E prima oară în viaţa mea când stau de vorbă cu o fetiţă care trebuia să fie moartă. De vreo câţiva ani, spun medicii. Şi asta îmi dă o emoţie tâmpită. Mă jenez s-o privesc, s-o întreb, s-o ascult. Culmea este că Elena mă ajută să trec de impas. Îmi zâmbeşte, trist, uitându-se, prin mine, şi mai trist, între două butonări de calculator. Cu aerul unui om foarte matur. Trecut, deja, prin încercările cele grele. Şi fără să facă o tragedie antică din asta: „Da, mă simt bine, sunt în vacanţă, iau medicamente, citesc, desenez, scriu versuri, mă duc la control…“
Doamne, fetiţa asta mai are şi o anume seninătate! Ca şi când totul ar fi doar un joc. Ca şi când n-ar mai avea nimic de pierdut. În afară de un mic detaliu. Viaţa însăşi. Care îi atârnă de un fir de păr. Mai exact, de câteva bidoane cu apă sărăcită în deuteriu. Apă vie!
Efect de reducere a multiplicării celulare
Prof. dr. Trăilă Nicola, şeful Clinicii de chirurgie oncologică din cadrul Spitalului municipal Timişoara, tratează cancerul într-o manieră mai puţin obişnuită: cu apă vie. Este vorba despre deja celebra apă sărăcită în deuteriu, produsă la Râmnicu Vâlcea şi care, după câte spun specialiştii, are proprietăţi aproape miraculoase. Chiar dacă cercetarea acestui fenomen se află de-abia la început, deci explicaţii ştiinţifice nu prea avem, apa vie nu se cramponează de asta şi îşi face liniştită treaba. Adică devine un fel de „sănătate pe pâine“ acolo unde este întrebuinţată. Nici prof. Nicola nu ştie exact mecanismul prin care apa cu puţine molecule de deuteriu ţine cancerul în frâu. Dar asta nu înseamnă că nu o foloseşte, de vreme ce zeci de bolnavi încă sunt în viaţă, numai datorită ei: „Povestea asta a început de la o observaţie simplă, respectiv de la faptul că în Podişul tibetan, spre deosebire de alte locuri, oamenii trăiesc mai mult şi nu se prea îmbolnăvesc de cancer. După cercetări, s-a ajuns la concluzia că motivul ar fi apa consumată, care provine din gheţari topiţi. Deci e apă săracă în deuteriu, pentru că a fost o dată evaporată. Ei, bine, de aici au pornit experienţele de laborator, la Budapesta şi la Bucureşti, românii şi maghiarii fiind pionierii acestui domeniu. S-a constatat, clar, că apa are rol protector în dezvoltarea unor cancere provocate la şoareci. Mai mult, le sporeşte forţa fizică, instinctul de supravieţuire şi potenţa, la vârste echivalente cu 80 de ani la om. Deci şi aşa-zisul efect anti-aging merită să fie luat în seamă. Noi am extrapolat aceste rezultate la oameni, ghidându-ne după lucrările ştiinţifice şi după experienţa maghiară. La Budapesta s-a lucrat cu apă vie pe diverse tipuri de afecţiuni canceroase, pe un lot de 40 de bolnavi, ceea ce, din punct de vedere statistic, este corect şi relevant. Vecinii noştri au constatat, printre altele, că acest tratament este mai eficient la tineri şi la cancerele cu viteză mare de dezvoltare. În clinica noastră, la Timişoara, am utilizat apa vie numai la cancere foarte avansate, cu metastaze multiple, care s-au întins în tot organismul, distrugându-i capacitatea de apărare. Cura se face o perioadă îndelungată, cam doi litri de apă pe zi, cât are nevoie omul, şi în paralel cu tratamentul obişnuit. Nu ştim exact mecanismul de acţiune al apei sărăcite în deuteriu, dar credem că rezultatele bune se datoresc efectului de reducere a multiplicării celulare. Celulele canceroase se înmulţesc mult mai repede decât cele normale, aşa că apa reduce, întârzie dezvoltarea tumorilor. Concret, la bolnavii noştri, cancerul n-a mai avansat, iar rata de supravieţuire s-a dublat. Mă aşteptam ca un pacient să mai trăiască şase luni, de pildă, şi el mai trăieşte şi după un an. Despre vindecare, însă, nu prea putem vorbi în stadii atât de avansate. Dacă apa vie s-ar afla pe piaţă, la consum, şi ar fi băută preventiv, sau măcar în stadii incipiente, atunci da, am putea dovedi cancerul. Dacă el a cuprins tot organismul, însă, e mai greu, spre imposibil, şi ne mulţumim cu nişte luni de trăit, în plus. Sau chiar mai mult. Am un pacient operat de cancer de colon şi e bine mersi, de vreo 15 ani. Mai am o fetiţă, la Lugoj, cu un cancer osos foarte avansat. Ar fi trebuit să moară demult, dar văd că, după tratamentul cu apă vie, se simte bine, nu mai are nici o recidivă“.
