CULTURA MASS-MEDIA

AURORA CORNU: „Literatura a fost singura femeie a lui Marin Preda, singura care nu l-a înşelat“

November 10th, 2008, com Comenteaza
1

Aurora Cornu s-a născut în comuna Proviţa de Jos, judeţul Prahova, într-o familie de agricultori. Este o persoană care iradiază o rară nobleţe. Are un aer suveran, fiind, în acelaşi timp, o doamnă foarte generoasă. Răspândeşte siguranţa omului încercat, care şi-a dominat destinul, lăsându-l totuşi să îşi facă mendrele. A trăit o viaţă palpitantă, ieşită din comun, din care a ieşit învingătoare prin credinţă şi literatură. Aparţine generaţiei lui Nicolae Labiş, cu care a fost colegă la Şcoala de Literatură. A fost prima soţie a lui Marin Preda, căruia i-a stat alături între anii 1954 şi 1959. Scrisorile lui Marin Preda către Aurora Cornu au fost publicate la Editura Albatros. În 1965 a fost invitată la Bienala Internaţională de Poezie, de la Knokk-le Zoote, de unde nu s-a mai întors în România, stabilindu-se la Paris. Între anii 1967 şi 1978, a colaborat la emisiunea literară a Monicăi Lovinescu, de la Europa Liberă. În 1970, unul dintre marii regizori francezi, Eric Rohmer, o distribuie în rolul principal din filmul Genunchiul Clarei (Le genou de Claire). Aurora Cornu a făcut un film de autor, Bilocation, produs în Anglia şi premiat la Psyhic Film Festival New-York – Montreal.

A fost căsătorită cu Aurel Cornea, inginer de sunet la Jurnalul televizat francez. Fostul său soţ a fost luat ostatic în Liban, în 1968, împreună cu echipa de la Antenne 2.

Dialogul de faţă a constituit bucuria unei după-amieze de vară, însoţită de aroma binefăcătoare a unui pahar cu vin roşu, pe o terasă bucureşteană. Erau de faţă scriitoarea Mirela Roznoveanu şi filosoful Mihai Şora.


– Care a fost prima apropiere de lumea scrisului, în ce împrejurări s-a declanşat acel fior necesar pentru a scrie poezie?

– Aveam vreo 10-12 ani. Nimeni nu apreciază rolul poeţilor minori, lumea îşi cam bate joc de ei… Eu, fiind la ţară, citeam ce găseam şi aşa am găsit cartea unui poet pe care parcă îl chema Niculescu, total necunoscut. Scria nişte poezii intitulate Lacrimi de mărgăritar, aşa ca să îţi faci o idee… o poezie sentimentală, siropoasă, dar care pe mine m-a făcut poet. Mi-a plăcut cum rimează, s-a întâmplat ceva, oricum pe acest autor nu l-a menţionat nimeni, nicăieri, nu am mai auzit de el, nu ştiu cum s-a făcut că, în satul meu, am găsit un volum al lui. Şi nu îl pot numi minor, ci prost de-a dreptul, dacă ar fi să apreciez cu mintea de acum… Dar în sufletul meu de copil, a făcut o revoluţie. Nu ştiam prea bine diferenţa între poet, scriitor, jurnalist, eu voiam să le fac pe toate.

– Când s-a produs debutul efectiv, prima poezie tipărită?

– Prin 1947, aveam vreo 14 ani, în Vocea Prahovei, devenită apoi Flamura Prahovei… Poemul se chema Agitator, era o descriere a planetei Mercur. Poetul niciodată nu ştie ce scrie. Poezia a fost reprodusă în Contemporanul. Era o perioadă în care poeţii se păzeau să se compromită cu comuniştii… A fost o şansă, poeţii buni preferau să facă traduceri pe vremea aceea. Era vid de poeţi autentici în revistele literare.

– Aţi avut un parcurs fericit, cale liberă în literatură sau a fost un drum greu, sinuos, cu piedici?

– Nu am avut nici un fel de piedici, mă consider extrem de norocoasă, m-a păzit toată lumea de rele, şi cei buni şi cei răi, m-au păzit egal… Nu pot să o iau decât ca pe un noroc. Probabil nu păream a fi un pericol sau neajutorată, cine ştie…

– De ce? Aveaţi talent, eraţi frumoasă, eraţi tânără…

– Se vede că nu ai trăit în anii aceia, de după război. Era o cu totul altă realitate, despre care, din păcate, nici până în ziua de azi, încă nu s-a scris. Foarte straniu. Erau primii comunişti care apăreau prin sate… Cred că sunt una dintre puţinele persoane care au scris despre perioada aceea, cum reacţionau sătenii după război…

– Doream să ajungem la prezent, la destinul prin poezie… Facem un arc peste timp, faptul că sunteţi poetă v-a urmărit întreaga viaţă?

