In orice legendă există câte un sâmbure de adevăr, iar imaginaţia oamenilor este deseori incitată de fapte reale. Existentă sau fabulaţie, comoara lui Decebal e în siguranţă astăzi, căci, în afara turiştilor, putini mărgineni mai cred în poveşti cu aur străvechi. O legendă despre existenta como­rilor dacice în zona Sibiului a fost culeasă pentru prima dată de Aurel Decei, de la un localnic din Sibiel.

Povestea comorii a început odată cu găsirea în arhivele regale din Târgu Mureş a unei vechi scrisori care i-a aparţinut unui soldat dezertor şi a fost scrisă de către acesta la doar câteva ceasuri înainte de a fi executat la închisoarea din oraş – povesteşte Ioan Părean în Legendele Otiahihd: „Acest soldat, fugit din armata împăratului, a fost tocmit tăietor de lemne de către un boier din partea locului şi a găsit, umblând prin pădure, urmele unui străvechi zid de piatră şi intrarea într-o hrubă croită de mâna omului. Mergând prin tunel, a descoperit o primă cameră pătrată, străjuită de doi ogari de argint, o a doua cameră pe a cărei podea zăceau oseminte omeneşti. A treia sală era plină de aur. Văzu statuia lui Decebal în mărime naturală – pe tron, cu o coroană pe cap, iar în jurul lui, la o masă, stăteau căpeteniile lui şi familia acestuia, toti făcuţi din aur. în mijlocul mesei era un diamant strălucitor ce lumina fetele şi întreaga cameră. Dezertorul îşi umplu buzunarele cu aur şi fugi. La ieşire a zidit gura tunelului cu pietre”. Interesant este că existau versiuni asemănătoare acestei legende şi în sate pre­cum Orlat, Tălmăcel sau Boita.

Legenda localizează ascunzişul comorii lui Decebal în preajma a două comune si- biene şi două dealuri cu nume asemănătoare „Vârful Zidul” şi „La zid”. Pe culmi, două cetăţi de piatră construite ca puncte strate­gice, de apărare. Sub ziduri, tuneluri ne­cunoscute despre care se crede că duc la comoara regelui Decebal, ascunsă în urmă cu două milenii în adâncul pământului. La Orlat si Sibiel, legendele au căpătat viată şi nu putini au fost cei care, vrăjiţi de ele, au încercat să descopere aurul dacic. în timp, vechile cetăţi au fost aproape dărâmate de căutătorii de comori şi doar bătrânii îşi mai amintesc despre drumurile ascunse prin pădure. Nu mai cutează să urce să sape, dar povestesc că au fost apoi ruinaţi toti cei care au încercat să caute aurul dacic.

Sub dealurile „Vârful Zidul” şi „La zid” s-ar găsi aurul lui Decebal, susţin localnicii bătrâni din localitatea Fântânele.

<

Brătările dacice au forma spiralei – cel mai important simbol sacru şi imul dintre primele apărute pe străvechile meleaguri carpato-dunărene. Chiar dacă simbolistica spiralei a suferit unele modificări, aceasta a rămas simbolul principal pentru zeitatea supremă. Deşi spirala este un simbol univer­sal, prezent aproape în toate culturile, în sanctuarele şi pe obiectele de cult din spaţiul carpato-dunărean se întâlneşte încă din neolitic, de aici rezultând că brătările dacice materializează un simbol caracteristic aces­tui spaţiu, de unde originează spirala.

Spirala era folosită – până în primele se­cole ale erei creştine – ca o protecţie magică, motivul spiralic fiind pus pe mânerele săbiilor, pe coifuri, scuturi, topoare de război. în legătură cu caracterul magic al spi­ralei care simboliza şi şarpele, istoricul Vasile Pârvan scria, în 1926, „Pentru La Tene-ul dacic, animalul clasic de apărare împotriva «deochiului» şi a tuturor acciden­telor demonice e şarpele; toate celelalte sirn- bole de amulete vin numai în al doilea rând”. Mai mult chiar, spirala dublă – în formă de S – apare şi pe scuturile dacilor figuraţi pe Columna Traiană.

Sacralizarea spiralei la începutul epocii bronzului a fost determinată de influenta crescută a cultului Marii Zeiţe, întrucât sim­bolul spiralei semnifica nemurirea, re­naşterea sufletului şi legătura indestructibilă dintre viata pe lumea aceasta şi viata veşnică de pe lumea cealaltă, iar renaşterea era atributul Marii Zeiţe. Mai mult, cultul Marii Zeiţe s-a păstrat prin sincretismul cultural şi religios pe teritoriul Daciei până în zilele noastre, sub forma cultului Maicii Domnului, România fiind recunoscută şi de răposatul Papă Ioan Paul al II-lea, la vizita sa în România, in 1999, ca „Grădina iubită a Maicii Domnului”.

