- Revista Flacara - http://revistaflacara.ro -

Atomul, prieten sau dusman?

Atât de mic şi atât de puternic. Nu-l putem vedea, dar ne poate schimba via]a într-o frac]iune de secundă. E micro, dar poate provoca dezastre macro. Atomul. Prieten sau dusman? Printr-o stranie conjunctură, am ajuns să ne temem de uti­lizarea lui „pasnică” mai mult decât de cea militară.

La Fukushima, geniul constructiv al japonezilor, prudenţa, experienţa şi disciplina lor s-au dovedit, toate, neputincioase.

Două accidente în 60 de ani

Cea mai mică particulă care caracterizează un element chimic. Nu poate fi fragmentată prin me­tode chimice în particule mai simple. E forma­tă dintr-un nor de electroni înconjurând un nu­cleu. La-nceput se credea că n-are vreo structu­ră, de unde numele, care în greacă înseamnă „in­divizibil”. Începutul a fost prin 450 î. Hr. şi i-a aparţinut lui Leucip. Democrit, Epicur şi Lucreţiu (un poet!) au dezvoltat teoria. Au trecut peste două milenii, până când, pe 26 februarie 1898, Henri Becquerel a descoperit întâmplător (cum altfel?) radioactivitatea uraniului. Marie şi Pierre Curie au preluat ştafeta şi, în 1903, toţi trei au luat Nobel-ul.

Ok, dar la ce-ar folosi? Păi, dacă s-ar sparge un nucleu s-ar putea declanşa o reacţie în lanţ şi… mai vedem. Fisiunea o reuşesc Otto Hahn şi Fritz Strassmann în toamna anului 1938, la Berlin. Ex­perienţa e repetată la Leningrad, Varşovia, New York, San Francisco. În 1939, deja, Frederic Joliot-Curie (familie genială!) încerca în Sahara o dezintegrare în lanţ, cu zece tone de uraniu. Pe 2 august 1939, Albert Einstein îi scrie preşedin­telui Roosevelt pentru a-i sugera construirea unei bombe atomice. Nebunia era declanşată. Două miliarde de dolari intră în Proiectul Manhattan de la Los Alamos. Enrico Fermi şi Niels Bohr sunt parte din echipa de. 150.000 de persoane, iar Ju- lius Robert Oppenheimer este directorul ştiinţific al proiectului. Avea să devină un militant frenetic pentru limitarea înarmărilor atomice… De altfel, pe măsură ce se apropia Ziua Z, tot mai mulţi sunt cei care se gândesc că poate nu e bine. Ein- stein îi scrie din nou preşedintelui, de data aceasta ca să-l avertizeze asupra consecinţelor in­calculabile. Dar Roosevelt moare înainte de a des­chide scrisoarea! Oricum, era prea târziu şi se consumase un mult prea mare efort ca să se mai poată opri ceva.

Urmează trei explozii. Prima, de test, a unei bombe cu implozie, cu plutoniu, pe 16 iulie, lân­gă Alamogordo, New Mexico – testul Trinity. Im­presia este copleşitoare, dar oamenii nu prea ştiu cu ce au de-a face: soldaţii sunt trimişi în „Ground Zero” fără precauţii serioase. În 6 au­gust, se face pasul fatal: „Little Boy” explodea­ză deasupra Hiroshimei. 80.000 de morţi in­stantanee, plus 60.000 ca urmare a rănilor şi ra­diaţiilor, numai până la sfârşitul anului. Două treimi din oraş sunt rase de pe faţa Pământului. Trei zile mai târziu, „Fat Man” este detonată deasupra oraşului Nagasaki. „Ciuperca” se înalţă la peste 18 kilometri. Peste 73.000 de morţi, plus cine ştie câţi de-a lungul anilor. Şi azi, mulţi susţin că a fost o soluţie „umanitară”, căci continuarea războiului clasic ar fi adus mult mai multe victime. Aşa, Japonia a decis să capitule­ze… Cele două bombe atomice au fost arme de soc si teroare. Miza lor nu era atât militară, cât po­litică şi economică. Din punct de vedere militar, Statele Unite au câştigat puţin prin distrugerea a două oraşe japoneze. Dar din punct de vede­re civil, Japonia a pierdut mult. Ţinta nu au fost morţii de la Hiroshima şi Nagasaki, ci supra­vieţuitorii din Tokyo. Noutatea nu era distrugerea la scară largă (Dresda fusese distrusă aproape toată cu un bombardament clasic), ci comprima­rea timpului necesar, cu influenţe directe asupra strategiilor şi motivaţiilor factorilor de decizie.

