De data asta, o luăm pe mare. Undeva în zona Agigea, la dreapta, înainte de port. Agăţaţi care de ce apucăm, într-o barcă de salvare cu motor de ARO, adaptată situaţiei. Încă nu spunem ce fel de… Nu ne plimbăm, nu pescuim, nici vorbă de sporturi extreme. Şi-atunci, ce naiba căutăm pe valuri? Cu aparate de fotografiat, caiet de notiţe şi răul de mare în gât. Că, evident, ambarcaţiunea cu pricina ne hurducăie mai ceva ca o căruţă. N-o să credeţi, mergem la o fermă! Vreo 14 hectare, în larg. Cultivate cu midii şi stridii.  Aventură pe pâine, ce s-o mai lungim! Pasiune de aia de nu dormi nopţile. Sigur că şi nebunie, da’ frumoasă. Vorbim despre Mirică Crivăţ, primul şi singurul fermier de scoici din România. Citeste continuarea

În acest reportaj nu se aud focuri de armă. Nu moare nimeni, nu se naşte nici o oaie cu cinci picioare. Nu se face sex în birouri ovale şi nici nu divorţează mihaele de elani. Şi, totuşi, este un subiect senzaţional. Cel puţin după mintea mea. Un om din Iaşi munceşte, pe brânci, într-o clinică. De dimineaţa până-n noapte. Da, e clinica lui. Da, câştigă nişte bani. Pe care îi împarte, mai apoi, cu alţii. Sub cea mai frumoasă formă posibilă. Sub formă de artă! Citeste continuarea

Maria Cobileanschi practică o terapie mai puţin obişnuită

Cabinetul Mariei Cobileanschi, din Iaşi. Pacientă din Piteşti, ulcer spre perforat. Operată fără să fie atinsă. Fără bisturiu, laser, halate albe, anestezie. Energetic, adică. Doar din ochi şi prin anumite mişcări ale mâinilor. Care simt, curăţă, ard, închid, vindecă. Într-o altă dimensiune decât cea obişnuită. Respectiv, în câmpul nostru energetic. Unde sunt scrise, clar, toate hibele corpului fizic. Dar şi calea spre vindecare. Pentru cine ştie să citească în limba asta. Numită, cel mai adesea, bioenergie. Sigur că sună ciudat, sigur că puteţi să zâmbiţi. Dar, totuşi, unii bolnavi se vindecă şi aşa. La rândul lor, şi ei se amuză de limitele noastre. Am mai spus-o, o repet, ca pe un fel de motto al campaniei Vindecători cu har. Faptul că noi nu înţelegem sau nu credem ceva nu înseamnă că acel ceva nu există. Citeste continuarea

Nişte călugări din Cluj îşi doresc, de Paşte, ca un avion să aducă în România o flacără din chiar Lumina Învierii, care apare la Mormântul lui Iisus, din Ierusalim. Sigur că ar fi un eveniment inedit pentru Biserică, dar şi pentru Regional Air Services. Niciodată o flacără deschisă nu a intrat în aeroport şi nici nu a zburat cu un avion comandat special pentru ea, câteva mii de kilometri. Reprezentanţii Air Taxi se străduiesc să obţină toate aprobările necesare pentru această misiune neobişnuită. Aşa că s-ar putea ca, în 18 aprilie, o aeronavă ciudată, cu un pasager şi mai ciudat, Lumina Sfântă, să aterizeze în România. Citeste continuarea

Toate zilele Violetei încep cu pâine. Cu facerea ei, mai exact. Cerne făinuri, sfărâmă drojdii, frământă cu mâinile. Şi descântă aluatul, cum să nu, la dospit. Dacă vă gândiţi la vreo bunică, uitată în vremurile ei, sau la vreo mătuşă de pe la ţară, care n-are bani de franzelă, n-aţi nimerit-o. Violeta stă chiar în buricul Bucureştiului, este tânără, frumoasă, cu şcoli înalte. Pâinea ei cea de toate zilele o face doar aşa, de drag. Şi de dorul bucuriilor simple. Care se cer împărtăşite. De unde şi ideea unui mic restaurant: Violeta’s Vintage Kitchen. Citeste continuarea

Când intri în cabinetul Mariei Radu, peisajul, în sine, pare un prim pas spre vindecare. Icoane, cărţi de specialitate, cristale, canapele confortabile, plante exotice, în culori aprinse, de o frumuseţe nepământeană. Gazda, însă, nu se bucură de aceeaşi privelişte. Pentru că ea priveşte altfel, pur şi simplu. Şi mai ales altceva. E, aşa, un fel de deformaţie profesională. Când am intrat eu pe uşă, de pildă, nu a văzut o femeie înfofolită, că era ger, şi cu părul vâlvoi, că mai bătea şi vântul. A văzut doar o aură. Citeste continuarea

Două sute de mii de euro şi trei săptămâni în care nu a dormit deloc. Başca dureri de cap şi ficaţi, agitaţie, nervi la greu, răbdare şi tutun. Aşa arată, în mare, nota de plată a music-hall-ului Deschide-ţi inima. Achitată, evident, de iniţiatorul proiectului. Un ţigan, că aşa ne-a rugat  să scriem. Da’ ce mândreţe de om, am adăuga noi. Citeste continuarea

Cu toţii avem, la viaţa noastră, câteva fiinţe, nu multe, de cerut morţii înapoi. O mamă, un copil, o jumătate pe care am chiar iubit-o… Pierderea lor ne răneşte, câteodată fără leac. Ne întoarce existenţa pe dos. Drept dovadă, decesul unei persoane dragi este prima dintre cauzele afecţiunilor psihice grave. Da, există oameni, foarte puţini, repet, de care nu suportăm să ne despărţim definitiv. Pentru că, într-un fel sau altul, ei ne conţin. Şi, odată cu moartea lor, se duce pe apa sâmbetei şi o anume parte din noi. Citeste continuarea

Vreo 30 dintre noi, tineri, frumoşi, educaţi, suspecţi de o anume înţelepciune, s-au retras undeva în munţi. Spre a vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate. Pentru că asta înseamnă vipassana, una dintre cele mai vechi tehnici de meditaţie din India. Un proces de purificare personală „întins“, pentru cine poate, până la eliberarea totală. Din „strânsoarea“ celor trei cauze majore ale suferinţei noastre: dorinţa, aversiunea şi ignoranţa. De unde o anume iluminare. Sau, cine ştie, poate Iluminarea însăşi. Că nu e om să nu fi avut, măcar o dată în viaţă, explicită sau dosită prin cotloanele subconştientului, nostalgia iluminării. Şi căreia i se spune, cel mai adesea, pentru că trebuie să poarte un nume, Buddha. Citeste continuarea

Un Marcel Iureş cum n-aţi mai văzut niciodată! Oarecum încurcat, emoţionat peste măsură. Îşi frământă mâinile, nu-şi găseşte cuvintele, zâmbeşte în gol. Prietenii ştiu de ce! Este în cel mai frumos rol al vieţilor sale: Făcătorul de Teatru Act. Ajuns, uite, la „venerabila” vârstă de 10 ani. Şi aşezat, de public, actori sau critici, ca reper al sublimului. Pe scenă şi nu numai. Mai nou, dacă lucrurile se întâmplă ca la Act, e de bine! Citeste continuarea