O continuare nu atât de bună

Primul Iron man a fost un bun film de acţiune, mai ales că Robert Downey Jr. interpreta personajul principal, pe Tony Stark. Arogant, şarmant şi amuzant. Practic, el f`cea aproape tot filmul. Sarcasmul şi ironia pe care o aducea personajului făcea ca acest film de acţiune să fie diferit de altele. Cam ceea ce a făcut şi Johnny Depp cu Piraţii din Caraibe. Citeste continuarea

O serie de evenimente nefericite tulbură liniştea unui sat din Germania. Toate acestea au loc cu puţin timp înainte de declanşarea Primului Război Mondial. Prin prezentarea poveştii acestui sat, Michael Haneke încearcă să descopere surse ale răului, mergând poate până la declanşarea Holocaustului. Citeste continuarea

Te ţine în scaun de la început până la sfârşit. Este extrem de credibil. Jocul actoricesc este fabulos. Un film de public, aşa cum s-au exprimat si regizorul Florin Şerban şi Cătălin Mitulescu, producătorul şi scenaristul peliculei. Cei doi termeni care ar putea descrie ce a făcut Florin Şerban sunt: autentic şi credibil. Citeste continuarea

Ei bine, filme bune se mai fac şi azi, doar că în cazul lui Poker replica din subtitlul recenziei este adevărată. Ironia face ca replica să fie extrasă tot din filmul analizat. Poate că s-a vrut un atac la filmele regizorilor tineri dar, din păcate, ultima peliculă a lui Sergiu Nicolaescu o merită cel mai mult. Citeste continuarea

Tatăl, interpretat de Viggo Mortensen, încearcă să-şi ducă tânărul fiu într-un loc protejat, departe de lumea-apocalipsă în care se găsesc. Probabil a ajuns aşa după un război, un dezastru ecologic, nici măcar nu mai contează. Mama (Charlize Theron) se sinucide, refuzând să mai trăiască în acest coşmar, aşa că misiunea supravieţuirii şi educării rămâne doar în mâinile lui. Citeste continuarea

Noul film al lui Lars von Trier este special. Nu doar pentru că şochează, ci şi prin modalitatea în care este filmat. Se îndepărtează de la stilul Dogma 95, care l-a consacrat. Este mai apropiat de un stil clasic al filmării. Pot spune că ieşi traumatizat din sala de cinematograf. Durerea cuplului care îşi pierde singurul copil este prea mare. Citeste continuarea

Tim Burton are darul de a oferi autenticitate şi originalitate poveştilor sale, chiar dacă ele sunt noi abordări ale unor basme mai vechi. După ce am văzut filmul, am ajuns să fiu gelos pe copiii de azi. Deşi nu sunt un fan al tehnologiei 3D şi IMAX în cinema, aceste mijloace au reuşit să mă aducă mult mai aproape de lumea fantastică imaginată. Creativitatea lui Tim Burton şi noile tehnologii reuşesc să te ducă „acolo“. Citeste continuarea

Naşul lui Coppola a fost spectaculos pentru că, printre altele, a adus în marele cinematograf american o „familie“ de origine siciliană. Eroi de origine magrebiană am mai întâlnit în filmele franţuzeşti, Taxi este un exemplu, dar niciodată nu au fost trataţi într-o manieră atât de profundă. Imigrantul nu are identitate, nu-şi cunoaste părinţii şi nici măcar nu ştie care a fost prima limbă pe care a învăţat-o, franceza sau araba. Îi este indiferent dacă mănâncă porc, deci nu ţine la riturile religiei musulmane. Un puşti de 19 ani care intră ca o tabula rasa într-o închisoare pentru şase ani. Citeste continuarea

Pentru un puşti, cum sunt eu, filmul de faţă este un exemplu trist. Ce înţeleg este că, deşi oamenii îmbătrânesc, nu reuşesc să înveţe nimic. La 50 de ani trebuie să existe mai mult în viaţă decât excitabilităţi adolescentine. Prostioare. Nu găsesc nimic revigorant în asta. Nu e o întinerire. Citeste continuarea

Paradoxal (sau poate nu!), moartea lui Heath Ledger este singura care poate atrage interesul publicului larg pentru această producţie. În rest,  cunoscătorii şi fanii lui Terry Gilliam s-ar fi dus oricum să vadă această producţie. Filmul reia temele apropiate regizorului:  lumea pitorească a carnavalului, măscă­ri­ciul şi cerşetorul, în fine, lumea dincolo de realitate, supranaturală. Într-un cuvânt: povestea. Citeste continuarea