În 22 de ani şi jumătate, 277 români s-au perindat în funcţii  de  miniştri.  Unii şi de  trei,  patru sau  chiar cinci ori. Dacă adăugăm şi secretarii de stat, cărora din  slugărnicie li  se spune   tot  „doamnă/domnule ministru“,  numărul se multiplică de  cel  puţin trei ori. Peste opt  sute de  oameni, crème de  la  crème, puşi  să conducă ţara  aflată în tranziţie de  la comunism la capitalism, luptându-se cu moştenirea şi nostalgiile  trecutului, cu provocările viitorului şi cu criza mondială a prezentului. De la mineriade şi  răpiri la greve  parlamentare şi dezastre ale  naturii, n-a  lipsit nimic  care să facă   guvernările şi  mai  dificile.  Nici măcar  războaiele, dacă  luăm în  calcul   implicarea României  în Irak şi Afganistan.

 

Nu sunt  „Anghel Saligny“ în nici un domeniu

29 noiembrie 1918. Cu două zile înainte de Marea  Unire,  se  formează primul guvern al României Mari. Președintele Consiliului de Miniștri era  Ion  I.C.  Brătianu, care  ocupa  și portofoliul Externelor. Echipa  îi includea pe George G.  Mârzescu, Oscar  Kiriacescu, Ion Gh. Duca, Anghel Saligny, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Iancu Flondor. Nume pentru istorie!  Oare  care dintre miniștrii post-decembriști va fi cunoscut peste  o sută  de ani cum e știut azi Anghel Saligny? Desigur, acela care  a făcut  sau  va  face cât a făcut  creatorul Podului de la Cernavodă… Să mai spunem că la 1918 existau  miniștri fără portofoliu pentru Transilvania, Basarabia, respectiv Bucovina,  că învăţământul și cultura erau  în atribuţiile aceluiași minister și că existau  doar  nouă  portofolii, faţă de 16 în prezent.

Cine sunt  oamenii puși  să gestioneze problemele  României? În marea lor majoritate nu auziserăm despre ei înainte de a deveni miniștri, nu  erau  „Anghel Saligny”  în nici un domeniu. Despre cei mai mulţi  n-am auzit  nici după ce n-au mai fost miniștri. Au apărut brusc din anonimat și au dispărut la fel tot acolo. Iar cea mai mare  parte  a „foștilor” despre care am continuat să auzim își datorează notorietatea nu  vreunei realizări în domeniul pe care  l-au guvernat (un  proiect de  lege  sau  un  proiect oarecare, o interpelare parlamentară, un articol de specialitate, o întreprindere pusă  pe roate, o inovaţie, ceva),  ci cu  totul  altor  motive:   traseism  politic,  viaţă  personală agitată, afaceri dubioase, cercetări penale, verdict de  colaborare  cu Securitatea, prezenţă constantă și zgomotoasă în talk-show-urile de scandal.

Miniștrii și prim-miniștrii post-decembriști s-ar putea grupa în câteva  categorii:

Compromișii  revoluţiei: Nicolae Militaru, Victor  Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac  ș.a.

Tehnocraţii: Mugur Isărescu, Mihai Răzvan  Ungureanu, Leonard Orban, Theodor Stolojan,  Nicolae  Văcăroiu, Mișu  Negriţoiu, Mircea Coșea, Mihai Tănăsescu, Valeriu Tabără   ș.a.

Intelectualii: Andrei Pleșu,  Răzvan Theodorescu, Mihai Șora, Ion Caramitru, Marin  Sorescu ș.a.

Politicienii: Petre Roman,      Traian Băsescu, Valeriu Stoica, Călin Popescu Tăriceanu ș.a.

Prietenii justiţiei: George  Copos,  Șerban Mihăilescu, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase, Ioan Mureșan, Decebal Traian Remeș, Sorin Dimitriu, Miron Mitrea,  Monica Iacob Ridzi ș.a.

Prietenii informativi: Mona  Muscă, Rodica  Stănoiu.

Pictoriale: Elena Udrea.

Anonimii absoluţi: restul.

 

Guvernul este numit și Executiv  pentru că asigură  conducerea  executivă a  unui  stat. Cabinet și Consiliu de Miniștri sunt  alte două denumiri utilizate. Este esenţial de precizat că Guvernul acţionează nu doar  prin  intermediul ministerelor, ci și al structurilor teritoriale: prefecturi, inspectorate (sanitare, școlare,  de poliţie  etc.), agenţii  guvernamentale și altele.

