„…comunistul  trebuie   să fie  frumos,   inteligent, responsabil, clarvăzător, curajos  şi incoruptibil,  dar  să şi  şchiopăteze  puţin, eventual din cauza  unei pietricele pe care  un capitalist i-a băgat-o în pantof.”

Volumul colectiv Între noi, cuvântul este dedicat împlinirii a 160 de ani de la naşterea lui Eminescu. Autorii, membrii unui cenaclu  condus  de  Ion Machidon, au  avut  o intenţie frumoasă,  să omagieze, prin  versurile lor, amintirea marelui poet.  Dar,  ca şi alţi amatori, n-au înţeles  că omagierea cea mai potrivită ar fi fost scrierea  unor  poezii  valoroase, şi  nu  a  unor imnuri de slavă,  de genul  celor care i se dedicau  şi lui  Ceauşescu. Iată  un  asemenea imn, scris de Ecaterina Mihai. Cuvintele mari folosite, intonaţia declamativă, sugestia de  muzică de  fanfară şi  de  fluturare de  steaguri, totul aminteşte de  versurile encomiastice închinate înainte de 1989 dictatorului comunist:

„De n-ai fi fost născut aici în glie/ Te-aş fi cioplit în piatră de bazalt/ Ca să rămâi  ca muntele-n   vecie/  Şi  să  priveşti,  cu  ochii   spre înalt.// De  n-ai  fi fost  veşmânt în  temelie/ Acestei  limbi  ce curge  ca izvor/ Te-aş fi zidit din lutul luat din glie/ Iar tu să fii pe Terra trăitor.”

Unii  autori încearcă  să renunţe la retorica aceasta  a proslăvirii, înlocuind-o cu o evocare săltăreaţă şi dezinhibată, cum procedează Sorica Pacioga.

„Eminescu, drag  odor,/ Geniu  răsfăţat de muze/ Şi de-a artelor fior,/ Străluceşti în infinit/ Filosof  cu chip  de  sfânt,/  Revelaţie divină/ Întrupată pe pământ!/…/ Viaţa nu ţi-a fost uşoară,/  Aruncat în  disperare/ De  Partidul Liberal/ Ai trăit  zile amare –/ Dureros «Apus de Soare»/ Heruvim cu aripi frânte,/ Ai sfârşit în mod brutal.”

Comic este şi faptul că autoarea îi povesteşte lui Eminescu propria lui viaţă. Ea îl informează cu dezinvoltură pe poet  că n-a avut  o viaţă uşoară şi că a sfârşit-o  într-un mod brutal.

Mai rămânea să-i aducă aminte că a scris poezii.

 

*

 

O broşură întreagă dedică Silvian Iosifescu,   în  1954, unei  probleme false:  cum este – şi cum  ar trebui să fie – înfăţişat comunistul  în literatură. Broşura, intitulată Oameni deosebiţi, cuprinde tot felul de instrucţiuni, care se   contrazic  între   ele.   În   esenţă,    Silvian Iosifescu  cere poeţilor şi prozatorilor să îl prezinte pe comunist ca pe un Făt-Frumos, dar nu exact  ca pe  un  Făt-Frumos, ca să  nu  devină neverosimil. Cu alte cuvinte, comunistul trebuie să fie frumos, inteligent, responsabil, clarvăzător,  curajos  şi incoruptibil, dar  să şi şchiopăteze  puţin, eventual din  cauza  unei  pietricele pe care un capitalist i-a băgat-o  în pantof.

În prima parte  a îndrumarului său, autorul face un portret-robot al comunistului;

„Comunistul nu acţionează mânat de vreo mistică a producţiei sau a luptei  în sine. Scopul acestei  producţii şi al luptei  pe care  o duce  îi este clar şi prezent. Umanismul socialist  pune progresul şi fericirea  omului ca ţel suprem, ca lege  fundamentală.  Comunistul îşi  subordonează  acţiunile acestui  ţel,  fericirii  poporului său, pe care o ştie solidară cu fericirea omenirii muncitoare în  general. Patriotismul  socialist corelat  cu internaţionalismul proletar apar  ca date esenţiale tipului de comunist.”

Să  ni-l  imaginăm  pe  un   scriitor   care  a acceptat să facă din literatură un instrument de propagandă scriind   la  masa  lui  de  lucru  cu broşura lui  Silvian  Iosifescu  deschisă alături. Personajul imaginat de  el, fost  cizmar,  cu un nume provenit dintr-o poreclă,  Vasile  Curcă, trebuie, deci, să coreleze  patriotismul socialist cu internaţionalismul proletar. Încâlcită problemă! Depăşit de situaţie, transpirat, scriitorul dă paginile broşurii mai departe şi ajunge  la exemple de comunişti din  literatura sovietică. Iată unul:  Davîdov, activist  într-un sat, închide recolta de grâu într-un hambar, iar când femeile din sat îl bat, ca să-i ia cheia, el le priveşte cu înţelegere:

„La un  moment dat,  Davîdov, zdrobit de lovituri  şi  plin   de  sânge,   pronunţă  câteva cuvinte care arată că, chiar în clipa aceasta când oamenii întărâtaţi s-au ridicat împotriva lui, el păstrează limpede în minte  sensul  întregii sale activităţi şi nu poate  simţi ură  faţă de cei pentru care luptă.”

Aşa ar trebui să procedeze, deci,  şi Vasile Curcă,  atunci  când  ar lua  bătaie  de la cei din jur; să explice că le vrea binele şi că nu-i urăşte; în momentul în care  vor  avea  şi ei pregătire politică   vor  înţelege că  partidul  comunist îi înfometează în interesul lor.

 

Taguri: nr. 5 / mai 2012 Tweet

Thursday, May 17th, 2012 at 12:51 am, CULTURA MASS-MEDIA, RSS feed