500: Internal Server Error 500: Internal Server Error
ZOOM

Asia de dincolo de zâmbete – PARADISURI EXOTICE

December 20th, 2008, com Un comentariu

Frumuseţea asiatică este subtilă, rafinată şi, pentru noi, misterioasă şi exotică. Nu este posibil să nu te îndrăgosteşti de Orient atunci când auriul chip al unei statui budiste îţi zâmbeşte serafic, atunci când păşeşti într-un templu atât de frumos încât ai impresia că măcar una dintre numeroasele zeităţi budiste au călcat aceleaşi dale cu doar câteva secunde înaintea ta sau când vezi o metropolă de pe terasa unui zgârie-nori sau o plajă cu nisip fin alb şi cocotieri. Şi, recunosc, că sunt o privilegiată căci m-am bucurat de momente de extremă fericire la întâlnirea pe viu a locurilor şi oamenilor pe care alţii le cunosc numai din fotografii, filme sau povestiri. Ce se întâmplă însă când eşti în Asia şi ieşi dintr-un templu splendid, când părăseşti zgârie-norul şi ajungi în cartierele sărace, când Paradisul exotic devine infernal?

Triunghiul de Aur

Nu sunt o bună jurnalistă şi nici o bună scriitoare. Când Sfântul Petru o să mă întrebe „Ce-ai făcut în această viaţă ca profesie?“, am să răspund probabil că am lătrat la Lună. Ăsta nu este un lucru grav, însă, căci nu talentul sau profesionalismul contează, ci omenia. Din păcate, chiar şi calitatea mea umană este îndoielnică. De exemplu, dintre toate lucrurile pe care le-am văzut în Asia nu sunt în stare să descriu nici unul cu limpezime şi forţă de expresie; se poate spune că m-am dus bou şi m-am întors vacă. Iar în ceea ce priveşte omenia… de câte ori cineva mi-a zâmbit cu sinceritate, n-am fost în stare de recunoştinţă, de câte ori cineva mi-a zâmbit cu falsitate, n-am avut curajul să-i trag o palmă, iar de câte ori cineva mi-a plâns în faţă n-am fost în stare decât să-mi exprim regretele ca şi cum aş fi o ipocrită de occidentală.

Pe vremea asta anul trecut, aflam de la ştiri despre tragedia birmaneză.

Junta ucidea cu bestialitate călugări budişti sau oameni de rând care visau la o viaţă mai dreaptă. Îmi aduceam aminte că pe vremuri scrisesem un articol despre frumuseţile Birmaniei. Eu şi Somerset Maugham eram de acord: este o ţară splendidă. Reflectam asupra acelui articol şi-mi dădeam seama că, deşi nu poţi să ucizi cu pixul, a oferi o informaţie trunchiată înseamnă să dai dovadă de multe lucruri rele precum acela că eşti un dobitoc iresponsabil. Vreau să spun că, deşi este okay să scrii despre frumuseţea pagodei Schwedagon, oricât ai fi de limitat de spaţiul unei reviste sau al unui ziar, nu ai voie să treci sub tăcere încălcarea flagrantă a celor mai elementare drepturi ale omului dacă aceasta se întâmplă la doi paşi de respectiva pagodă. Chiar dacă revista în care scrii ar fi una pentru pipiţe, care pune accent pe cele mai moderne metode de epilare şi de îndepărtare a celulitei.

