Arta le-a adus „libertate“ deținuților

Recunosc, am fost sa vad ce-i cu acest eveniment dintr-o curiozitate „naturală”. Ca si cum as merge la Zoo. Sau, vorba unui organizator al festivalului, la circ. Chiar să vrei, nu poţi altfel, pentru că societatea ne-a inoculat puternic diferenţa între noi şi ei. În acest sens, a fi deţinut, adică „puşcăriaş”, impune o distanţă, o reţinere. Şi poate o jenă, dacă te afli prea aproape. Iar teatrul te obligă la această apropiere. Vorbisem cu ofiţerul de presă al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Johanna Camelia Popescu, să-i vedem pe actori înaintea spectacolelor, la Teatrul Nottara, locul unde a avut loc festivalul. În cele trei zile de spectacole s-a repetat permanent, de dimineaţă până seară, pentru ca deţinuţii să se familiarizeze cu locul.

Deţinuţii au jucat teatru şi au mâncat pizza

Între 8 si 11 noiembrie a avut loc Festivalul National de Teatru al Deţinuţilor EXIT, singu­rul festival de acest gen din lume – potrivit organizatorilor. Aflat la cea de-a doua ediţie, FNTD a fost realizat de Asociaţia ART Fusion în colaborare cu Administraţia Naţională a Penitenciarelor si a costat mai puţin de 6.000 de euro.

FNT al Deţinuţilor se organizează după toate regulile unui festival de teatru. Se înscriu trupe de la penitenciarele din ţară şi are loc o preselecţie. În acest an, din 15 trupe participan­te au rămas 12. Proiectul a implicat 90 de deţinuţi care au fost asistaţi în crearea specta­colelor de 16 tineri artişti. Pe cât de bucuroşi sunt cei selectaţi, pe atât de trişti sunt cei rămaşi acasă. „Nu ne putem permite să adu­cem orice. Anul trecut, regizoarea de la Bistriţa a fost foarte dezamăgită că spectacolul său nu a fost selectat. Avea lacrimi în ochi”, spune Johanna Camelia Popescu, ofiţerul de presă al ANP, precizând că, în economia festivalului, criteriul estetic este cel mai important.

„E foarte greu să faci preselecţia, te doare sufletul să spui nu. Dar nici nu poţi să aduci ceva lipsit de calitate, nu vei face decât să întăreşti prejudecăţile, că sunt proşti, lipsiţi de calitate, de talent” – declară şi Dana Cenuşă, de la Biroul de Presă al ANP. Există vreun premiu pentru aceste performanţe? „Ei toţi sunt premi­aţi, nu există un trofeu, nici nu cred că e con­structiv şi nici n-ar fi bani”. Stau mai mult în Bucureşti, cu ocazia asta? „Nu, doar pe durata festivalului”. Dar se bucură măcar de faptul că sunt aici? „Nici asta. Faptul că sunt prezenţi la acest eveniment nu le conferă mai multă liber­tate. Sunt aduşi cu nişte maşini speciale, cu pază, nu se bucură de vreun confort special sau de alte avantaje de care se bucură un deţinut în genere. În această perioadă sunt cazaţi la peni­tenciarele din Bucureşti. E o treabă bine organi­zată.”

Unii au instanţă chiar în perioada festivalu­lui, aşa încât e nevoie să obţină nişte amânări, alţii se îmbolnăvesc. „Există chiar o actriţă care este asistată medical”, povesteşte Johanna Camelia Popescu. „Cred că are cancer, săraca”.

„Sunt multe spectacole, a fost foarte multă muncă. Ce se vede acum e doar rezultatul”, mai spune Dana Cenuşă, care dezvăluie şi primul obstacol din calea acestui festival. „Cred că eu am fost primul obstacol. E foarte simplu să trăieşti previzibil. Cu toţii avem prejudecăţi mai multe decât ne imaginăm, sau suntem dispuşi să acceptăm. Dacă nu-ţi pui problema cu adevărat, nu ştii. Eu aveam prejudecăţi enorme înainte de a intra în acest sistem, nu puteam să asociez teatrul cu deţi­nuţii. Aveam mereu de-a face cu lucruri care nu ne convin. Aşteptăm să le schimbe altcine­va. Oricine poate ajunge la închisoare, dar gunoiul ăsta iese cândva. Şi nu mă gândesc neapărat la deţinuţi, fiecare dintre noi poate fi o victimă. Eu trebuie să conving societatea că aceşti oameni există, că nu sunt pe Lună. Pentru ei, teatrul e o formă de libertate. Când ajung în puşcărie, cine sunt ei? Niste nimeni! De asta sunt recunoscători celor care îi implică în astfel de activităţi. Li se întâmplă ceva ome­nesc. Şi se căznesc să te răsplătească… Cei care nu ajung în Festival, joacă oricum spectacolele pe care le-au pregătit, pe plan local. Finali­zează, deci, munca din penitenciar.”

