Într-o intervenţie inflamată, Traian Băsescu i-a asemuit pe ziarişti cu nişte „tonomate“.

Poate că preşedintele are dreptate. Poate că unii jurnalişti se comportă exact aşa cum îi descrie domnia-sa. Bagi euro şi obţii articole de orientarea dorită. N-are importanţă cine introduce monedele în fantă. Nu contează dacă ieri ai lăudat ceea ce azi înjuri, iar mâine lauzi din nou. Un tonomat dispune de o varietate de melodii şi îi este indi­ferent cine îl umple cu bani. N-are viaţă, n-are conştiinţă. Doar o sete continuă de parale. Citeste continuarea

De mai bine de un an am trecut de la ROL la RON.

Oamenii însă nu s-au obişnuit cu „denominarea monedei naţionale“. Continuă să spună că au lefuri de zece milioane, de pildă, sau că pensia lor sare de cinci milioane. Pe nevasta unui muncitor o ia ameţeala când bărbatul ei vine triumfător de la serviciu şi o anunţă entuziast: „Femeie, am luat o primă de două milioane, merit şi eu o bere! Rece să fie, că ne permitem!“ O băbuţă tremură de emoţie când poştaşul care îi aduce lunar banii îi dă cu 200.000 de lei mai mult, şi se gândeşte cu toată veneraţia la guvernanţii care au o asemenea grijă faţă de cei vârstnici, şi le cresc periodic veniturile cu astfel de sume substanţiale. Iar apoi şopteşte înlăcrimată: „Păcat că s-a dus ăl bătrân, ce s-ar mai fi bucurat şi el, astăzi am fi făcut-o lată!“ Chiar şi copiii freamătă cu voioşie pentru că li s-a mărit alocaţia cu 30.000 de lei – ce, câteva lame de gumă în plus sunt de colo?

O simplă obişnuinţă la care nu se poate renunţa aşa uşor, am putea spune. Un mers al lucrurilor în virtutea inerţiei. Am putea da vina şi pe lenea de a calcula potrivit noilor reguli. Sau – Doamne fereşte! – chiar pe neştiinţa unora de a socoti cu alte cifre.

Şi totuşi, eu cred că este vorba despre ceva mai profund în această situaţie. Ceva care ni s-a fixat temeinic în subconştient. Ne-a cam plăcut jocul cu milioanele. Ne-a creat o stare de bine. O vreme, ne-am simţit mai împliniţi, mai siguri pe noi înşine, mai încrezători în viaţă. Am fost, cu toţii, milionari. Ni s-a părut că suntem bogaţi. Chiar dacă noi, cei mai mulţi, eram milionari în lei, iar o mână de răsfăţaţi ai sorţii erau milionari în euro. Ne-am cufundat cu deliciu într-o iluzie la care ne vine greu să renunţăm. Iluzie pe care o prelungim în zadar – numai în cazul leilor a funcţionat tăierea a patru zerouri. Euro a rămas la fel.

Palma de Mallorca, Bucureşti, Timişoara, Lugoj, Cluj, Milano… Iată locurile în care m-am întâlnit cu doamna Daniela Veronica Guşă De Drăgan. Am stat de vorbă ceasuri întregi. De fiecare dată i-am propus să-mi acorde un interviu. Nu acordase pĂnă atunci nici unul. Dar au trecut săptămâni şi luni de zile până când a acceptat să poarte cu mine un dialog destinat să vadă lumina tiparului. Un dialog dominat de discreţia, eleganţa şi bunul simţ care îi guvernează viaţa. Valori mult mai de preţ în ochii săi decât uriaşa avere pe care o administrează. Am fost deseori în preajma unor femei cu bani. Însă rareori am cunoscut un om ca doamna Daniela Veronica Guşă De Drăgan, capabilă să se poarte atât de firesc faţă de ceilalţi, indiferent ce loc ocupă în ierarhia socială. Citeste continuarea

Au venit la mine, la redacţia Publicaţiilor Flacăra, doi bărbaţi la costum şi cravată, impecabil tunşi şi raşi, cu pantofii bine lus­truiţi. Alură de culturişti. Parcă erau descinşi din filmul Oameni în negru. Mi-au spus că lucrează la Butan Gas şi la Ftmdaţia Drăgan. Mi-au amintit că în 1984 i-am luat un interviu lui Josif Constantin Drăgan şi m-au infor­mat că interviul cu pricina va apărea într-o carte de dialoguri la Editura RAO. Am pufnit în râs amintindu-mi prima întrebare din acel interviu: „Josif Constantin Drăgan, sunteţi, am impresia, primul capitalist cu care discut Cum mai merg afa­cerile?” Am redevenit serios şi le-am spus: dialogul a apărut şi în cartea mea O istorie a socie­tăţii româneşti ih interviuri – 1975-2004. Nu ştiau. Le-am dă­ruit cele două volume ale Istoriei… Mi-au mulţumit politi­cos. Apoi mi-au propus să merg la Palma de Mallorca şi să-i iau un nou interviu miliardarului. Citeste continuarea

Războiul între Palate s-a încins din nou, pornind de la nişte bileţele.

Atmosfera sărbătorească de la începutul anului s-a risipit. Focurile de artificii, cupele de şampanie închinate, vorbele frumoase rostite cu acea ocazie au început să fie date uitării. Am fost primiţi în Uniunea Europeană, dar noi suntem aceiaşi, de la vlădică la opincă. Desigur, nimeni nu se aştepta la metamorfoze spectaculoase peste noapte. Era greu să devenim brusc mai civilizaţi decât am fost decenii la rândul. Dar parcă ne-am fi aşteptat la altceva. În primul rând, ne-am fi dorit ca măcar cei care ne conduc să devină mai atenţi la interesul naţional.

Însă orgoliile lor sunt în continuare puternice şi-i determină să acţioneze mai mult în realizarea propriilor scopuri, fără să le pese cu adevărat de destinul unei ţări care s-ar putea să piardă o şansă unică – aceea de a deveni, în scurt timp, prosperă şi respectată. Scandalurile la vârf se ţin lanţ şi colegii noştri europeni deja se întreabă cine guvernează în România. Iar dacă atitudinea lor binevoitoare de până acum va dispărea, nici un bileţel, indiferent dacă va fi semnat de către Preşedinte sau de către Premier, nu va avea nici un efect. Vor trebui lungi scrisori de explicaţii şi nu se ştie cine va avea răbdarea să le citească.