Conform Constituţiei României, Președinţia desemnează un  candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care  are  majoritatea absolută  în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor parlamentare. În termen  de 10 zile, candidatul cere votul  de încredere al Parlamentului asupra programului  și a întregii liste  a Guvernului. Ulterior, primul-ministru, miniștrii și ceilalţi  membri ai Guvernului depun jurământul, individual, în faţa președintelui ţării. Funcţia  de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii  publice  de autoritate, cu excepţia  celei de  deputat sau  de  senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională  salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Funcţia  de membru al Guvernului  încetează  în  urma  demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării  de  incompatibilitate, a  decesului și în alte  cazuri   prevăzute de  lege.  De  notat   că președintele României nu  poate  revoca  premierul.

Guvernul adoptă  hotărâri și  ordonanţe. Acestea  din urmă se emit în temeiul unei legi speciale  de  abilitare. În  România, o veșnică problemă rămâne apetitul tuturor guvernelor de  a  emite  Ordonanţe de  Urgenţă, al  căror specific este că intră  imediat în vigoare.

Deși  este  în  vigoare, după mulţi  ani  de tergiversări, o lege a răspunderii ministeriale, în practică miniștrii au  continuat să vină,  să facă praf  un  domeniu și să plece  după aceea liniștiţi.

În  România post-decembristă  e  greu   să numeri guvernele. Dacă  te iei după numele șefilor de cabinet,  aceștia  au fost 11 „plini” și patru interimari (Dejeu, Athanasiu, Bejinariu, Predoiu). Dacă iei în calcul remanierile, ar ieși vreo 17 guverne.

Dinamica nu e nici ea de neglijat: am avut guvern instalat de  revoluţie, guvern dat  jos de mineri,  guverne de-un an (Stolojan, Isărescu, Vasile) și de doi ani (Ciorbea), guverne cu mandat complet (Văcăroiu, Năstase), guverne în două trepte (PNL  cu și apoi fără PDL, PDL cu și apoi fără PSD) și, în fine, guvernul de 78 de zile (Ungureanu).

După nenumărate moţiuni de cenzură sortite  eșecului, vreme  de  două decenii,  am căzut  în extrema cealaltă:  două la rând câștigătoare. O fi un nou  trend?

Cum  e la alţii?  În Germania, Dieta  alege cancelarul la propunerea Preşedintelui federaţiei,  apoi  partidele  negociază componenţa Guvernului. Constituţia prevede un mecanism  perfecţionat de  angajare a  răspunderii guvernamentale, moţiunea de  cenzură constructivă, care permite eliberarea din funcţie  a cancelarului simultan cu alegerea înlocuitorului său! În Italia, preşedintele Consiliului de  Miniştri este  numit de  preşedintele Republicii, la început având o misiune exploratorie. Abia dacă  sunt  şanse  de succes, devine candidat de premier și avansează lista Guvernului.  Sunt   frecvente  cazurile  când noul  Guvern nu  obţine  votul,  drept care  se reia întregul proces.  Cele mai multe  guverne demisionează însă din  cauza  crizelor  interne, fără  a  mai  aştepta votul   Camerelor. Există numeroşi miniştri fără portofoliu și toţi membrii  guvernelor sunt  parlamentari. În Marea Britanie,  cabinetul şi  premierul se  numesc formal de către Regină, care este însă obligată, prin  tradiţie, să-l  aleagă  pe  şeful  partidului majoritar în Camera Comunelor. Și aici miniștrii sunt  obligatoriu parlamentari. Primul-ministru poate  oricând să ceară dizolvarea Parlamentului, punând capăt legislaturii, pentru a profita de o conjunctură nefavorabilă electoral.  Remanierile au loc anual,  după vacanţa de  vară.  În Anglia,  termenul de Guvern are trei semnificaţii: majoritatea  guvernamentală, administraţia de stat și ansamblul celor cam 100 de miniştri sau secretari  de  stat.  În  funcţie   de  importanţă, există   miniştri   seniori  și  miniştri   juniori.  În Franţa, primul-ministru este desemnat şi numit de  Preşedintele Republicii fără  nici  o restricţie, în afară de existenţa unei  majorităţi favorabile în Adunarea Naţională. Angajarea răspunderii guvernului în  faţa  acesteia  este facultativă, întrucât învestirea sa este efectivă odată cu numirea de către  Preşedinte. Invers decât peste Canalul Mânecii, în Franţa funcţia guvernamentală este incompatibilă cu cea parlamentară (lucru  valabil  şi în Austria, Luxemburg, Portugalia, Suedia). Mai  mult, un  parlamentar  cooptat în  Guvern nu  mai poate   reveni   în  legislativ    decât   prin   noi alegeri.  Consiliul de Miniştri se reuneşte săptămânal, miercuri dimineaţa, sub preşedinţia preşedintelui ţării,  care  stabileşte ordinea de zi împreună cu secretarul general al Guvernului, la Preşedinţie şi nu la sediul premierului. Toate deciziile  trebuie să poarte semnătura  preşedintelui.  Hotărârile  se  iau prin  consens, la propunerea preşedintelui. În mod  excepţional, Guvernul se poate  reuni  în Consiliul Cabinetului, fără participarea Preşedintelui,  sub   conducerea premierului. În  Austria, Luxemburg şi  Olanda  primul-ministru şi Guvernul se numesc de către şeful statului, fără a fi necesar  votul  de încredere al Parlamentului. În  Finlanda,  premierul  este ales de Parlament şi numit de Preşedinte. În Irlanda e numit de preşedinte la propunerea Camerei Deputaţilor, după care solicită votul de încredere pentru lista membrilor guvernului.  În  Spania, este  desemnat prin   acordul dintre Rege şi preşedintele Congresului Deputaţilor și devine prim-ministru după obţinerea votului de încredere al Congresului Deputaţilor.  În  Suedia,  preşedintele Parlamentului, după consultarea părţilor prezente în Legislativ, prezintă plenului candidatul la funcţia de  prim-ministru care  este  ales  dacă întruneşte majoritatea voturilor parlamentarilor.  După alegere,  prezintă Parlamentului lista miniștrilor, apoi  Guvernul se întruneşte în şedinţă specială, în prezenţa Regelui  şi a preşedintelui Parlamentului. În România, președintele numeşte premierul abia după ce acesta   a  primit votul   de  încredere al  Parlamentului. Specific e și dreptul șefului  statului de  a dizolva Parlamentul dacă  acesta  nu acordă votul  de încredere de trei ori la rând, dar  şi imposibilitatea de  a recurge la dizolvare pentru rezolvarea crizelor  politice.