„Habar n-am câţi colegi de-ai mei cred în asta. Uneori, la repetiţii, îi văd că reacţionează. Colegii mei din pază stau destul de mult în preajma deţinuţilor, poate nu sunt cei mai per- misivi. Toată frustrarea aia a lipsirii de libertate se revarsă asupra lor. Ei, să-i vezi pe ăştia că râd şi se minunează, că se bucură la repetiţii! Când intru în penitenciar, intru încărcată de energie negativă, din pricina a ceea ce mi se întâmplă afară, dar când ies, mă simt eliberată. Joi, când se citesc contoarele, se vede cât ai greşit. Şi nouă ni se citesc contoarele. Dar noi suntem mai severi cu ceilalţi decât cu noi”.

„Festivalul a încercat sa le ofere persoanelor aflate în detenţie un mijloc de exprimare şi explorare a sentimentelor lor într-un mod neprimejdios”, spune Johanna Camelia Popescu, ofiţerul de presă al ANP.

Sunt atras de o scenă din spectacolul de la Satu-Mare. Personajele, doi bărbaţi, se iau la harţă care degenerează într-o bătaie. Dar nu e o bătaie realistă. E un sentiment ciudat, oamenii din partea cărora te aştepţi să fie violenţi, să joace totul atât de moale. Piesa se numeşte Experimentul, de Ion Băieşu, în regia lui Radu Botar.

„În momentul când un deţinut joacă un rol negativ, trebuie să înţeleagă şi să repare acolo unde s-a greşit”, ne spune Paul Mărgineanu, sociolog la Penitenciarul de la Satu-Mare. „Practic, piesa perverteşte relaţia dintre victi­mă şi agresor, de aceea poate părea neaşteptat acest moment. Teatrul apropie deţinutul de comunitate, prin el încercăm să îl adaptăm pentru viaţa de afară. Ei se simt utili, le creşte stima de sine, lucruri care îi vor ajuta să dez­volte abilităţi de comunicare şi relaţionare în exterior. Aceste persoane nu sunt doar o com­ponentă, ci şi un rezultat al societăţii.”

„Dacă ajungi să lucrezi cu ei, poţi să lucrezi cu oricine. Majoritatea au tendinţa să-şi spună povestea lor, e ca şi cum ai pune sare pe rană. Lumea care vine la spectacole are din start o anumită atitu­dine: Ia uite ce drăguţ; Lasă că sunt deţinuţi. În schimb, a fost o gălăgie… Cu siguranţă, dacă jucau Alexandru Repan sau Mircea Diaconu, nu se întâmpla aşa.

Urcăm la etajul 2 al Teatrului Nottara, să-i vedem pe actori. Ne întâlnim cu trupa de la Penitenciarul Rahova, care a pregătit spectacolul Evolution, în regia lui Iulian Gliţă. N-a fost loc sufi­cient să-i bage pe toţi în cabine, aşa că i-au înghe­suit în vestibulul care dă în spălătorie. Sunt îngrămădiţi pe nişte banchete, iar pentru că a fost ora mesei, unii mai au pe genunchi cutiile din care le-a fost servită pizza. În spate, o doamnă în halat alb vântură albituri. Intrăm si stăm de vorbă cu unii dintre ei.

I Ai vorbit cu familia ta? Le-ai zis că vei juca într-un spectacol?

• Da, sunt o vedetă! O să vină să mă vadă în seara asta.

I La ce-ţi foloseşte ţie teatrul?

• Teatrul te ajută să descoperi valenţe pe care nu le ştiai despre tine. Vrem să arătăm că nu sun­tem drojdia societăţii, că nu suntem atât de răi.

• Învăţăm să vorbim cu dicţie. Ajută memoria.

I Şi când se termină repetiţiile, ce faceţi? Vă mai daţi replici?

• Da, normal! Noi suntem o cameră mai deosebită din penitenciar.

I Ai emoţii?

• Atunci când primeşti aplauze, simţi o bucurie, o mulţumire interioară, o emoţie. Îi facem mai umani pe cei din jurul nostru, şi devenim şi noi…

I Ce înseamnă pentru tine ieşirile astea?

• Am făcut 12 ani de puşcărie, prin teatru evadez, între ghilimele. Am mai jucat, mai am puţin şi devin profesionist. Mă ajută să-mi fie bine, să mă eliberez întreg la minte, fizic, psihic.

I Cu ce altceva vă mai lăudaţi?

• Cu o campanie, Ajută un bătrân să trăiască. Noi, persoanele private de libertate, mergem une­ori la un azil de bătrâni din localitatea Domneşti şi ajutăm câte un bătrân. Îi tundem, îi îngrijim, facem curat. Le dăm şi raţia noastră pe o zi.

I Ce gând aţi vrea să transmiteţi celor de afară?

• Suntem aceiaşi oameni care am fost şi înainte. Şi ne întoarcem printre oameni.