Andreea s-a întâlnit cu gimnastica la patru ani (1988), la Clubul Sportiv Şcolar din Bârlad. Peste nouă ani a trecut de selecţia exigenţilor tehnicieni Octavian Belu şi Mariana Bitang, pe atunci antrenorii lotului naţional de gimnastică feminină, şi a ajuns la Centrul Olimpic de la Deva. A muncit mult, a făcut sacrificii imense renunţând la copilărie pentru titlul olimpic de la Sydney (2000). Deşi medalia de aur i-a fost retrasă din cauza unei aspirine nenorocite, Andreea rămâne, pentru milioane de români, adevărata deţinătoare a laurilor olimpici la individual compus. Puteţi afla, în exclusivitate, nu numai povestea-blitz despre Sydney 2000 (spusă prin gura ei), dar şi (alte) lucruri care fac din Andreea Răducan o femeie dorită de mulţi bărbaţi.
– Cum ai ajuns în gimnastică?
– Părinţii mei au fost cei care m-au îndrumat către sala de gimnastică. Tatăl meu a fost un mare iubitor de sport. Şi cum de mică eram neastâmpărată, mi-am consumat energia într-un mod constructiv.
– Ce te-a atras cel mai mult la prima întâlnire cu sala de antrenament?
– Aveam doar patru anişori. Am mers cu tata şi eram puţin speriată de toate aparatele care se aflau în sala de gimnastică. Dar după câteva minute „am făcut cunoştinţă“ cu groapa de bureţi. Era atracţia tuturor puştoaicelor de vârsta mea.
– În 1997 ai ajuns la Deva, un adevărat bastion al gimnasticii româneşti. Te-ai adaptat uşor stilului cazon de acolo?
– Cu un program asemănător eram obişnuită de mică. E adevărat, nu la fel de strict. Însă eram destul de matură încât să înţeleg că performanţa cere sacrificii.
– Cum a fost prima întâlnire cu Octavian Belu?
– Una specială şi frumoasă. Eram junioară încă, iar dumnealui a asistat la câteva antrenamente pentru a urmări fetele care ar fi trebuit să alcătuiască echipa pentru Campionatele Europene de junioare de la Sankt Petersburg.
– Sunt multe privaţiuni într-un cantonament. Ce îţi lipsea cel mai mult?
– Simţeam lipsa părinţilor deşi vorbeam la telefon, dar cu siguranţă nu era acelaşi lucru. Ulterior, după ce am mai crescut, simţeam nevoia de mai mult timp liber. Intervenise şi uzura fizică şi psihică.
– Primul aur a fost unul de mondiale, în 1999, la Tianjin. Credeai că ai ajuns pe Everest sau ştiai că poţi câştiga Olimpiada?
– A fost prima dată când am simţit cu adevărat că munca mea şi a echipei mele nu a fost în zadar. O satisfacţie imensă şi un semn că sunt pe drumul cel bun pentru Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000.
– „Olimpiada Australiană“ a reprezentat apogeul carierei de gimnastă?
– Fără doar şi poate. Olimpiada este cea mai importantă competiţie pentru cariera oricărui sportiv de performanţă.
– Simona Amânar şi Maria Olaru au fost principalele tale adversare în cursa pentru aurul olimpic de la Sydney. Ţi-a fost teamă de ele?
– Înainte de toate ele mi-au fost prietene şi colege. Am trăit momente memorabile împreună, după cum tot împreună am trăit clipe mai puţin plăcute. Am fost şi suntem ca nişte surori. Am petrecut cu ele mai mult timp decât cu fratele meu. Nu mi-a fost niciodată teamă de competiţie şi de adversarele cu care am concurat.
– Extaz şi agonie. Ai pierdut medalia de aur din cauza unei nenorocite de aspirine. S-au spus şi s-au scris multe despre acest subiect. Care a fost adevărata poveste?