Să mai  notăm că  sunt  ţări  în  care  Constituţia prevede exact portofoliile Guvernului (Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Olanda), altele în care structura e reglementată doar  la modul general (Belgia,  Franţa, Luxemburg, Spania) și ţări cu situaţii speciale:  Danemarca, unde structura guvernului nu are o reglementare constituţională, şi  Marea Britanie, care… nu are o Constituţie scrisă.

 

Puteţi vedea, în această pagină,  pentru  prima dată  în presa românească, lista completă a celor 277 miniştri post-decembrişti. Vă invităm  să o citiţi încercând  să răspundeţi la cel puţin  două întrebări:  „Ce lucru, măcar  unul, a lăsat  bun  în urma  sa acest  ministru?”, respectiv, după caz, „Cine naiba e ăsta?”

Acsinte Gaspar Adrian Georgescu Adrian Iorgulescu Adrian Năstase Adrian Severin Adrian Turicu Adriana Ţicău Adriean Videanu Akos Birtalan

Alexandru Athanasiu Alexandru Dimitriu Alexandru Fărcaş Alexandru Herlea Alexandru Lăpuşan Alexandru Mironov Alexandru Nazare Alexandru Sassu

Alexandru-Octavi Stănescu

Anca Boagiu Andrei Chirică Andrei Marga Andrei Pleşu Andrei Ţugulea Anton Anton Anton Ionescu Anton Vătăşescu Attila Cseke

Attila Korodi

Aurel Constantin Ilie

Aurel Novac Béla Markó Bogdan Drăgoi

Bogdan Marinescu Bogdan Niculescu-Duvăz Bogdan Olteanu (de cinci ori) Bogdan Pascu

Bujor-Bogdan Teodoriu Călin Popescu-Tăriceanu Cătălin Baba

Cătălin Predoiu Cătălin Zamfir Claudia Boghicevici

Constantin Dudu Ionescu Constantin Fota Constantin Niţă Constantin Popescu Constantin Teculescu Corneliu Burada

Corneliu Dobriţoiu Crin Antonescu Cristian Adomniţei Cristian David Cristian Diaconescu

Cristian Ionescu

Cristian Petrescu Dacian Cioloş Dan Enăchescu

Dan Ioan Popescu Dan Matei-Agathon Dan Mircea Popescu Dan Motreanu

Dan Nica Daniel Chiţoiu Daniel Constantin Daniel Dăianu Daniel Funeriu Daniela Bartoş

Dan-Ioan Popescu Decebal Traian Remeş Dinu Gavrilescu

Doru Dumitru Palade Doru Ioan Tărăcilă Doru Pană

Doru Viorel Ursu Dumitru Popescu Ecaterina Andronescu Eduard Hellvig

Elena Dumitru Elena Udrea Emil Boc

Ene Dinga Eugen Bejinariu Eugen Dijmărescu Eugen Nicolăescu Florian Bercea Florin Georgescu Francisc Baranyi Gabriel Berca Gabriel Oprea Gabriel Sandu Gavril Dejeu

