Atomul, prieten sau dusman?
May 5th, 2011, Dana Isabelle Zarojanu 2 comentarii TweetPe 20 decembrie 1951 a fost generat pentru prima dată curent electric folosind putere nucleară, la Experimental Breeder Reactor-I (EBR-1), lângă Arco, Idaho, SUA. Pe 26 iunie 1954 a început să funcţioneze prima centrală nucleară sovietică, la Obninsk, regiunea Kaluga.
În 28 martie 1979, o disfuncţie a sistemului de răcire a dus la topirea parţială a miezului din Unitatea 2 a centralei de la Three Mile Island, în SUA. Din fericire, procesul a fost oprit, dar… Statele Unite n-au mai construit de atunci nici o centrală nucleară! Şapte ani mai târziu, la Cernobîl, în URSS (Ucraina, azi), lucrurile au stat cu totul altfel: din cauza unei erori umane, pe 26 aprilie 1986, la 1.23 noaptea, Reactorul 4 a explodat.
Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei si părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus si Rusia au fost puternic contaminate. Din cauza felului iresponsabil în care au acţionat autorităţile (care au recunoscut nenorocirea abia după ce radiaţiile au fost detectate în… Suedia!), e practic imposibil de estimat numărul victimelor. Raportul Forului Cer- nobîl din anul 2005, condus de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică si Organizaţia Mondială a Sănătăţii, vorbeşte despre 56 de decese directe (47 de lucrători si 9 copii cu cancer tiroidian) si estimează că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri încă din cauza unei forme de cancer provocate de evenimentul din 1986. Raportul citează 4.000 de cazuri de cancer tiroi- dian la copii, diagnosticate în 2002.
Catastrofa de la Cernobîl a creat şi primul oraş-fantomă al zilelor noastre, Pripiat, care fusese construit special pentru lucrătorii Centralei şi avea 14.000 de locuitori. Paradoxal, oraşul care a dat numele unităţii atomo-electrice, Cernobîl, a fost renovat şi e locuit de circa 4.000 de persoane. De altfel, se pare că şi în Pripiat există oameni…
În anul următor, Italia a organizat un referendum în urma căruia au fost oprite patru centrale nucleare. În 1992 centrala Turkey Point Nuclear Generation Station a fost lovită direct de uraganul Andrew. Au fost pagube de peste 90 milioane de dolari, cele mai mari la un rezervor de apă si un cos de fum al unei unităţi funcţionând cu combustibili fosili, dar clădirile de protecţie nu au avut de suferit. Între timp, câteva submarine cu propulsie nucleară (deci cu reactoare şi combustibil nuclear la bord) s-au scufundat, şi nu toate au fost recuperate…
O lume a viitorului alimentata energetic de soare sau de vânt sună de-a dreptul poetic, dar mai e cale lungă până acolo. Nu ne putem dispensa încă de puterea atomului…
Graţie eroismului celor câteva zeci de mii de oameni aduşi la Cernobîl imediat după catastrofă, Reactorul 4 a fost „sigilat” şi restul centralei – oprită. Sigilarea a însemnat în primul rând „strecurarea” unei plăci de beton sub miezul reactorului, ceea ce a împiedicat riscul contaminării apelor freatice, dar şi perspectiva „sindromului chinezesc”, apărută prima dată la Three Miles Island: posibilitatea ca miezul topit să străbată Pământul până în partea opusă – China, în cazul americanilor. Teoria e respinsă de majoritatea oamenilor de ştiinţă, dar mai ştii? În al doilea rând, Reactorul 4 a fost acoperit cu un sarcofag, tot de beton, garantat să reziste cel puţin 25 de ani. Au trecut 25… Acolo, înăuntru, fierberea continuă…
În toţi aceşti ani a fost cât de cât linişte pe partea pericolelor nucleare, fie ele militare sau civile, şi s-au construit centrale nucleare la greu, în toată lumea. SUA au 104 reactoare, Franţa – 58 (şi cel mai mare procent din energia electrică obţinută în acest fel), Japonia – 54, Rusia – 32 reactoare, şi lista continuă până la 29 de state, inclusiv România cu două reactoare funcţionale.