Au trecut 66 de ani. Între timp, pe pământ, sub pământ, în aer şi în apă au fost detonate pes­te 2.000! (două mii) de arme nucleare cu scop de testare, adică de arătare reciprocă a muşchilor.

După Cernobîl, toată lumea ştiinţifică a dat asigurări că aşa ceva nu se poate repeta, fiindcă fusese vorba despre o stupidă eroare umană. Cine se gândea atunci la tsunami!?

Acum, toată lumea vroia să aibă ce-aveau americanii. Astăzi, oficial au bomba atomică SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India şi Pa­kistan. Neoficial, 40 de ţări ar putea s-o constru­iască… Foarte repede le-a picat tuturor fisa că numărul de focoase nucleare asigura deja dis­trugerea Pământului, integral, de mai multe ori, dar s-a pledat pentru strategia „descurajării”: tocmai pentru că sunt prea multe şi, într-un even­tual conflict, ar pierde toţi, n-o să fie folosite. Ce-i drept, n-au fost. Între timp, apăruse o familie în­treagă de bombe: cu hidrogen, uraniu, plutoniu, cu neutroni. Încet, raţiunea a început să preia con­trolul şi marile puteri au semnat tratate tot mai restrictive. Testele au fost limitate de mult la zona subterană (doar Franţa şi-a mai permis, cu câţi­va ani în urmă, explozii la suprafaţă, prin atoli izo­laţi) şi s-au dezafectat deja, sub control reciproc, o mare parte dintre ogivele nucleare. Căderea comunismului a adus un surplus de relaxare, dar pericolul continuă să planeze: dacă un nebun…?

Or, sarcasmul sorţii face ca, şase decenii şi jumătate după Hiroshima şi Nagasaki, cumpli­ta armă să nu mai fi fost folosită niciodată, slavă Domnului, în schimb s-au întâmplat lucruri grave în zona „utilizării paşnice” a energiei nu­cleare. Cantitatea de energie liberă conţinută într-un combustibil nuclear este de milioane de ori mai mare decât cea dintr-o masă similară de combustibil chimic. O primă problemă este se­curitatea procesului, care cere precauţii şi teh­nologii pe măsură. Apoi, produsele secundare ale fisiunii nucleare sunt puternic radioactive, putând rămâne periculoase chiar şi pentru mii de ani.

În reactorul nuclear este iniţiată o reacţie în lanţ, controlată şi susţinută la o rată staţionară – spre deosebire de bombă, în care reacţia apare într-o fracţiune de secundă şi este complet ne­controlată. Lucru puţin cunoscut, primele reac­toare nucleare au apărut… în mod natural. 15 reac­toare de fisiune au fost găsite în trei depozite se­parate de minereu la mina Oklo din Gabon, în vestul Africii, de către Francis Perrin, în 1972. „Reactoarele Fosile Oklo” funcţionează de vreo 150 milioane de ani (asta fiabilitate!), având o pu­tere medie de 100 kW. De altfel, emisia de căl­dură, lumină si radiaţii a stelelor se bazează pe fuziune nucleară naturală.

Enrico Fermi si Leo Szilard au fost primii care au construit o pilă nucleară si au prezentat o reac­ţie în lanţ controlată, pe 2 decembrie 1942. Pri­mul reactor nuclear a fost utilizat pentru a genera plutoniul necesar bombelor nucleare.