– Eu nu mai scriu poezie de când am plecat din România. Poezia are mult de-a face cu limba în care o scrii iar eu vroiam să mă încadrez într-o altă limbă şi nu mă simţeam în stare să scriu poezie în franceză, e foarte greu. Mi-am tradus poemele în franceză, dar asta e altceva… A fi poet este o opţiune. Este o opţiune şi între poezie şi proză, eu vroiam să scriu proză, vroiam să îmi explic ţara. Acesta a fost gândul cu care am plecat, că dacă mai scriu să arăt lumii o Românie pe care eu o cunosc. De scris am scris, dar scopul meu a ratat pentru că lumea nu e interesată de părerea mea despre România.Cu atât mai puţin despre România pe care o prezentam eu. Romanul meu, Fugă spre Centru, se sfârşeşte cu perioada anului 1968, când personajul meu fuge şi el din ţară, în timpul Revoluţiei din Cehoslovacia. România mea e frumoasă, calmă, dramatică şi tragică uneori, dar eu am crezut mereu că lumea e bine făcută de Dumnezeu şi că orice s-ar întâmpla trebuie să facem faţă la ce ni se oferă – locuri, oameni, situaţii… Oricum, eu mi-am căutat destinul, m-am aruncat cu capul înainte şi a trebuit să înot…

– Ce conflicte aveţi cu poeta Nina Cassian?

– Mă amuză ideile Ninei… Ea găsea că eu l-aş fi preferat de fapt pe Petru Dumitriu, care îmi era director la Viaţa Românească, lui Marin Preda de care tocmai mă îndrăgostisem… Pe motiv că Petru era mai aristocrat. Or, el era fiu de căpitan de jandarmi.

– Era Petru Dumitriu un bărbat atât de frumos precum se spune?

– O, da, era superb. Era ca un zeu când era tânăr. Dar revin la aristocraţie. La mama mea, în comuna Proviţa, se ascundea generalul Moisiu, unchiul meu. A stat ascuns 11 ani. Când s-a aflat totul, tatăl meu a stat în puşcărie… Deci, despre ideile Ninei, ce să mai spun, când scrie în trei cărţi contra mea. Într-una explică cum ea şi Marin discutau despre mine iar el îi spunea că pe ea o iubeşte dar e obligat să se însoare cu mine, nu ştiu de ce… Iar în alta îmi arată ce mare poetă e ea şi cât de ratată sunt eu. Găsesc extraordinar faptul să fie atât de obsedată de mine, n-am ştiut că am făcut-o să sufere în aşa hal încât la bătrâneţe să se ocupe de soarta mea. Dar nu mă pot supăra pe Nina, dincolo de faptul că sunt creştină, găsesc mai degrabă flatantă atenţia ei.

– E îndreptăţită revolta dumneavoastră în ceea ce priveşte modul exclusivist în care presa vă abordează, doar ca pe prima nevastă a lui Marin Preda…

– Sunt foarte onorată de iubirea lui Marin pentru mine, am rămas prieteni până la moartea lui. El a fost singurul care a înţeles de ce vroiam eu să plec şi de la el şi din ţară, asta-i culmea! E singurul om care, deşi nu a fost de acord cu mine, a înţeles. Oricum, am mai spus-o, literatura a fost singura lui femeie, singura care nu l-a înşelat… În plus, el dorea să împartă soarta cu poporul lui şi a avut dreptate, ţara lui l-a recompensat foarte bine. Au simţit că e omul lor. Pe când eu sunt o călătoare…

– Un cetăţean al lumii?

– Nu ştiu, sunt oameni care nu au stare. Eu am fost pe fugă toată viaţa, de mică, începând cu faptul că am fost adoptată de unchiul meu, am fost mutată dintr-un sat în altul… Probabil că acolo a fost pornirea. Singura mea dorinţă era să fug din locul în care sunt şi să ajung în alt loc. Ceva mai central, poate…

– Aţi ajuns la Paris. Aţi scris undeva, ca o primă impresie, că anemonele erau foarte scumpe…

– Asta a pornit de la o idee a lui Ely Lotard, primul fiu al lui Arghezi care explica la Bucureşti cum că, la Paris, cerul e superb, toată lumea îţi surâde, că ies ţigăncile dimineaţa să vândă anemone… Pe mine m-a plouat 11 luni jumate, nu am mai văzut nici anemonele, da, pentru mine erau foarte scumpe atunci, dar, oricum, Parisul e Paris. Ploua mărunt, ca de toamnă timpurie, de-abia apucam să mă usuc într-o casă, când ieşeam ploua din nou…

– Dar aţi avut destin…

– Cred că eram frumoasă. Frumuseţea deschide unele uşi şi le închide pe altele. Ştii foarte bine că nu se crede în talentul fetelor frumoase şi tinere, ci mult mai lesne se acordă credit celor urâte şi bătrâne.