Două treimi dintre aceste centrale sunt construite în zone cu activitate seismică ridicată, multe chiar pe falii tectonice… Mai devreme sau mai târziu era inevitabil să se întâmple! A fost pe 11 martie 2011, în Japonia (11 – ca în 11 septembrie, atacurile teroriste din SUA, ca în 11 martie (!), cele din Madrid). Deşi a depăşit magnitudinea 9 pe scara Richter, nu cumplitul cutremur a distrus o parte din nord-estul Japoniei – ştiu săracii japonezi cum să construiască antiseismic şi a afectat grav centrala nucleară de la Fukushima, ci tsunami-ul care a urmat, cu o înălţime de până la 15 metri. Câteva zeci de mii de morţi (cifra urcă şi la ora la care la care scriem, o lună şi jumătate mai târziu), pagube încă neevaluate, peisaje cu vapoare pe blocuri şi mari întinderi de pământ acoperite cu resturi, „insule” plutitoare din aceleaşi resturi îndreptându-se spre America, peste Oceanul Pacific. Halucinant. Dar distrugerile, oricât de mari, au avut un punct terminus, reconstrucţia a început imediat (o porţiune de autostradă scufundată fusese refăcută după trei zile!), iar morţii au fost plânşi de mult.
Fukushima, însă, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. Întâi a fost haosul, când în mod vizibil nu ştiau ce să facă. Apoi au început exploziile – nu ale reactoarelor, e drept (şase la număr), ci ale instalaţiilor anexe, dar. S-au pus cu furtunurile de apă pe reactoare, să le răcească. „Fukushima 50″ aşa au intrat în conştiinţa publică mondială cei 50 de lucrători care au acceptat să încerce totul, oricât o fi nevoie, indiferent de consecinţele radiaţiilor… După o vreme, au reuşit reconectarea la sistemul energetic a instalaţiilor de răcire. Între timp, radiaţiile plecaseră prin lume. Tokyo e la doar 250 de kilometri şi adăposteşte vreo 13 milioane de suflete. Ultima strigare este că reactoarele vor ajunge sub control în vreo trei luni şi vor mai trebui alte şase luni până la închiderea lor definitivă, urmată de depozitarea în siguranţă a deşeurilor, demolarea centralei şi acoperirea fundaţiilor cu un strat gros de beton. Să dea Dumnezeu!
De data asta, restul lumii a reacţionat mult mai vehement decât după Cernobîl, deşi urmările (cel puţin până acum!) sunt incomparabil mai mici: în Ucraina, factorul diabolic a fost coloana radioactivă de peste un kilometru înălţime, transformată în nor care a circulat de jur-împre- jurul planetei. Toată lumea cere verificări la sânge a reactoarelor în funcţiune, mai multe ţări intenţionează să-şi oprească programele de construcţie a unor noi centrale, iar în Germania se vorbeşte, nici mai mult nici mai puţin, de oprirea, în câţiva ani, a tuturor unităţilor nucleare existente! Poate că n-ar fi rău. Ar fi o primă mare victorie ecologistă, am răsufla cu toţii uşuraţi, dar… Combustibilii fosili sunt pe sfârşite, energia solară e foarte departe de-a deveni o alternativă solidă, cea eoliană e la primii paşi (şi mai trebuie să şi bată vântul!), energia valurilor oceanului a rămas o poveste frumoasă, bio-combustibilii au problemele lor.
Putem risca un pariu: foarte repede se va ajunge la concluzia că „rău cu rău, dar mai rău fără rău”. În definitiv, două accidente în 60 de ani…
Citeste urmatoarea pagina: 1 2
Im young on here, I thrash this website I repossess It pretty constructive and its forced me to be out a great deal. I determination be accomplished to enhance & aid other users like it has helped me.HQZ2011
Recommended websites…
Amazing blog! Thanks for the great contribution with this post….