Apropierea verii, respectiv a temperaturilor ridicate, este, de când lumea, un factor agravant pentru suferinzii de edeme. Aşa că ar fi cazul să aflăm cum se tratează. Am apelat [a specialiştii Centrului Medical Medimir, din zonaTimpuri Noi, şi surpriza a fost totală. In loc să ne recomande medicamente, ceaiuri sau cine ştie ce alte tratamente naturiste, medicii ne-au arătat o femeie îmbrăcată în costum de cosmonaut. Mă rog, asemănător. Ca să nu rămânem cu gura căscată definitiv, ne-au şi explicat. Tocmai asistăm la o şedinţă de limfodrenaj. Citeste continuarea

„Chirurgia este grea si cere sacrificii. Ea… se face… nu se vorbeste!“ Asta e deviza profesorului Ioan Timaru. Si strategia de a refuza sau, ma rog, a amâna la nesfârsit un interviu. Pentru ca domnia sa n-are timp de vorbe. De vreme ce atâtea vieti ii atârna in mâini. Taie in cancere mai ceva ca-n brânza. si vindeca aproape pe banda rulanta. Uneori spre miraculos. Pacientii operati de el ar umple, lejer, Piata Universitatii. Numarul lor a trecut, demult, de zece mii. De mai ca le-ai pierde sirul. Dar nu si in cazul de fata. Toate interventiile chirurgicale sunt filmate, fotografiate, ordonate pe teme. Profesorul Timaru are o biblioteca fabuloasa de „beletristica medicala“. Adica mana cereasca pentru chirurgii tineri. si material stiintific valoros pentru sesiuni, comunicari sau congrese, din tara si din strainatate. Toate acestea facute, evident, pe cheltuiala lui. Pentru ca bucuria unui mare chirurg este sa dea. Sanatate multa si invatatura. De unde si grija parinteasca pentru medicii din echipa sa. Care ii vor duce mai departe harul. Când trec pe holuri, pacientii ii arata cu dege- tul. „Ai lu’ Timaru“, in Spitalul Militar, si nu numai, este, deja, un titlu de noblete medicala. Citeste continuarea

Se iau două personaje reale, de acelaşi sex şi cu vârste apropiate: Marius şi Adrian. Primul este îndrăgostit lulea, ceva firesc pentru un student de 20 de ani. Se află în ceea ce se numeşte al nouălea cer, are o faţă luminoasă şi flăcări în priviri. Cântă în lift şi pe stradă, nu-l mai interesează cursurile, mân­carea, somnul şi alte asemenea amănunte lumeşti. Se crede cel mai fericit şi mai puternic om de pe pământ.Cel puţin cât o are pe Ioana aproape. Când ea se află în altă parte, devine agitat şi face orice să o vadă cât mai curând. Citeste continuarea

Intram la Primaria din Vulturu.

Sa intrebam ce mai fac sinis- tratii din 2005. Si daca li s-au rezolvat problemele. „Mult peste necesitati”, ne spune viceprimarul Nicolae Dumitrescu. Am crezut ca glumeste. Ar fi pentru prima oara când in România se intâmpla asa ceva! Dar asta spun cifrele. |n Vadu Rosca stateau 438 de familii. Anul trecut, 352 dintre ele au primit case noi. Construite de patru „institutii”: Gigi Becali – 188; Guvernul României, prin ANL – 146; Gica Popescu – 11; Patriarhia Româna – 7. Chiar daca li s-au oferit si lor solutii, cum ar fi teren de la primarie si ajutor material pentru constructie, 86 de familii au refuzat sa plece din vatra satului, pe motiv ca au acolo vile sau sunt prea batrâni, bolnavi si obositi de viata ca sa se mai mute in alt loc, in afara de cimitir. O idee nu tocmai fericita, spune viceprimarul, pentru ca riscul de inundatii in zona este foarte mare. Locul e un fel de insula, o caldare intre Putna si Siret. La ploi abundente, cu viituri coborâte din Muntii Vrancei, iar va fi prapad, digurile nu sunt de nici un folos. Taranii, insa, au uitat foarte repede dezastrul din 13 iulie 2005. Când apa era de patru metri, de se vedeau doar acoperisurile caselor si câte un vârf de copac. Iar ei au stat agatati pe hornuri si pe stâlpii de curent, pâna sa fie salvati. Se pare ca nimic nu-i convinge sa plece din Vadu Rosca. Nici macar o casa noua, la cheie. Sigur ca au luat-o, daca tot e de dar, dar cei mai multi nu prea stau pe-acolo. Si-au reparat locuintele vechi, si-au incropit niste vile, uneori chiar cu materiale furate de la cei care se straduiau sa le faca un sat nou si sa-i puna in si- guranta. Asa ca tot rau-i spre bine, au acum doua case. De nici nu stii unde sa-i mai gasesti, daca ai vreo treaba cu ei. Citeste continuarea

