Antrenament pentru aur. Martie 2012, Barcelona. Echipa feminină de spadă a României câştigă etapa de Cupă Mondială. Mai mult, la individual „se bat“ tot ale noastre, Ana-Maria Brânză şi Simona Gherman. Câştigă Ana, cu 15-11. Să fie şi criză de spadasine în lume? Nici vorbă, doar că româncele sunt cele mai bune! „Flacăra s-a antrenat”, alături de ele, pentru Olimpiada de la Londra. Pentru aur, mai exact.
În mintea mea nesportivă, campionii mondiali și olimpici se antrenează în săli oarecum strălucitoare, de mai mare dragul să le vizitezi. Nu mă aștept să fie placate în aur, argint sau bronz, din medalii, dar, orișicât… N-ai să vezi, cel puţin pe la noi, în general, și în cazul de faţă, în special. Sala Floreasca este mai mult decât modestă, cu un aer prăfuit, de cartier.
Una dintre uși s-a stricat, vântul o deschide mereu, niște puști se hlizesc pe la geamuri. Doar numele hotelului de la intrare, Floreta de aur, și un banner pe care scrie Federaţia română de scrimă mă asigură că n-am greșit locaţia. Apoi spadasinele. Transpiraţie, tricouri ude, saltele, pungi cu medicamente. Simona Gherman „se bate” cu o ditamai namila de om, de vreo trei ori cât ea, de ţi se strânge inima, când o vezi. Aha, e pe mâini bune, are de-a face cu antrenorul Cornel Milan! O muncește, nu glumă, e lac de sudoare. Dar se vaită și se strâmbă de durere doar când ajunge pe saltea, la masaj. O asistentă, probabil, îi aranjează mușchii. Sub privirile unui spectator foarte special: Ana-Maria Brânză. E în pauză, deocamdată, nu se poate antrena, are o întindere de mușchi. Păi, atunci, hai să povestim!
– Ce facem cu Londra?
– Păi, ce să facem, ne ducem acolo și ne batem! După etapa de Cupă Mondială din Cuba, gata, ne concentrăm pe Olimpiadă. Avem un cantonament la Forban și altul la Izvorani.
– Pentru o vicecampioană la Beijing, bănuiesc că urmează aurul.
– Sper să aveţi dreptate, îmi doresc foarte mult, mi-am fixat, deja, imaginea asta în minte.
„Începutul? Eram o fetiţă băieţoasă, aşa că fratele meu s-a gândit să-mi consum energia altfel decât pe maidan şi m-a dus la scrimă. Nici nu ştiam ce e aia. La intrarea în sală, de pe tăbliţă căzuse S-ul şi rămăsese doar crimă. Mi s-a părut amuzant”, îşi aminteşte Ana-Maria Brânză.
– De ce sunt atât de importante Jocurile Olimpice în cariera unui sportiv?
– Sunt un fel de punct culminant, cu o concentrare mai mare de valori decât la celelalte competiţii. Rezultatele de la Jocurile Olimpice atârnă foarte greu în cariera oricărui sportiv. Apoi, e și cel mai mediatizat eveniment. Doar că, în ultimul timp, a devenit și un eveniment comercial, adică vindem chiar tot. Numai sportivii mai păstrează spiritul olimpic, în rest e comerţ.
– Și dacă ajungi în finală, la individual, tot cu o colegă de echipă, cum a fost cu Simona, la Barcelona?
– Nu ne facem probleme, lucrăm de vreo 15 ani împreună. În final, chiar nu mă interesează cu cine mă bat, mama să fie și tot îmi doresc aurul!
– O echipă perfectă, campioană mondială, unii spun că de neînvins. Sunteţi doar colege sau și prietene?
– Suntem doar colege, stăm zece luni dintr-un an împreună, așa că de-abia așteptăm ca în celelalte două luni să scăpăm una de alta. Nu suntem prietene, nu ieșim la cafele împreună, avem caractere și preocupări diferite. Ele sunt familiste, de pildă, eu sunt, așa, mai rebelă. E doar meritul antrenorilor că reușesc să facă din noi o echipă.
– Apropo de familiste…
– Da, știu întrebarea, nu am gânduri de măritiș, mie îmi place familia mea de acum, nu vreau alta: mama, fratele meu și căţelul. Tata, din păcate, s-a dus.
