Are dreptate Amalia, una din­tre cele mai grave probleme a modernităţii este incapacitatea de a înţelege Diferenţa. Totuşi, cum este ca tu, crescut într-o cultură democratică, să priveşti o femeie Maasai şi să te gîndeşti că, pentru ea, această plăcere este interzisă? „Pentru mine este esenţial, ca jur­nalist, să înţeleg această diversitate a lumii. Prefer să încerc să o înţeleg, decât să judec.” Vorbind despre femeile Maasai, spune: „Am văzut nişte femei foarte în regulă, în contex­tul lor de viaţă.”

Mai mult, precizează Amalia, „acolo, sărăcia nu justifică abandonul copiilor, sunt femei care îşi îngrijesc copiii aşa cum nu si-i îngrijesc multe mame la noi… „Şi că tot veni vorba de abandon, discutăm despre impli­carea jurnalistei în proiectul HHC. „Sunt par­te din Fundaţia Hope and Homes for Children, care lucrează de 12 ani în folosul copiilor abandonaţi. În România sunt 40 de mii de copii abandonaţi care trăiesc în diverse forme de plasament, iar aproximativ 11 mii trăiesc în instituţii de tip vechi. Chiar dacă unui copil i se asigură trei mese pe zi, i se dau haine, se duce la şcoală, el nu are nici o şansă să se des­curce în lume. Asta pentru că ei nu cresc într-un mediu familial, iar de aici decurge inabilitatea lor de a dezvolta orice ataşament. HHC derulează un proiect pentru crearea unor centre de tip familial, în care care să nu fie mai mulţi de 12 copii. În cele 80 de case ale HHC copiii cresc într-un mediu asemănător cu al nostru, cu oameni care sunt în perma­nenţă acolo, este o stabilitate într-un surogat de familie măcar, iar copilul e încurajat să-şi dezvolte personalitatea. Cum e posibil ca într-un mediu instituţionalizat un copil să nu aibă un desen deasupra patului? Nu i s-a făcut niciodată o fotografie, să nu ai nici un fel de trecut. Ele par nişte nuanţe, dar aici vreau eu să intervin, partea afectivă este la fel de importantă.”

Am rugat-o pe Amalia să ne înşire câteva nume de copii care i-au rămas în suflet. A făcut mai mult de atât. Ne-a vorbit de Andreea, o fetiţă blondă dintr-un oraş mic de provincie. O familie la ananghie şi trei copii, toţi de şcoală, care se duseseră spre Protecţia Copilului, pentru că nu aveau altă soluţie. „Mama este bolnavă într-un stadiu final, tatăl şi-a pierdut serviciul, n-au mai reuşit să-şi plătească ratele, nu mai aveau curent de un an. Părinţii nu aveau nici o intenţie să-şi abandoneze copiii, era o situaţie limită. Andreea e o fetiţă foarte lipicioasă şi dezgheţată, la cei opt ani ai săi. Ne-am ţinut mult de mână, erau atât de aspre mâinile ei. „Păi de la lemne!”, se amuză şi acum Amalia, reproducând accentul ardelenesc al fetiţei.

Amalia vorbeşte despre copiii abandonaţi: „Dacă eşti lipsit de afecţiune, este ca şi cum ai avea amputată o mână.”

Sau: „Da’ unde vii coroana?”, a întrebat-o ea pe prinţesa Marina Sturdza, preşedintele onorific al HHC, prezentă şi ea la întâlnire. „Şi de ce era nevoie acolo pentru a nu destră­ma o familie? De 800 de mii de lei lunar, asta înseamnă ca părinţii să rămână împreună, să-şi crească copiii. Îţi dai seama ce înseam­nă extragerea asta din sânul familiei, mai ales la o aşa vârstă?”

O spune cineva care a copilărit cu părinţii şi bunicii în aceeaşi casă, într-o zonă din Munţii Poiana Ruscăi. „A fost o fericire să cresc în aceeaşi casă cu mama, tata, fratele, bunicii. Bunica îmi făcea toate poftele, bunicul mă lua pe furiş să-mi dea mai multe dulciuri, şi acum tatăl meu este în continuare acolo.” Amalia nu a avut multe jucării în copilărie. N-a fost nevoie. „Am avut doar două păpuşi toată copilăria, dintre care o Nadia Comăneci. Am fost un copil care nu a cerut jucării, închipuie-ţi că eram la ţară, con­struiam propria mea lume, nu aveam nevoie de jucării de la magazin.” Dacă în prezent are o bicicletă modernă, prezentatoarea îşi aduce aminte şi acum de Pegasul din copilărie. Pegas roşu? – întreb eu. „Nu. Alb! Tu ai avut roşu?”, empatizăm noi pe seama amintirilor. O întreb dacă îl mai are, iar ea confirmă. „Este pe undeva, la ţară.”, spune, uşor nos­talgică, Amalia.