– Este un subiect care a fost întors pe toate părtile. Pentru mine a fost o reală lecţie de viaţă şi de fiecare dată am încercat să văd lucrurile bune care au rămas în urma a ceea ce mi s-a întâmplat la Sydney. E greu să plăteşti pentru greşelile altora, dar chiar şi aşa nu reproşez nimănui nimic.
– Au trecut de atunci opt ani. Dacă ai mai trăi acele momente ce ai face, ce ai schimba?
– Le-aş trata cu la fel de multă tenacitate, înţelepciune şi fair-play.
– Până la urmă, cum rămâne cu acea medalie de aur pe care chiar o meriţi?
– Îmi doresc din tot sufletul ca într-o bună zi să recapăt această medalie. Este cea mai importantă medalie din concursul de gimnastică şi am muncit enorm pentru ea.
– Eşti o fată frumoasă. Sportul cere însă mari sacrificii. Ce ţi-ai dorit în acele cantonamente interminabile şi nu ai putut avea?
– Înainte de toate, în perioada de cantonament mi-am dorit să obţin rezultate cât mai bune şi, din fericire, Dumnezeu m-a ajutat să le am. Sunt convinsă că ar fi fost loc şi de mai bine.
– Ai evadat vreodată, noaptea, de la Deva? La un club sau la un film?
– Cred că am fost o sportivă destul de cuminte. Micile năzdrăvănii făceau parte din viaţa noastră de cantonament. Sunt lucruri pe care astăzi le povestesc cu colegele mele şi ne amuzăm… Sunt amintirile noastre.
– Spune-mi care a fost cea mai haioasă trăsnaie trăită în cantonament?
– Nu era o trăsnaie ci o tradiţie, acea bătălie cu frişcă de fiecare dată când o persoană din echipa noastră îşi aniversa ziua de naştere. Cred că era deja o superstiţie.
– Care este hobby-ul tău?
– Sunt de fapt lucruri care îmi dau o stare de bine, care mă relaxează. Îmi plac filmele. Chiar am câteva pelicule favorite: Basic Instinct, Original Sin şi Pretty Women. Dintre actori, numele care mă atrag sunt Richard Gere, Jennifer Love Hewit, George Clooney, Catherine Zeta-Jones şi Michael Douglas.
– Altceva?
– Citesc o carte bună, ascult muzică şi, când îmi permite timpul să ajung acasă, stau cu mama la poveşti.
– Te-am văzut în câteva fotografii artistice şi pot spune că arăţi excelent atunci când te îmbraci în negru. Este culoarea preferată?
– Da. Prefer negrul, dar nu îmi displac celelalte culori.
– Parfumul poate da definiţia unei femei. Preferinţe?
– Din gama Chanel mă simt bine cu Coco Mademoiselle iar de la Cacharel îmi place Noa.
– Ce apreciezi în mod deosebit la un bărbat?
– Îmi plac oamenii puternici, raţionali şi inteligenţi în general. Şi asta apreciez la un bărbat.
– Prieten?
– Îl mai aştept…
– Am văzut că eşti atrasă de mass-media. Jurnalistă, comentatoare sportivă, poate şi editorialistă. Te atrag toate astea?
– Este într-adevăr un domeniu care îmi place. Am avut mici colaborări şi poate pe viitor mă voi implica mai mult.
– Crezi că Olimpiada de la Beijing va fi un fiasco pentru gimnastica feminină românească? Dar pentru alte sporturi?
– Eu sunt o persoană optimistă. Nu putem pleca la război deja învinşi. Dar în egală măsură sunt şi realistă şi ştiu că nu va fi uşor. Sper să găsim echipa cea mai bună care să ne reprezinte la aceste Jocuri Olimpice.
– Andreea, ştiu că ai fost mereu sinceră. Vor putea fetele de la lotul naţional de gimnastică să reediteze, în China, performanţele de la Sydney 2000 şi Atena 2004?
– Şi la Sydney şi la Atena gimnastica a obţinut rezultate deosebite. Însă nu avem voie să nu le acordăm şi acestor fete o şansă. Ne vor demonstra dacă au meritat-o sau nu.