Pe 20 decembrie 1951 a fost generat pentru prima dată curent electric folosind putere nu­cleară, la Experimental Breeder Reactor-I (EBR-1), lângă Arco, Idaho, SUA. Pe 26 iunie 1954 a în­ceput să funcţioneze prima centrală nucleară so­vietică, la Obninsk, regiunea Kaluga.

În 28 martie 1979, o disfuncţie a sistemului de răcire a dus la topirea parţială a miezului din Unitatea 2 a centralei de la Three Mile Island, în SUA. Din fericire, procesul a fost oprit, dar… Sta­tele Unite n-au mai construit de atunci nici o cen­trală nucleară! Şapte ani mai târziu, la Cernobîl, în URSS (Ucraina, azi), lucrurile au stat cu totul altfel: din cauza unei erori umane, pe 26 aprilie 1986, la 1.23 noaptea, Reactorul 4 a explodat.

Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, Euro­pei si părţile estice ale Americii de Nord. Su­prafeţe mari din Ucraina, Belarus si Rusia au fost puternic contaminate. Din cauza felului ires­ponsabil în care au acţionat autorităţile (care au recunoscut nenorocirea abia după ce radiaţiile au fost detectate în… Suedia!), e practic imposibil de estimat numărul victimelor. Raportul Forului Cer- nobîl din anul 2005, condus de Agenţia Interna­ţională pentru Energie Atomică si Organizaţia Mondială a Sănătăţii, vorbeşte despre 56 de de­cese directe (47 de lucrători si 9 copii cu cancer tiroidian) si estimează că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioa­ne foarte expuse pot muri încă din cauza unei for­me de cancer provocate de evenimentul din 1986. Raportul citează 4.000 de cazuri de cancer tiroi- dian la copii, diagnosticate în 2002.

Catastrofa de la Cernobîl a creat şi primul oraş-fantomă al zilelor noastre, Pripiat, care fu­sese construit special pentru lucrătorii Centralei şi avea 14.000 de locuitori. Paradoxal, oraşul care a dat numele unităţii atomo-electrice, Cernobîl, a fost renovat şi e locuit de circa 4.000 de persoane. De altfel, se pare că şi în Pripiat există oameni…

În anul următor, Italia a organizat un refe­rendum în urma căruia au fost oprite patru cen­trale nucleare. În 1992 centrala Turkey Point Nu­clear Generation Station a fost lovită direct de ura­ganul Andrew. Au fost pagube de peste 90 mi­lioane de dolari, cele mai mari la un rezervor de apă si un cos de fum al unei unităţi funcţionând cu combustibili fosili, dar clădirile de protecţie nu au avut de suferit. Între timp, câteva submarine cu propulsie nucleară (deci cu reactoare şi com­bustibil nuclear la bord) s-au scufundat, şi nu toa­te au fost recuperate…

O lume a viitorului alimen­tata energetic de soare sau de vânt sună de-a dreptul poetic, dar mai e cale lungă până acolo. Nu ne putem dispensa încă de puterea atomului…

Graţie eroismului celor câteva zeci de mii de oameni aduşi la Cernobîl imediat după catastrofă, Reactorul 4 a fost „sigilat” şi restul centralei – opri­tă. Sigilarea a însemnat în primul rând „strecu­rarea” unei plăci de beton sub miezul reactoru­lui, ceea ce a împiedicat riscul contaminării ape­lor freatice, dar şi perspectiva „sindromului chi­nezesc”, apărută prima dată la Three Miles Island: posibilitatea ca miezul topit să străbată Pămân­tul până în partea opusă – China, în cazul ameri­canilor. Teoria e respinsă de majoritatea oame­nilor de ştiinţă, dar mai ştii? În al doilea rând, Reactorul 4 a fost acoperit cu un sarcofag, tot de beton, garantat să reziste cel puţin 25 de ani. Au trecut 25… Acolo, înăuntru, fierberea continuă…

În toţi aceşti ani a fost cât de cât linişte pe par­tea pericolelor nucleare, fie ele militare sau civi­le, şi s-au construit centrale nucleare la greu, în toată lumea. SUA au 104 reactoare, Franţa – 58 (şi cel mai mare procent din energia electrică obţinută în acest fel), Japonia – 54, Rusia – 32 re­actoare, şi lista continuă până la 29 de state, in­clusiv România cu două reactoare funcţionale.

