În urmă cu aproape două decenii, în România s-a murit pentru libertate şi democraţie. Printre altele, s-a murit şi pentru dreptul de a vota fără constrângeri.

Desigur, absenteismul de la vot înregistrat în 30 noiembrie poate fi interpretat ca pe o dorinţă de a sancţiona o clasă politică mai atentă la câştigurile proprii decât la interesul general. Electoratul s-a săturat de baroni locali, de îmbogăţiţi pe seama mătuşilor şi de panglicarii care lăcrimează cu un ochi de dragul acestei ţărişoare, iar cu celălalt îşi urmăresc conturile din bănci. Din păcate, o astfel de sancţiune o pot socoti ca pe o palmă doar nişte oameni de bun-simţ. Şi mai e şi inutilă, ca o revoltă în genunchi, îngăduind cam aceloraşi personaje să se ocupe de destinele noastre. Citeste continuarea

Interviu cu Doamna Daniela Veronica Guşă de Drăgan, Preşedinte al Grupului ButanGas

Orice dialog cu Doamna Daniela Veronica Guşă de Drăgan se desfăşoară sub semnul unei comunicări directe şi sincere. Chiar marcată de greaua pierdere pe care a suferit-o nu demult, rămâne la fel de cordială în toate împrejurările. E doar în aparenţă vulnerabilă şi fragilă. De fapt, e puternică şi tenace, perfect implicată în realitate. Iar cine o cunoaşte mai bine, o descoperă dornică să înveţe continuu, pentru a face faţă unei mari provocări: aceea de a fi Preşedintele Grupului ButanGas. Citeste continuarea

O criză cum omenirea nu a mai cunoscut demult zguduie economiile lumii.

A pornit cu falimentul unor bănci vestite, ca Lehman Brothers, Washington Mutual, Fannie Mae şi Freddie Mac. După principiul dominoului, şi altele au luat-o la vale pe urma lor. Unele au fost naţionalizate sau au fost cumpărate de către bănci mai puternice. Acest tsunami financiar s-a propagat pe întregul mapamond. Bursele au fost primele care au reacţionat rapid, tranzacţiile lor având de suferit. Semnele unei recesiuni la nivel mondial au început peste tot să-şi facă simţită prezenţa. Se închid fabrici, se reduce sau se opreşte temporar producţia, se disponibilează personalul, sau salariaţii sunt trimişi într-un concediu pe care nu şi l-au dorit. Costul finanţării unor noi afaceri a crescut, accesul la credite e mai anevoios. Pretutindeni se profilează spectrul unor vremuri sumbre. Citeste continuarea

Furia apelor ne-a lovit din nou pământurile.

Din nou am văzut imagini cu oameni năpăstuiţi, care nu mai au nici un acoperiş deasupra capului. În numai câteva ceasuri au rămas fără agoniseala de zeci de ani. Iarăşi i-am plâns pe bărbaţii, femeile, copiii care priveau cu jale la dezastrul din jurul lor. Fără să poată face nimic. Cine să-i ajute? Ce vor primi de la guvern, de la asociaţiile de binefacere, sau din partea locuitorilor din alte ţinuturi care n-au cunoscut urgia înseamnă prea puţin pentru ei. Deznădăjduiţi, îşi spun că au venit pe lume degeaba. Trebuie să ia totul de la început, aşa cum li s-a întâmplat de atâtea ori în istorie.

Prin alte părţi, binecuvântate de civilizaţie, când natura se răzvrăteşte, asistăm la aceleaşi scene de coşmar. Dar cei asupra cărora se abat nenorocirile au o altă şansă. Ajutoarele vin la timp şi nimeni nu le prăduieşte. Casele, bunurile, culturile le sunt asigurate. Nu trece mult timp şi trăiesc la fel de confortabil ca şi mai înainte. Rănile, chiar dacă nu se uită, se vindecă mai uşor. Pentru ei, viaţa nu e o „Vale a plângerii“.