– Poate sunt urâte, dar talentate…

– Ei, sigur că sunt, dar lor le este mai uşor să fie acceptate, decât uneia care stârneşte invidia. Nimeni nu-şi putea imagina că eu aş fi putut să mor de foame la Paris… Li se părea anormal pentru o fată frumoasă şi tânără. De fapt, nici nu am murit, dar s-ar fi putut întâmpla…

– Lumea literară v-a iertat pentru că eraţi frumoasă? Sau v-a pus piedici?

– M-au iertat şi m-au iubit. Iubim tot ce e frumos… Iar piedicile mi le-am pus singură… Cât am stat în România şi scriam pentru bani, am scris enorm pentru că trebuia să îmi câştig pâinea.

– Cât de bine se putea câştiga din scris?

– Am tradus Hamlet, 4.000 de versuri, am tradus o epopee, 6.000 de versuri… Prin anii ’62-’63, am tradus Hamlet, preluând un contract al lui Miron Radu Paraschivescu, pentru Teatrul Naţional. Când s-a aflat că nu Miron a tradus, ci eu, o tânără poetă neinteresantă probabil, nu prea i-a interesat. Şi atunci am publicat traducerea la Biblioteca pentru toţi, la domnul Mihai Şora, sub pseudonimul Ştefan Runcu. Traducerile se plăteau extrem de bine, se plăteau la vers. În sfârşit, îmi amintesc povestea… Aveam un logodnic, un evreu matematician care plecase din ţară şi care îmi spusese că mă ajută să trec graniţa. Eu vroiam să văd lumea. Nu aveam alte scopuri speciale sau antipolitice… M-am dus la Miron Radu Paraschivescu şi i-am spus: „Miron, semnează cu mine… Dacă plec, editura va scoate numele meu şi va rămâne doar numele tău… “ A fost de acord. I-am explicat domnului Şora că sunt prea tânâră şi nu mă ia nimeni în serios ca traducătoare, Hamlet e totuşi o piatră de încercare, de aceea ar fi mai bine să semnez cu Miron. Şi domnul Şora a fost de acord. După o săptămână, Miron s-a răzgândit, spunându-mi sec că nu e munca lui şi că, de altfel, nu e de acord să plec. A spus că, dacă rămân în ţară, îmi face cadou jurnalul lui. L-am întrebat de ce nu i-l dăruieşte soţiei sale, dar credea că ar fi fost foarte periculos.

– Şi vi l-a făcut cadou?

– Nu, ce eram nebună să pun mâna pe un fier încins cum era jurnalul lui! I-am spus domnului Şora că Miron nu mai vrea să semneze cu mine şi că vreau un nume de bărbat. Cum spuneam, am semnat Ştefan Runcu. Logodnicul meu de atunci, Tudor Ganea, nu a reuşit să mă scoată din ţară. Poate a încercat, poate nu, n-am mai aflat… Şi apoi am tradus o epopee anamită, 6.000 de versuri. Am luat bani pe aceste traduceri şi atunci am putut să plec la un congres de poezie la Knokke-le Zoote. Eu scriu foarte puţină poezie, scriam zece poezii pe an. Din asta oricum nu se putea trăi.

– Pentru Europa Liberă aţi tradus poezie. Deci tot poezia v-a urmat precum destinul…

– Am lucrat pentru Monica Lovinescu, traducând 60 de poeţi francezi. Îi prezentam unul câte unul, cu poemele lor, cinci minute, apoi discutam, alte cinci minute. Am fost foarte fericită să o fac, gândindu-mă că poate colegii mei mă ascultă în ţară şi le pier astfel inhibiţiile şi complexele de inferioritate. Pentru că nu erau mai buni francezii contemporani, decât românii contemporani.

– Soţul dumneavoastră, Aurel Cornea, a avut, de asemenea, un destin aparte. Vorbiţi-ne despre cine a fost Aurel Cornea în viaţa dumneavoastră…

– Mă plictisisem să fiu a doua roată în orice relaţie… Când eram tânără, mi-au plăcut geniile care aveau ca prioritate obiectul căutărilor lor… Mă îndrăgosteam pe motive de admiraţie. Pe urmă, mi-am zis că eu nu am venit pe lume să fiu nevasta unuia sau a altuia, ci am venit să îmi fac treaba mea de scriitoare. A fost o formă de megalomanie care m-a susţinut totdeauna. M-am gândit atunci când am întâlnit un bărbat extraordinar, care era Aurel Cornea, că, în sfârşit, am găsit un om normal şi că vedeta în casă voi fi eu. El era inginer de sunet la Televiziunea Franceză. Drept care, mai târziu, am avut surpriza că tot el era pe prima pagină a ziarelor franceze, dar cu mine în braţe… Asta după ce a fost luat ostatic în Liban, pentru zece luni jumate. Chiar şi Aurel Cornea, care detesta să fie în faţa unei camere de filmat, mi-a făcut figura să fie mai celebru ca mine, prin faptul că era un fel de erou pentru francezi şi pentru lumea întreagă ca ostatic în Liban.