Două treimi dintre aceste centrale sunt con­struite în zone cu activitate seismică ridicată, multe chiar pe falii tectonice… Mai devreme sau mai târziu era inevitabil să se întâmple! A fost pe 11 martie 2011, în Japonia (11 – ca în 11 sep­tembrie, atacurile teroriste din SUA, ca în 11 mar­tie (!), cele din Madrid). Deşi a depăşit magni­tudinea 9 pe scara Richter, nu cumplitul cutremur a distrus o parte din nord-estul Japoniei – ştiu săracii japonezi cum să construiască antiseismic şi a afectat grav centrala nucleară de la Fukushima, ci tsunami-ul care a urmat, cu o înălţime de până la 15 metri. Câteva zeci de mii de morţi (cifra urcă şi la ora la care la care scriem, o lună şi jumătate mai târziu), pagube încă ne­evaluate, peisaje cu vapoare pe blocuri şi mari întinderi de pământ acoperite cu resturi, „insule” plutitoare din aceleaşi resturi îndreptându-se spre America, peste Oceanul Pacific. Halucinant. Dar distrugerile, oricât de mari, au avut un punct ter­minus, reconstrucţia a început imediat (o porţi­une de autostradă scufundată fusese refăcută după trei zile!), iar morţii au fost plânşi de mult.

Fukushima, însă, nu şi-a spus încă ultimul cu­vânt. Întâi a fost haosul, când în mod vizibil nu ştiau ce să facă. Apoi au început exploziile – nu ale reactoarelor, e drept (şase la număr), ci ale ins­talaţiilor anexe, dar. S-au pus cu furtunurile de apă pe reactoare, să le răcească. „Fukushima 50″ aşa au intrat în conştiinţa publică mondială cei 50 de lucrători care au acceptat să încerce totul, oricât o fi nevoie, indiferent de consecinţele ra­diaţiilor… După o vreme, au reuşit reconectarea la sistemul energetic a instalaţiilor de răcire. În­tre timp, radiaţiile plecaseră prin lume. Tokyo e la doar 250 de kilometri şi adăposteşte vreo 13 milioane de suflete. Ultima strigare este că reactoarele vor ajunge sub control în vreo trei luni şi vor mai trebui alte şase luni până la închiderea lor definitivă, urmată de depozitarea în siguranţă a deşeurilor, demolarea centralei şi acoperirea fundaţiilor cu un strat gros de beton. Să dea Dum­nezeu!

De data asta, restul lumii a reacţionat mult mai vehement decât după Cernobîl, deşi urmă­rile (cel puţin până acum!) sunt incomparabil mai mici: în Ucraina, factorul diabolic a fost coloana radioactivă de peste un kilometru înălţime, transformată în nor care a circulat de jur-împre- jurul planetei. Toată lumea cere verificări la sânge a reactoarelor în funcţiune, mai multe ţări intenţionează să-şi oprească programele de con­strucţie a unor noi centrale, iar în Germania se vorbeşte, nici mai mult nici mai puţin, de opri­rea, în câţiva ani, a tuturor unităţilor nucleare exis­tente! Poate că n-ar fi rău. Ar fi o primă mare vic­torie ecologistă, am răsufla cu toţii uşuraţi, dar… Combustibilii fosili sunt pe sfârşite, energia so­lară e foarte departe de-a deveni o alternativă so­lidă, cea eoliană e la primii paşi (şi mai trebuie să şi bată vântul!), energia valurilor oceanului a rămas o poveste frumoasă, bio-combustibilii au problemele lor.

Putem risca un pariu: foarte repede se va ajun­ge la concluzia că „rău cu rău, dar mai rău fără rău”. În definitiv, două accidente în 60 de ani…