Uneori, suntem de o sensibilitate împinsă la extrem. Pe noi nu ne poate atinge nimeni nici cu o floare, în schimb, tare ne mai place să-i luăm pe alţii în zeflemea. E un semn al complexelor de care nu reuşim să scăpăm. Citeste continuarea

În urmă cu vreo câteva săptămâni, am primit prin e-mail înştiinţarea că am câştigat 122.038,95 euro la Loteria Quinigol. Citeste continuarea

„Sala Oglinzilor“ de la Uniunea Scriitorilor a fost neîncăpătoare miercuri, 21 mai, când Editura Gramar şi Jurnalul Naţional au organizat o întâlnire cu scriitorul Petru Popescu, autorul faimoaselor romane Prins şi Dulce ca mierea e glonţul patriei. Numeroşi literaţi şi admiratori ai scrisului său au ţinut să-l vadă şi să-l asculte pe cel care, în 1974, deşi cunoscuse un succes fulminant în România, a ales să se împlinească în SUA. Citeste continuarea

Într-o intervenţie inflamată, Traian Băsescu i-a asemuit pe ziarişti cu nişte „tonomate“.

Poate că preşedintele are dreptate. Poate că unii jurnalişti se comportă exact aşa cum îi descrie domnia-sa. Bagi euro şi obţii articole de orientarea dorită. N-are importanţă cine introduce monedele în fantă. Nu contează dacă ieri ai lăudat ceea ce azi înjuri, iar mâine lauzi din nou. Un tonomat dispune de o varietate de melodii şi îi este indi­ferent cine îl umple cu bani. N-are viaţă, n-are conştiinţă. Doar o sete continuă de parale. Citeste continuarea

De mai bine de un an am trecut de la ROL la RON.

Oamenii însă nu s-au obişnuit cu „denominarea monedei naţionale“. Continuă să spună că au lefuri de zece milioane, de pildă, sau că pensia lor sare de cinci milioane. Pe nevasta unui muncitor o ia ameţeala când bărbatul ei vine triumfător de la serviciu şi o anunţă entuziast: „Femeie, am luat o primă de două milioane, merit şi eu o bere! Rece să fie, că ne permitem!“ O băbuţă tremură de emoţie când poştaşul care îi aduce lunar banii îi dă cu 200.000 de lei mai mult, şi se gândeşte cu toată veneraţia la guvernanţii care au o asemenea grijă faţă de cei vârstnici, şi le cresc periodic veniturile cu astfel de sume substanţiale. Iar apoi şopteşte înlăcrimată: „Păcat că s-a dus ăl bătrân, ce s-ar mai fi bucurat şi el, astăzi am fi făcut-o lată!“ Chiar şi copiii freamătă cu voioşie pentru că li s-a mărit alocaţia cu 30.000 de lei – ce, câteva lame de gumă în plus sunt de colo?

O simplă obişnuinţă la care nu se poate renunţa aşa uşor, am putea spune. Un mers al lucrurilor în virtutea inerţiei. Am putea da vina şi pe lenea de a calcula potrivit noilor reguli. Sau – Doamne fereşte! – chiar pe neştiinţa unora de a socoti cu alte cifre.

Şi totuşi, eu cred că este vorba despre ceva mai profund în această situaţie. Ceva care ni s-a fixat temeinic în subconştient. Ne-a cam plăcut jocul cu milioanele. Ne-a creat o stare de bine. O vreme, ne-am simţit mai împliniţi, mai siguri pe noi înşine, mai încrezători în viaţă. Am fost, cu toţii, milionari. Ni s-a părut că suntem bogaţi. Chiar dacă noi, cei mai mulţi, eram milionari în lei, iar o mână de răsfăţaţi ai sorţii erau milionari în euro. Ne-am cufundat cu deliciu într-o iluzie la care ne vine greu să renunţăm. Iluzie pe care o prelungim în zadar – numai în cazul leilor a funcţionat tăierea a patru zerouri. Euro a rămas la fel.

Palma de Mallorca, Bucureşti, Timişoara, Lugoj, Cluj, Milano… Iată locurile în care m-am întâlnit cu doamna Daniela Veronica Guşă De Drăgan. Am stat de vorbă ceasuri întregi. De fiecare dată i-am propus să-mi acorde un interviu. Nu acordase pĂnă atunci nici unul. Dar au trecut săptămâni şi luni de zile până când a acceptat să poarte cu mine un dialog destinat să vadă lumina tiparului. Un dialog dominat de discreţia, eleganţa şi bunul simţ care îi guvernează viaţa. Valori mult mai de preţ în ochii săi decât uriaşa avere pe care o administrează. Am fost deseori în preajma unor femei cu bani. Însă rareori am cunoscut un om ca doamna Daniela Veronica Guşă De Drăgan, capabilă să se poarte atât de firesc faţă de ceilalţi, indiferent ce loc ocupă în ierarhia socială. Citeste continuarea