Profit, aşadar, de o călătorie în nordul Thailandei pentru a mai vedea o dată Paradisul cu ochii. Cum nici nu sunt un reporter de valoare, nu arăt nicidecum a băgăreaţă periculoasă în problemele asiatice, îmi croiesc drum nestingherită prin Triunghiul de Aur până la Mae Sai, una dintre ultimele frontiere thai. Este vânzoleală mare în oraş. Armata thai, serviciile secrete care au fost pe fază, mişună printre cerşetori, traficanţi de droguri şi de aur sau localnici paşnici şi cumsecade, căci aici, acum este un punct fierbinte al planetei. Dincolo de graniţă se află Tachilek, primul punct de frontieră birman, şi agitaţia este majoră. Dacă aş vorbi mai multă thailandeză sau măcar un pic de birmaneză aş fi mai tare ca Mata Hari în misiune, dar, aşa, trag din ţigară şi mă uit la peisaj ca pisicul în calendar. Aş putea trece cu uşurinţă frontiera. O sumedenie de mici comersanţi locali se îngrămădesc pe podul de legătură cu produsele lor. Chinezul care a mers în autobuz cu mine a trecut. Coreeanul a trecut. Americanul se vede chiar acum trecând. Hai, îmi zic, dă-i bice, arde graniţa, du-te să vezi cât de frumos sclipeşte cupola pagodei Schwedagon! Poate primeşti chiar un premiu de la Juntă pentru propaganda turistică! În schimb, ar fi la fel de posibil ca Ştirile de la ora Cinci să sune, către final, „o aventurieră româncă a fost zărită pentru ultima dată urcând într-un autobuz care se îndrepta spre Triunghiul de Aur“. Ar urma o explicaţie îndelungă despre pe unde vine asta, din care telespectatorii ar înţelege până la urmă că aşa se mai cheamă Triunghiul Bermudelor.

Lacrimi birmaneze

Gândul la prostul gust balcanic mă face să mi se înmoaie. Îmi scot agenda pe care îmi notasem numele unor puncte de interes major din Mae Sai. În capul listei se află magazinul de bijuterii „Y“. Mi-a fost recomandat ca fiind extrem de kusher. Mă îndrept într-acolo. Se află pe strada comercială a Mae Sai-ului. Bijuteriile sunt din aur de 18 k şi pietre preţioase. Din câte pot să-mi dau seama, mi se par într-adevăr kusher. Manopera este de bun gust şi cred că, de pe tot globul, fix aici poţi cumpăra cele mai ieftine posibile bijuterii de calitate. Sunt foarte tristă apropo de proasta mea calitate profesională şi umană şi, în mod absolut firesc, simt nevoia să mă refac cu nişte shopping. Vânzătoarele sunt birmaneze ca şi bijuteriile şi patronul magazinului şi le întreb, aşa în treacăt, ce mai este pe acolo. Îmi spun că totul e cât se poate de bine. Le cred. Atâta timp cât ele pot să vândă bijuterii şi să întreţină astfel Junta e cât se poate de bine. Pentru vreo 3% din populaţie. Şi pentru aventurierii fără scrupule. Dar mai ales pentru marile firme internaţionale prezente în Birmania. Resursele acestei ţări sunt dulci ca mierea, iar mâna de lucru de tip sclavagist este sarea în bucate. Îmi iau shopping bag-ul şi mă duc să mănânc la restaurantul unui hotel. Arrrooy! Delicios. Atâta thailandeză ştiu şi eu. Intru în vorbă cu patroana micului hotel şi restaurant. Este birmaneză şi vorbeşte engleza. O întreb ce se întâmplă în Birmania. Mai are familie acolo? Şi atunci, brusc, această doamnă micuţă, la vreo 50 de ani, începe să plângă. La început uşor şi imediat apoi în şuvoaie. Lacrimi, lacrimi… Apoi vorbe, un întreg roman non-fiction care se abate asupra mea ca un tir continuu, un discurs delirant pe care-l înţeleg căci întâmplător sunt personal obişnuită cu discursurile delirante. Doamna m-a văzut vorbind engleza. I-am spus că sunt din România. Pentru ea, aceasta este mai mult ca sigur o localitate de prin New Jersey. Iată. Nu a plâns 100% în van. Câţiva oameni de la capătul globului citesc în chiar acest moment o chestie despre nişte lacrimi care, dacă îi va face măcar să se întrebe unde este capitala Birmaniei şi să se uite pe o hartă, iar dacă ştiu deja, să caute să afle alte lucruri mai amănunţite, va fi… un puf purtat de vânt aiurea, un infim semnal de restrişte care a străbătut o cale foarte lungă, deşi nu propice, căci asta, fir-ar să fie, NU este revista Time iar cititorii şi autorul sunt nu din New Jersey, ci din ditamai ţara pe care ei înşişi o numesc a lui Papură-Vodă.

Good-bye, Pattaya!