A citit Hobbitul lui Tolkien de opt ori. A noua oară nu i l-a mai dat bibliotecara. Intrase la bănuieli. Că băiatul prea era fascinat de ideea de a stăpâni şi de a dirija forţele naturii. Dar, ca orice dragoste dintâi, nici aceasta nu a trecut odată cu anii. Mircea Sorin Pogorevici şi-a dorit întotdeauna să devină vrăjitor. Şi cum nu existau şcoli în dome­niu, s-a resemnat cu o facultate de chimie industrială. între studenţii căreia şi-a întâlnit şi primul pacient. O colegă cu stări de rău, acute şi repetate, că întotdeauna o lua Salvarea. Până la intervenţia „vrăjitorului” nostru. Care a „văzut”, pur şi simplu, ceea ce nu ieşise la analizele de labo­rator. Fata era plină de giar- dia. A şi tratat-o, firesc şi sigur pe sine, ca şi când făcea asta de o viaţă. După16anide expe­rienţă clinică, aproape că nu este boală căreia Mircea Pogorevici să nu-i fi stat în faţă. O măsoară atent, ca pe un duşman de te­mut, apoi, cum-necum, o alungă. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu un ditamai cancerul în fază invazivă. Ceea ce, pentru mulţi dintre noi, chiar seamănă cu o vrajă. Citeste continuarea

Ce să caute drapelul Namibiei pe un vârf de deal din Bucovina? Păi, cam tot ceea ce caută steagul Americii. Şi al Canadei. Sau al Braziliei. Adică vreo 16 ţări mari şi late. Care au „aderat” la pasiunea misionarului român Sebastian Ţîrţîrău pentru triburile izolate ale pământului. Concretizată, mai nou, într-o premieră mondială. Duminică, 21 ianuarie 2007, în comuna Vama, din judeţul Suceava, s-a inaugurat prima şcoală din lume care pregăteşte misionari pentru fraţii noştri sălbatici. Canibali, boşimani, indieni, eschimoşi. Şi oricum s-or mai fi numind ei. Citeste continuarea

Un terapeut tratează neconvenţional mai multe afecţiuni, printre care cancerul, boala de rinichi, reumatismul, discopatia

Pe strada Tudor Vladimirescu, din Galaţi, e o casă, la numărul 234, obişnuită. Nu se întâmplă fenomene paranormale deasupra ei, nu curg tunete, nu o loveşte trăsnetul, mai mult sau mai puţin din senin. Acolo îşi primeşte pacienţii, într-un spaţiu închiriat, un terapeut. E, cum îi spune el, „cabinetul”. Aşa şi arată cele două camere, unite printr-un holişor. Una e camera de primire, adică sala de aşteptare, cealaltă, faţă în faţă cu prima, e cabinetul de lucru. Omul, Dumitru Căuş, şi-a făcut faima ca „ăla care dispersează norii”. Îi trebuie, pentru asta, 3-5 minute. Un post de televiziune local chiar l-a filmat în timpul acţiunii. Dar nu e asta singura lui calitate, ci, mai mult, el tratează câteva afecţiuni importante. Citeste continuarea