– Cum staţi la echipamente, dotări, variante de antrenament?
– Avem sponsori, din fericire au trecut vremurile când ne cârpeam echipamentele. Sala e cum e, o vedeţi, dar nu suntem pretenţioase. Doar că nu avem obișnuinţa aerului condiţionat, din antrenamente, ceea ce ne face probleme, în competiţii.
– Cum ţi se pare ţinuta de prezentare pentru Olimpiada de la Londra?
– Am văzut două variante, sarafan sau pantalon și sacou, mi se par ok. Eu am o problemă cu tocurile, sunt fericită că nu mai purtăm pantofi cu toc. Îmi plac creaţiile lui Mihai Albu, dar nu sunt pentru sportivi. Sper să ne reprezentăm ţara și ca vestimentaţie, eu aș vrea să purtăm chiar culorile naţionale, că nu se poartă prea des, dar se pare că nu-i plac cuiva anume, așa că nici o șansă.
– Cât o să staţi la Londra?
– Cred că zece zile, nu vreau să mergem mai devreme, e o încărcătură foarte mare în atmosfera olimpică. La Beijing am stat mai mult și asta a devenit stresant, tot auzeam că a mai pierdut nu știu cine, mă rog, e o tensiune acolo, mai bine să fie mai scurtă.
– Am înţeles că la Forban e locul vostru preferat pentru antrenamente. De ce?
– Acolo ne simţim foarte bine, e un loc izolat, liniște, aer curat, de munte, chiar și eu dau o tură de alergare dimineaţa, deși, în general, nu-mi place să alerg. Apoi, cei de acolo ne răsfaţă, ne fac toate mofturile. Am spus, nu suntem pretenţioase, nu vrem condiţii de cinci stele, dar o anume decenţă, totuși, ne face bine.
– Obiectiv, după rezultatele din ultimii ani, aveţi concurenţă serioasă, la Londra.
– Da, o să fie greu, mult de muncă. Rusia, Italia și Ucraina sunt echipe incomode, de fiecare dată. Diferenţa o va face cine vine cu ceva în plus.
– Și ce înseamnă asta, la spadă?
– Anumite acţiuni fanteziste care, făcute la momentul oportun, pot aduce victoria. E important să-ţi surprinzi adversarul.
– Ţi-e teamă de o echipă sau de o concurentă anume?
– Nu mi-e teamă de nimeni, dar mă enervează foarte tare echipa Italiei, care are un stil natural și mult noroc. Mi-aș dori să le batem exact la o tușă. Rusoaicele au o școală extraordinară, italiencele practică un fel de antiscrimă eficientă. Și, totuși, luăm bătaie de la ele, care nu fac nimic, nu de la rusoaice, care sunt perfecte.
– Contează și norocul?
– Da, există și acel dram de noroc, fără el nu se poate, oricât ai munci, face parte din joc.
– În folclorul jurnalistic, și nu numai, se spune că ai rămas un om extrem de modest, cu toate titlurile și medaliile din carieră.
– Mi se pare normal, sunt un om care își face bine treaba și… atât. Nu-mi place când mi se spune campioana, mondiala sau mai știu eu cum. Nu mă consider vreo somitate, n-am eradicat foametea, n-am oprit vreun război mondial. Și nici nu uit de unde am plecat. În primele mele competiţii aveam costume îngălbenite și adidași împrumutaţi, în timp ce alţii sclipeau, pur și simplu.
– Te-ai gândit și la capitolul „după Londra”?
– Da, vreau o vacanţă, un concediu, ceva, că nu prea știu cum sunt alea. Îmi doresc să merg în Cuba, ca turist, nu doar să mă bat cu alţii. În competiţii aproape că nu vezi locul unde te afli, ești prea concentrat pe altele. La Paris, de pildă, cred că am fost de 50 de ori, dar n-am văzut orașul decât din fugă.
– Mulţumim pentru „antrenament“ şi interviu, succes la Londra!
Mai nou, vicecampioana olimpică de la Beijing are o nouă pasiune: „Îmi place să stau acasă, pe lângă Bragadiru, şi să grădinăresc. Sunt cu plantele aromatice, mentă, busuioc, coriandru. Mama e cu partea artistică, respectiv cu florile”.