– Aţi făcut în România, în satul Cornu, o biserică, având Hramul Sfinţilor „Ioan Evanghelistul“ şi „Cuvioasa Eufrosina“. A fost finalizată şi sfinţită în luna mai anul acesta. Cum a fost posibil acest fapt?

– Am vândut averea părinţilor, cea pe care o recuperasem. Ce puteam să fac cu banii aceia, ca să rămână totuşi în sat? Am fost în Israel şi am văzut că dealurile din Cana Galileii sunt exact ca acelea din satul meu. Foarte straniu, Părintele Arsenie, care e duhovnicul mânăstirii de la Cornu, a fost în Israel şi i s-a părut de asemenea că dealurile, colinele din Cana Galileii seamănă cu cele de la Cornu. Coincidenţă foarte simpatică. M-am înşelat crezând că, timp de cinci ani, cât a durat construcţia, preţurile nu vor sări… Şi au sărit aşa de tare încât au înghiţit şi banii primiţi pe despăgubirile soţului meu pentru că a fost ostatic. Sunt profund religioasă chiar dacă nu foarte bisericoasă. Cum în satul meu au case şi Adrian Năstase şi rudele lui George Becali, s-a crezut că aceşti domni au fost o sursă de finanţare pentru biserică. Nici vorbă, sunt persoane respectabile, se şi ocupă de alte biserici, dar nu aş vrea ca eforturile mele să fie atribuite altcuiva. Mi s-a părut normal să fie scris pe zidurile bisericii că Aurora Cornu a făcut acest lăcaş în memoria părinţilor ei şi a fostului soţ… Poate este o dorinţă de glorie postumă, meritată bănuiesc, dar poate fi şi un model. Trebuie să amintesc că biserica, aşa cum arată acum, a fost inspirată de un desen al prietenului meu, pictorul Horia Damian.

– Ce aţi mai scris, ce mai scrieţi?

– Am publicat în mai multe limbi un roman care a avut un succes moderat în America, destul de puţin în Franţa, iar în România aproape nul. Întâmplător, acum am editor, dar nu am cărţi. Mi-am propus să scriu volumele II şi III la romanul Fugă spre Centru.

– Privindu-vă întreaga viaţă, retrospectiv, consideraţi că aţi avut noroc?

– Prefer să consider viaţa mea o viaţă interesantă. O poţi povesti cum vrei, poate fi tragică, poate fi spectaculoasă… Dar nu aş schimba nimic din ce am trăit, nici din război, nici din comunism, nici din fugă, nici din bărbaţii pe care i-am iubit… deşi unii dintre ei meritau palme câteodată… A fost şi greu când nu ştiam ce voi mânca a doua zi la Paris şi puteam să mor sub Sena… Dar am avut principii, să nu fac ceea ce o poetă nu poate să facă, de exemplu, muncă fizică. Aveam prejudecata românească a muncii fizice. Sunt poetă, pot să mor ca o poetă… Nici de fuste nu m-am servit, nu e onorabil. Cu aceste principii, puteam să mor perfect, dar nu am murit.

– Aveţi un tonus extraordinar, sunteţi într-o stare de spirit perfectă. Să fie pur şi simplu dragoste de viaţă?

– Da, dragoste de viaţă. Dar una dintre marile fericiri pe care le-am resimţit în viaţă este că eforturile mele de a construi mânăstirea şi biserica nu au fost zadarnice. Dumnezeu a ajutat să se întâmple o minune. M-ai prins într-un moment când sunt foarte fericită.

foto arhiva şi Agerpres


Taguri: nr. 11 / noiembrie 2008

Comenteaza

 

RECOMANDARI

Maria Callas, la Nottara

January 17th, 2013 com 3 comentarii
6,855 afisari

Visul italian al Kristinei Cepraga

December 17th, 2012 com 4 comentarii
cepraga
7,099 afisari

Românul, un brand care încă se mai caută pe sine

December 13th, 2012 com 7 comentarii
stefan-cel-mare
6,888 afisari

Interviurile Flacara

Reportaje Flacara

Almanah Flacara

Din moţi strămoşi

December 10th, 2010 com 18 comentarii
480
9,793 afisari
Mai multe articole din Almanah Flacara 2011

Cele mai citite (ultimele 30 de zile)

Cele mai comentate (ultimele 30 de zile)

Prieteni

RSS Nou pe UrbanKid