Insula Kaileuna, arhipelagul Trobriand, din Papua-Noua Guinee. Băştinaşii se adună ciorchine pe malul oceanului. Să-şi întâmpine oaspeţii. Un grup de cercetători, printre care şi o româncă. Doamna Carmen Strungaru, doctor în etologie. Un fel de ştiinţă a comportamentelor animale şi umane înnăscute. Noii-veniţi sunt plini de daruri. Kilograme de mărgele, ţigări şi ceva bani, desigur. Apoi, în interes ştiinţific, „jucării politice“. Între ele, o casetă filmată la runda finală pentru alegerile din 1996, din România. Când vreo 16 candidaţi „au făcut frumos“ la noi, să-i votăm. Băştinaşii au fost numai ochi şi urechi la imaginile cu pricina. De parcă era ditamai telenovela sau cine ştie ce film de acţiune. Deşi fragmentele de discurs nu erau traduse. Când li s-a cerut să aleagă, surprize-surprize… L-au votat preşedinte tot pe Ion Iliescu. Mai mult, ordinea celorlalţi candidaţi a fost identică rezultatelor finale ale prezidenţialelor noastre. Cu o mică excepţie, Gyorgy Frunda, care la ei era mai sus. Se vede treaba că prin Papua nu a apărut, încă, minoritatea maghiară. Citeste continuarea

El a fost renegat de familie, de când a hotărât sâ îl apere pe fostul dictator Citeste continuarea

Chris Tofield şi Steve Clarke, un solo şi un bas de zile mari

Mademoiselle chante des blues!

Adică Luiza Zan, solista de la Blues Opened Version. Singura prezenţă feminină a festivalului.

A tunat şi i-a adunat. Americani, sârbi, nemţi şi romani. Nişte împătimiţi ai blues-ului, mai pe scurt. într-o insom­nie, sau, dacă vreţi mai civilizat, festi­val, care a ţinut trei nopţi de februarie, la Sighişoara. Pe scenă, în sală, pe hol, la bufet, în hotel ori în cramă. S-a cântat peste tot. Ca şi cum era o goană după cântecul de jale pierdut. De unde rezultă şi o anume „foame de blues” autohtonă, care i-a zăpăcit, în primul rând, pe americani: „Să ne faceţi voi, nouă, aşa ceva!”, s-a mi­nunat Chris Tofield, cu a lui Band, de-a făcut înconjurul lumii. Sigur că asta îl unge la suflet pe Harry Tavitian, altfel supărat că blues-ul a căzut în capcana comercială: „S-a pierdut din starea aceea de graţie, din sinceritatea sune­tului, chiar şi din mesaj, mai exact din combinaţia, la origini dumnezeiască, dintre durere şi revoltă. După ce că blues-ul a fost singura lor contribuţie la civilizaţie, americanii au reuşit s-o facă de tarabă şi pe asta!” Un păcat ispăşit, la Sighişoara, cel puţin, prin prestaţia basistului Steve Clarke. Un mulatru din ăla de-a supt blues de la mama lui. De-am înţepenit şi-am uitat să mai respirăm când şi-a ciupit sufletul prin chitară. Başca modest şi prietenos din fire, că s-a tras de şireturi cu toţi dori­torii. Vezi CD-ulCinderella, la care a fost invitat de al nostru George Baicea. Şi următoarea ediţie a festivalului, unde a promis să-şi aducă şi odraslele. Două fetiţe gemene, deja „contami­nate” de blues. Deocamdată, sunt la capitolul voci pe CD-uri. Dar vor ajunge, cu siguranţă, şi pe scenă. Tatăl lor susţine că muzica asta se transmite prin sânge.

Două trupe de sârbi, doi solişti îmbrăcaţi în cos­tum. Cică ar fi semn de respect pentru public. Nu era cazul, au cântat mult prea bine ca să ne mai pese de asta.

text Liliana Petrus

foto Valentin Racovită

Harry Tavitian cântă blues din ce în ce mai rar. Dar, când o face, iese ceva al naibii de frumos.

Din punctul de vedere al prezen­tatorului, Berti Barbera, atmosfera a fost cooh. „Am făcut mari eforturi ca să nu urc pe scenă şi să cânt!”