<

Legendele transmise pe cale orală spun că regele Decebal, înainte de-a muri, i-a blestemat pe jefuitorii aurului strămoşesc să fie pedepsiţi de Zamolxe, dacă vor dezvălui cuiva de sânge străin ascunzătorile, iar pro­fanatorii de tezaure să nu se poată bucura, nici măcar o zi din viată, de un singur lucru furat! Vechile credinţe şi legende nu mai sperie aproape pe nimeni în ziua de azi, când lumea s-a desacralizat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Blestemul aurului dacic

Mulţi dintre cei care ascundeau aurul duceau cu ei pe lumea cealaltă şi secretul locului pe care îl aleseseră pentru siguranţa averii lor. Treceau ani până când acele locuri erau descoperite mai mult sau mai puţin întâmplător. Moştenitorii de câteva generaţii sau aventurieri în căutarea îmbo­găţirii rapide îl descopereau şi fie îl vindeau, fie îl ascundeau în locuri numai de ei ştiute. Dacă descoperirea era făcută de mai mulţi oameni, urma împărţeala. Şi cum comer­cializarea aurului a fost totdeauna ane­voioasă, de cele mai multe ori, în aşteptarea unor momente prielnice, descoperitorii îl îngropau la rândul lor urmând un ritual moştenit din cele mai vechi timpuri. Toti cei care aveau parte de acest aur jurau să nu se atingă de locul cu pricina decât împreună. Dacă unul dintre ei murea, aurul rămânea pentru totdeauna în acel loc, ceilalţi tre­buind să renunţe la comoară de frica blestemului. Blestemul comorii însă se dovedea că îi afectează nu numai pe cei ce o îngropaseră. Aurul rămânea acolo purtând cu el blestemul peste sute de ani până când cineva se încumeta să-1 atingă. Evenimente reale derulate de-a lungul timpului şi povestite de oamenii locului vin să întărească ideea că legătura dintre aur şi nenorociri nu este întâmplătoare.

Aşa se face că, timp de două sute de ani, de la primele descoperiri de relicve dacice consemnate pe Valea Grădiştei, ţăranii s-au temut cu adevărat de blestemul lui Decebal. Chiar şi în ziua de astăzi, dacă se întâmplă vreo nenorocire într-o casă, lumea se întreabă în şoaptă dacă nu cumva în acea familie au fost căutători de comori. Tocmai din această cauză, se prea poate ca numărul căutătorilor de aur să nu fi fost atât de mare printre oamenii locului în timpul comunismului. Dar această spaimă visce­rală a durat doar până în primii ani de după 1990…

Din păcate, statul român, prin ati­tudinea autorităţilor sale, a încurajat furtul aurului dacilor. Astfel, în 1996, un ţăran a declarat autorităţilor descoperirea unei căldări pline cu monede de aur, chiar în grădina sa şi a pus comoara la dispoziţia autorităţilor, solicitând contravaloarea în bani. Culmea a fost că statul român nu a avut mijloacele financiare necesare să achite întregul lot de monede oferite spre vânzare! Potrivit unui muzeograf local, Banca Naţională ar fi achiziţionat 208 exemplare, fosta Bancorex ar fi achitat valoarea a 75 exemplare, Muzeul National de Istorie a României ar fi cumpărat 197 monede, iar Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva ar fi plătit, la rândul său, circa 42 mo­nede. Câteva luni mai târziu, la începutul lui 1997, Interpolul prelua de la Politia maghiară un cetăţean român cu domiciliul în oraşul Orăştie, care fusese arestat în Ungaria pentru că se descoperiseră asupra sa circa 200 de monede dacice din aur, de tipul „koson”, ce nu fuseseră declarate la vamă. Interpolul a restituit României relicvele arheologice şi românul a fost repa­triat sub escortă. Localnicii de pe Valea Grădiştei au făcut imediat legătura între tezaurul ce fusese descoperit anterior şi întâmplarea cu pricina… Din acel moment, a izbucnit o adevărată febră a aurului…

Ca urmare a acestor evenimente, Guvernul României publica, în 1997, Hotărârea Guvernului nr. 523, prin care instituia paza militarizată a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. în acelaşi an, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale dădea publicităţii un proiect de protejare patrimonială a acelor locuri. Dar era prea târziu! între 1998 şi 2000, nebunia provocată de febra aurului dacic a făcut să apară în zonă din ce în ce mai mulţi străini. Toti vânătorii de comori sunt înarmaţi cu detec­toare de metale competitive, de câteva mii de euro! Aprecierile localnicilor pomenesc de peste 4.000 de căutători de comori care bântuie siturile arheologice în căutarea marii comori a regelui Decebal.

Taguri: nr. 5 / mai 2007 Tweet

Sunday, May 20th, 2007 at 6:33 pm, ZOOM, RSS feed