Gelu Voican Voiculescu

George Copos

George Ioan Dănescu Gheorghe Angelescu Gheorghe Barbu Gheorghe Caranfil Gheorghe Dobre Gheorghe Emacu Gheorghe Flutur Gheorghe Ialomiţianu Gheorghe M. Ştefan Gheorghe Pogea Gheorghe Seculici Gheorghe Tinca Grigore Zanc

György Tokay (de două ori)

Hajdu Gabor

Hildegard-Carola Puwak

Horia Ene

Hunor Kelemen

Ilie Sârbu

Ilie Şerbănescu Ioan Aurel Stoica Ioan Avram Mureşan Ioan Botiş

Ioan Cheşa Ioan Folea Ioan Oancea Ioan Rus

Ioan Talpeş Ioan Ţipu

Ioan-Codruţ Şereş Ioan-Mircea Paşcu Ion Ariton

Ion Bazac

Ion Caramitru

Ioan Mang Ion Oltean Ion Râmbu

Ion Victor Bruckner

Ionel Blănculescu (de două ori) Ionuţ Popescu

Iosif Gavril Chiuzbaian

Iulian Mincu Iuliu Winkler Ladislau Ritli László Borbély Leonard Orban Liviu Dragnea

Liviu Maior (de două ori) Liviu Marian Pop

Lucian Bode Lucian Isar Ludovic Orban

Luminiţa Sorina Plăcintă Marian Sârbu

Mariana Câmpeanu Marian-Florian Săniuţă Marin Cristea

Marin Sorescu

Mihai Alexandru Voicu

Mihai Chiţac

Mihai Lupoi

Mihai Răzvan Ungureanu

Mihai Şeitan

Mihai Şora

Mihai Stănişoară Mihai Zisu

Mihail Dumitru

Mihail Golu

Mihail Hărdău

Mihai-Nicolae Tănăsescu Mihnea Marmeliuc Mircea Angelescu

Mircea Beuran Mircea Cinteză Mircea Ciumara

Mircea Coşea (de două ori) Mircea Diaconu

Mircea Duşa Mircea Miclea Mircea-Dan Geoană Miron-Tudor Mitrea Mişu Negriţoiu Mona Muscă

Monica Iacob Ridzi Monica Macovei Mugur Isărescu Nicolae Dicu Nicolae M. Nicolae Nicolae Militaru Nicolae Nemirschi Nicolae Noica Nicolae Ştefan

Nicolae Ştefan Noica Nicolae Stoicescu Nicolae Văcăroiu Niculae Spiroiu

Octav Cozmâncă Ovidiu Brânzan Ovidiu Ioan Muntean Ovidiu Silaghi

Ovidiu-Tiberiu Muşetescu

Paul Păcuraru

Paul Teodoru

Peter Eckstein Kovacs

Petre Daea Petre Ninosu Petre Roman Petre Sălcudeanu Petru Crişan

Petru Lificiu

Petru Mărculescu

Petru Şerban Mihăilescu

Radu Boroianu

Radu Mircea Berceanu

Radu Stroe

Radu Vasile

Răzvan Mustea-Şerban Răzvan-Emil Theodorescu Remus Opriş

Rodica-Mihaela Stănoiu Romică Tomescu Romulus Neagu

Rovana Plumb

Sebastian Lăzăroiu Sebastian Vlădescu Sergiu Celac

Silvia Ciornei Simion Hâncu Smaranda Dobrescu Sorin Botez

Sorin Dimitriu Sorin Frunzăverde Sorin Pantiş

Sorin Stănescu

Speranţa-Maria Ianculescu

Stelian Fuia Stelian Pintilie Sulfina Barbu

Şerban Nicolae

Şerban-Constantin Valeca

Ştefan Iosif Drăgulescu

Teodor Athanasiu (de patru ori) Teodor Baconschi

Teodor Meleşcanu (de două ori) Teofil Pop

Theodor Paleologu

Theodor Stolojan (de două ori) Titus Corlăţean

Traian Băsescu Traian Igaş Tudor Chiuariu

Ulm Nicolae Spineanu Valentin  M. Ionescu Valer Dorneanu Valerian Vreme

Valeriu Eugen Pop Valeriu Pescariu Valeriu Stoica Valeriu Tabără Varujan Vosganian Vasile Blaga

Vasile Cepoi Vasile Dâncu Vasile Puşcaş Vasile Radu

Victor Atanasie Stănculescu

Victor Babiuc Victor Ciorbea Victor Murea Victor Paul Dobre Victor Ponta Viorel Mărginean Virgil Petrescu Virgil Popescu Vlad Roşca

Zsolt Nagy

Taguri: nr. 6 / iunie 2012 Tweet

Tuesday, June 5th, 2012 at 11:49 pm, ZOOM, RSS feed