Nu-i uşor să ajungi la Andrei Gheorghe. Dacă vrei să stai pe îndelete de vorbă cu el, e nevoie să treci de nişte obstacole, pe care nu ştii dacă el sau providenţa le-a pus în cale. Cel puţin în cazul când locul întâlnirii e la el acasă.
În fierbinţeala zilei de vară, aerul e mai respirabil în curte la Andrei, unde vegetaţia a cuprins totul în jur. Dar şi mai bine e înăuntru, în living. Decorul casei e modern, tăiat în linii reci, însă amprenta locuirii se vădeşte imediat cum treci pragul. Pe unul dintre stâlpii de rezistenţă sunt trasate cu creionul câteva linii orizontale, iar în dreptul lor, nume. Semnele creşterii în înălţime a copiilor săi. Maria pare să fie acum cea mai înaltă… În vara asta, Andrei a fost în vacanţă prin ţară, în Deltă, la Suceviţa. „Când ai copii, e o motivaţie în plus să mergi. Îmi aduc aminte că într-un an, când eram copil, am mers vreo 30 de zile cu rucsacul în spinare într-o expediţie, împreună cu fete şi băieţi mai mari, prin Cheile Turzii. Mă luase mătuşa-mea, care era profă. A fost foarte mişto“.
Ieşit de pe sticlă de ceva vreme, Andrei a reintrat de curând în cărţi, urmând să realizeze în această toamnă un talkshow, Salutare, Naţiune!, în Republica Moldova. Interesantă e însă deschiderea sa pentru roluri noi în televiziune. „A mai rămas să fac sport şi meteo.“ Şi nu e o glumă. „Orice proiect care e interesant, m-ar provoca, chiar şi meteo. E vorba de cum faci un lucru. De la Gianina Corondan n-am mai văzut nici un prezentator care să-mi atragă atenţia. Mie îmi place când fac ceva, să fac altfel. Nici un proiect nu e de refuzat dacă e provocator sau interesant. În privinţa televiziunii, eu sunt ca fata aia care spune „Da!“ întotdeauna. Mereu ai câte ceva de învăţat.“
Ce-ar mai face în televiziune? „Aş da amenzi pentru utilizarea incorectă a limbii române. CNA nu vrea să-şi asume acest rol minim. Aş obliga toate televiziunile din România să aibă un departament de gramatică, să dea amenzi angajaţilor care nu-şi fac treaba. Nu vorbeşti bine, spui prostii? Foarte bine, primeşti amendă!
Limbajul virtual e ok să fie liber, să se dezvolte cum doreşte. El răspunde altor nevoi. Sms-ul te obligă la economie şi nivelul virtual la fel. Eu sunt mai pedant, îmi place să fiu corect, dar uneori mai dau un «nvdm» (n.red. ne vedem mâine, vorbim). Unul dintre cele mai dese sms-uri ale mele e «?», care poate însemna multe lucruri: ai treabă? eşti liber? eşti ocupat? Are expresie…“
Din punct de vedere profesional, Andrei Gheorghe îşi mai ocupă timpul cu un scenariu de serial, la care lucrează împreună cu nişte prieteni. Are şi o clinică de dializă la Cluj şi se mândreşte că a făcut treabă bună acolo, chiar pe timp de criză. „Angajaţii mei îmi sunt foarte recunoscători. N-am tăiat din salarii, am tăiat din costuri. Trebuie să tăiem, foarte bine, să optimizăm! În loc de 10 lei, cheltuim 6“, spune fostul angajat la Ministerul Finanţelor, care pesemne a învăţat să-și gestioneze mai bine banii. „A, nu! La Ministerul Finanţelor nu e vorba de banii noştri. Acolo e altă poveste. Am priceput nişte mecanisme şi am câştigat o privire mai acută asupra abisului. M-am uitat mai atent în prăpastie. Dar după ce te uiţi mai mult, îţi vine să sari. Am văzut că nu e bine şi nu poate să fie bine. E imposibil!“, declară Gheorghe care, mai departe de administraţie, în zona politică, nu vrea să meargă. „Puterea e interesantă şi atractivă, doreşti s-o exerciţi, ca să-ţi transformi proiectele în realitate. Dar nu vreau să intru în politică. Îmi displace puterea de la Ceauşescu încoace. Ştii, Băsescu a fost un fel de aşteptare a puterii bune, Constantinescu la fel. În mintea mea, PSD e puterea, iar ceilalţi opoziţia. Când vine opoziţia la putere şi spui: în sfârşit, iată că vin ai noştri, aceştia repetă cu osârdie greşelile, ca şi cum n-ar fi nici o diferenţă. Pentru că sistemul e mai presus de bune sau rele intenţii.“
„Polițiştii sunt expresia directă a acestei barbarii. Ei sunt mai apropiaţi de noi, sunt învestiţi cu putere şi tentaţi să abuzeze de ea. N-am nici o experienţă pozitivă cu poliţiştii. Când aveam şapte ani, am luat palme de la miliţieni, doar pentru că jucam fotbal pe un teren. În adolescenţă, la discotecă, am luat bătaie de la ei. Când mi s-a spart maşina, sau casa, n-au făcut nimic ca să rezolve problema. Atunci?“ – întreabă el, lăsându-mă să-i arunc provocarea: ce ai face dacă ai fi ministrul Administraţiei şi Internelor? „I-aş da afară pe toţi! Aş găsi alţii a doua zi. Dar în general aş da afară de peste tot. Închizi peste noapte şi porneşti din nou…“ Întrebat dacă a avut vreo experienţă cu un poliţist în străinătate, răspunde: „În nici un fel. Dar asta e şi ideea, să n-ai contact cu ei. Acesta e rolul lor, să nu se… îngraşe. De ce toţi poliţiştii noştri au burtă? În această muncă fizică şi periculoasă, de ce toţi au burtă? Dar nu sunt vinovaţi ei. Noi am creat acest sistem şi perseverăm în eroare, permitem ca el să continue. Nu facem nimic, n-avem voci, nu protestăm, eventual mârăieli simple, obosite.“