Părăsesc hotelul, părăsesc Mae Sai-ul, Triunghiul de Aur şi mă întorc la Chiangmai, şi apoi, mai departe, la Bangkok. 2007, Thailanda este considerată o democraţie, deşi una cât se poate de aleatorie. Ţara se afla în urma unei lovituri de stat şi un general se afla în fruntea sa până în decembrie, când toată lumea spera alegeri libere. Cel puţin oamenii de rând, căci cei la care se aflau puterea şi banii sperau pur şi simplu mai mulţi bani. Prezent, 2008. Thaksin Shinawatra, fost prim-ministru începând cu 2001, fost instaurator al unuia dintre cele mai reuşite tipuri de democraţii din lume, ulterior criminal (începând cu 2004 dispune inclusiv asasinarea separatiştilor din sud şi, totodată, nu numai a traficanţilor de droguri, ci şi a copiilor lor minori), perfecţionist şi niciodată mulţumit de sine în privinţa cantităţii micii sale averi (în 2006 îşi vinde capitalul de la Corporaţia Shin pentru două miliarde de dolari americani scutiţi de taxe), cere azil politic în Anglia. A fost îndepărtat de la putere în 2006 în urma afacerii Shin care a dus la lovitura de stat. Nu asta e problema sa, însă, ci faptul că, legat fiind la mâini de continuele sale aspiraţii politice, a trebuit să-şi încredinţeze afacerile soţiei sale Pojaman, care, iată, în iulie 2008 este găsită vinovată de corupţie. Şi, brrr… închisorile din Bangkok sunt sub orice critică. Mâncarea este proastă şi, dacă nu vrei să te mănânce şobolanii, trebuie să te împrieteneşti cu ei şi să rişti să te molipseşti cu unul dintre numeroasele virusuri ale paradisului siamez.

Mă duc să-mi schimb ideile negative despre lumea contemporană pe frumoasa plajă de la Pattaya. Snif, aranjasem să-mi cumpăr aici un mic apartament într-un bloc ultramodern, aflat în vârful unui deal la picioarele căruia se întinde întreaga staţiune, plaja cu nisip fin alb, cocotierii şi marea cea mare. Proastă idee pentru un om pragmatic ca mine, într-o ţară în care, oricât de rece te-ar lăsa suferinţa altora şi nedreptatea, este o prostie să crezi că tu te vei bucura aici la infinit de vara siameză.

Dar vreau neapărat micul meu loc sub soare. Dacă nu un apartament în Pattaya, de ce nu unul în Bali? Sună frumos şi dansurile balineze atât de exotice şi senzuale mi-au luat întotdeauna ochii. Mi-am învăţat lecţia cu Thailanda şi nu vreau să mai iau plasă. Aşadar, Indonezia. Cea mai populată ţară musulmană de pe glob. Capitala este la Jakarta, dar destinaţia turistică favorită este insula Bali, unde munţii acoperiţi de păduri tropicale întâlnesc plajele aurii. Şi dacă aceste lucruri banale nu te încântă pentru că eşti mai rafinat decât este normal, află de exemplu că aici întâlneşti cele mai multe specii de orhidee de pe glob şi alte flori tropicale cât cuprinde. Şi, ca totul să fie şi mai frumos, balinezii ăştia, deşi trăiesc într-o ţară musulmană, au îmbrăţişat în marea lor majoritate religia păcii şi a armoniei sub oblăduirea lui Buddha. Ei, bine, paradisurile trebuie să aibă şi ele spinii lor. E mult prea frumos şi mult prea budist aici ca teroriştii musulmani să nu le-o ardă câteodată ăstora ca mine, în căutare de paradisuri exotice. Altfel, din punctul de vedere al democraţiei, Indonezia pare să fie în prezent cea mai stabilă ţară din zonă. Preşedintele, fostul general Susilo Bambang Yudhoyono, a fost ales în 2004 şi, de atunci, a căutat să se lupte cu corupţia, teroriştii musulmani şi practicile non-democratice. Aşa cum arată sondajele, Yudhoyono are toate şansele să fie reales în 2009. Totul pare aşadar la fel de roz ca petalele unei orhidei. Sper din tot sufletul ca această democraţie tânără să nu se ofilească prea repede într-un stil atât de tipic Asiei de Sud-Est şi un mic balcon plin de orhidee, care să dea spre mare, să fie simpla realitate ordinară.



Taguri:

Comentarii

  1. cut the rope says:

    I agree with your Asia de dincolo de zâmbete – PARADISURI EXOTICE | Revista flacara, superb post.

Comenteaza