Fără apă vie, ca pe un butoi cu pulbere
Cancerul Elenei a fost foarte pervers, încă de la început. S-a arătat, aşa, parcă în joacă, sub forma unui cucui. Mama fetiţei, dna Simona, nici n-a ştiut dacă să-l ia ori ba în serios. Putea fi o urmă de lovitură, un lipom de grăsime, nu durea, nu dădea alte semne, în organism. Şi, totuşi, a apelat la un medic. Da, nu era în regulă, dar părea o operaţie uşoară şi atâta tot. Numai că nu a fost să fie aşa. Analizele tumorii, trimise şi făcute în Franţa, au dus la un diagnostic înfiorător: Sarcom Ewing. Dna Simona nici nu ştia ce înseamnă asta. Medicii i-au tradus, cu o oarecare blândeţe: o tumoră malignă, un fel de cancer osos, destul de extins, destul de grav… „Era în 13 octombrie 2004“, îşi aminteşte mama Elenei. „Fetiţa mea avea puţin peste nouă ani şi ştiu că, în clipa aceea, când am aflat, am şi văzut-o fără viaţă. A început să se învârtească tot spitalul cu mine, toată lumea. M-a adus cu picioarele pe pământ, oarecum, dna conf. Cucuruz, care mi-a spus că trebuie să intrăm repede pe citostatice, că altfel o pierdem. Şi atunci a început bătălia pentru supravieţuire. Medicii, Elena şi eu, contra cancerului. Care pe care. Tratamentul a durat peste un an. Ieşeam afară, să nu mă vadă, ca să pot să plâng. Apoi veneam iar lângă ea, râdeam, îi povesteam câte în lună şi în stele. Nici acum nu ştiu dacă mă credea, dar s-a comportat exemplar. Poate chiar prea matur pentru un copil. Ca şi când n-ar fi vrut să supere pe nimeni, cu nimic. Făcea tot ce-i spuneau doctorii, lua orice medicament, mânca ce-i dădeam, nu poftea la nimic din ceea ce nu avea voie. După ce s-a încheiat tratamentul, am intrat în programul dlui prof. Nicola, pe cură de apă vie. Ne-o dădea gratis, în baza unui tabel. Din ea îi făceam supă, ceai şi o bea ca atare, în loc de apă normală. După trei luni, când i-am refăcut analizele, au ieşit mult mai bune. Elena şi-a revenit, şi-a reluat şcoala, a recuperat, are şi acum premiul I, chiar dacă a pierdut un an. Se simte bine, s-a dezvoltat conform vârstei, acum are 13 ani, pare a fi un copil normal. De două ori pe an repetăm analizele şi până acum, slavă Domnului, am mers tot spre bine, nici urmă de recidivă. Am mari emoţii, însă, pentru că nu mai avem apă vie, de câteva luni. Programul profesorului s-a terminat, nu mai are de unde să ne dea, iar eu nu-mi permit să o cumpăr. M-ar costa 500 de mii de lei vechi pe zi, adică 15 milioane pe lună, mult mai mult decât salariul meu. Lucrez la o cantină de ajutor social şi nu am alt sprijin, am divorţat. Elena nu are voie să se supere, iar fostul soţ făcea mereu scandal, de la alcool, prietenii şi altele. În aceste condiţii, stau ca pe un butoi cu pulbere. Dacă pauza asta de apă vie aduce iar cancerul? Dacă e prea târziu până începe următorul program la Clinica de oncologie din Timişoara? Şi, în fine, dacă n-ar fi fost aşa?“
foto Octavian Tibăr
„La noi nu s-a pus serios problema apei sărăcite în deuteriu“
Chiar dacă experimentele prof. Trăilă Nicola au demonstrat eficienţa apei vii în tratarea cancerelor, autorităţile sanitare din România nu par deloc impresionate: „La noi nu s-a pus serios problema apei sărăcite în deuteriu, la nivel naţional. Ştiu că se încearcă introducerea ei pe piaţă şi omologarea pentru utilizarea umană, de câţiva ani. Specialiştii de la institutul din Râmnicu Vâlcea, care mi-au dat apa gratuit pentru program, au făcut toate demersurile necesare, dar ştiţi cum e la noi! Şi mie mi se reproşează multe, că n-am bibliografie, de pildă. Păi, de unde să avem, dacă noi suntem iniţiatorii acestui grand? Chiar trebuie să aşteptăm până ne fac alţii bibliografie? Şi dacă, între timp, zeci, sute de oameni n-ar mai muri de cancer sau, măcar, ar trăi mai mult? Oricum, noi vrem să reluăm grandul, cât mai curând, că aşa se face cercetare. Cât despre ce-or mai zice autorităţile, că de făcut slabă nădejde, om mai vedea!“
Deuteriul este un izotop natural şi stabil al hidrogenului. Concentraţia naturală în deuteriu a apei de pe scoarţa pământului este situată între 144 şi 150 ppm, adică la un milion de părţi de hidrogen coexistă 144-150 de părţi de deuteriu. Altfel spus, apa de la robinet are 144-150 ppm deuteriu. Cercetătorii de la Râmnicu Vâlcea iau această apă, o trec prin anumite filtre şi o aduc la o concentraţie de 25 ppm deuteriu, rezultând apa uşoară sau apa sărăcită în deuteriu.
Când sănătatea merge la export
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice, din Râmnicu Vâlcea, a fost singura unitate din România avizată de Ministerul Sănătăţii să producă apă vie, încă din anul 1986. ÎncepĂnd din acest an, tehnologia de producere a apei sărăcite în deuteriu a fost transferată la firma Mecro System. Aproape toată producţia, însă, respectiv peste o sută de tone pe an, merge la export, în ţări ca Ungaria, Japonia, S.U.A. În România, problema apei sărăcită în deuteriu nu s-a oficializat, deşi cercetătorii noştri au obţinut cinci medalii de aur şi trei de argint, la saloanele de inventică pe această temă, şi, mai mult, apa vie se foloseşte, cu succes, în spitale din Bucureşti, Timişoara şi Constanţa, pentru tratarea diverselor afecţiuni, de la psoriazis până la tumori maligne.