Accidentul de la maternitatea Giuleşti l-a marcat pe Andrei, care se gândeşte la o campanie prin care să fie începută supravegherea funcţionarilor publici. „Big brother for the little people! Mi se pare ceva simplu, nu-i vreo idee indecentă sau revoluţionară. Să văd dacă profesorul îi predă copilului meu sau doarme beat pe catedră, să văd cum îngrijeşte asistenta pacienţii sau cum dirijează circulaţia poliţistul în intersecţie…“ Să fie oare lucrurile aşa simple? N-am intra în plin subiectivism doar pentru că oricine ar putea emite o părere? „De ce nu vom face nimic niciodată în România? Pentru că va veni cineva care va pune o întrebare! O întrebare bine intenţionată, care va handicapa orice acţiune. Hai să stăm de vorbă! Hai să facem o analiză, ceva serios. Ce-i asta – să punem camere video? Să organizăm o dezbatere împreună cu societatea civilă. La sfârşit, va veni un domn care, utilizând limbajul binelui, va spune: nu e corect! Nu e normal ca toată lumea să aibă acces să vadă? În radio, cea mai mare problemă era furtul discurilor. Şi lucrează acolo oameni inteligenţi, peste medie. Erau şedinţe nesfârşite: cine fură? Se făceau tot felul de urmăriri, dar se fura în continuare, până când am pus două camere video. După un timp, n-au mai funcţionat, rămăseseră doar carcasele. Dar, din acel moment, n-a mai dispărut un singur disc! Ştiindu-se urmărit, individul îşi va face treaba mai bine. Întâi din obligaţie, apoi din datorie. Se vor mândri că sunt nişte angajaţi responsabili.“
Dar ţiganii? Că tot sunt proaspete evenimentele din Franţa, care a expulzat în România mai mulţi romi. „O mizerie! Nu vorbesc de statul francez. Vorbesc de noi, de cum îi percepem pe ţigani. Noi n-avem rude proaste? Prost crescute? Care ascultă manele? Care vorbesc tare? A, nu, probabil toate rudele noastre cântă la violoncel!“ În călătoriile sale prin Europa, Andrei mai întâlneşte şi țigani români, cu care intră mereu în vorbă. Asta nu înseamnă că le dă bani. „Eu sunt rău. Du-te bă şi munceşte! Tu de ce nu poţi? Eşti leneş? Şi eu sunt foarte leneş. Deci ne-am întâlnit doi leneşi. Când îi întâlnesc în afară am o simpatie pentru ei, îi întreb cum le merge, iar ei mă recunosc. Într-o zi mă aflam la Amsterdam, şi vin vreo doi cu acordeonul: săru’mâna, dă’ şi mie. Pe partea cealaltă a străzii, nişte cântăreţi sud-americani. Eram într-o piaţă plină de lume, treceau tot felul de personaje. Nişte spanioli vindeau ceva pe trotuar. Mai încolo, câţiva francezi. Sud-americanii încep să cânte, ţiganii preiau linia melodică la acordeon şi iese un jam session. Splendid! Sigur că mă enervează când vine unul şi-mi bagă un deget în burtă, să-mi ceară bani. Mi s-a întâmplat la un stop să mă scoată din sărite unul. Am ieşit după el, a luat-o la fugă, dar l-am prins. M-am întors cu el victorios deasupra capului. Ha-ha!“
Acum vreo doi ani, Andrei voia să-şi ia scuter. Între timp, a abandonat ideea. „E foarte periculos cu scuterul prin Bucureşti. Sunt gropi şi mulţi şoferi dau peste tine. N-am reuşit să mă adaptez, îmi place să conduc maşini. Mai merg cu bicicleta pe aici.“ Într-adevăr, e o modă să mergi cu bicicleta. Să fii ecologist. Eco, cum se spune. „O, Doamne! Când îi văd pe toţi metrosexualii ăştia cu căciuli, pedalând în propriul lor bine, uitându-se la tine ca la nişte viermi… Ăştia sunt profeţii de azi. Îmi vine să deschid portiera, să nu ratez vreunul! Orice tip de gândire care e dihotomic, mă blochează; eu am dreptate, tu eşti un bou! Sunt conversaţii pe care nu pot să le duc. Vine un tip şi zice: Holocaustul e o prostie; în momentul ăla ceva din tine opreşte conversaţia. Dacă n-ai bicicletă, eşti un bou. Pe dracu’, n-au bani de maşină!“ Nu pierd ocazia ca să torn gaz peste foc: mai sunt şi anti-maneliştii. „Da, ce ruşine! Să existe un curent împotriva a ceva ce le place altor oameni. Altor oameni le place altfel de muzică. Cu ce sunt mai buni aceşti băieţi, anti-maneliştii, decât miliţienii?“
foto arhiva VIP