long term use of tramadol side effects tramadol 50mg tramadol out of date

safe to take ambien and xanax together buy ambien can you drive after taking ambien

posologie tramadol pour chien tramadol 50 mg buy ultram online Rialto

can you buy valium in ibiza buy valium nofx pump up the valium lyrics

xanax while breastfeeding safe alprazolam no prescription what is the therapeutic dose of xanax

peut on prendre du doliprane avec du tramadol tramadol buy is tramadol a addictive drug

buy ultram online Orlando buy tramadol can i take ketorolac with tramadol

purchase ambien Oxnard buy ambien online ambien from canada legal

how long does it take for xanax to take full effect buy xanax no prescription can water flush out xanax

relações trigonométricas de soma soma online fundacion soma en chigorodo

Articole scrise de

Aventura unui român in India – Acasă la Maitreyi

March 20th, 2007, com 36 comentarii

Marin Marian-Bălaşa are studii de antropologie, este etnograf şi folclorist. Reportajul din India pe care ni-l propune se apropie de sacru, behaviorism & lite­ratură, în acelaşi timp. Bălaşa este doctor în filosofie? absolvent al Conservato­rului, cu cercetare de teren şi specializări postdoctorale în China, Iran, Scandinavia, bursier Fulbright etc. Nu v-am impresionat încă? Poate o face textul de faţă. (M. Gâlăfanu) Citeste continuarea

20,627 afisari

Mânuitorii de bani

March 10th, 2007, com 37 comentarii

O carte semnată de Arthur Hailey, apărută la Editura Nemira, Colecţia Suspans, în traducerea Marianei Ceauşu Citeste continuarea

12,520 afisari

Camera foto cu e-mail

March 1st, 2007, com Comenteaza

Nikon a lansat pe piaţă două noi camere de fotografiat compacte din seria COOLPIX Style care au o rezoluţie de 7,2 megapixeli. S50 şi S50c combină cu succes performanţele de top cu un design atrăgător şi suprafeţe plăcute la atingere. Citeste continuarea

2,302 afisari

Madeira, grădina plutitoare a Atlanticului

March 1st, 2007, com Comenteaza

Plăcut este faptul că poţi merge în Madeira în orice zi. Clima este fantastică, blândă, subtropicală… Niciodată prea cald, niciodată prea frig. Oamenii sunt cu gura până la urechi, nu ştiu cum fac, dar par fără probleme, gata să te ajute oricând, politicoşi câtă vreme eşti drăguţ, ospitalieri până-n pânzele albe. Decorul în care aterizezi este perfect. Munţii vulcanici se precipită către mare, cascadele curg demenţial pe lângă şosele, marea e de-un cleştar înnebunitor Citeste continuarea

3,612 afisari

Rugăciune-n pământuri

January 20th, 2007, com 18 comentarii

Duminica a noua după Rusalii. Sfânta zi a umblării pe mare a lui Iisus Hristos, şi a potolirii furtunilor. Împreună cu alţi 40 de pelerini, primim binecuvântarea dinaintea plecării spre ctitoria bravilor voievozi ai Moldovei. Strigăm în cor, către cer, din străfundurile sufletului, o rugăciune de drum. Nici o adiere de vânt nu ne stă în cale. Dumnezeu a aşezat pe cer o cruce mare de foc. Căldura insuportabilă ne-a supt trupurile sleite. Ostaşii lui Dumnezeu erau acolo de mult, printre suflete. Poleiau cu evlavia lor rânduiala de zi cu zi. Între zidurile groase, calea de pătrundere a Domnului, icoana făcătoare de minuni ne-a orbit, întrecând furtuna de soare. Citeste continuarea

14,925 afisari

Mahalaua din inima micului Paris

January 20th, 2007, com Un comentariu

Ce putem spune astăzi când internetul ne oferă o viaţă în plus online, putem spune că e acelaşi lucru ca atunci când tramvaiul electric a înlocuit tramvaiul tras pe şine de cai sau birja? Dar celebrul Capşa, cu ce l-am înlocui astăzi oare? Răsfoind Bucureşti. Micul Paris, cartea lui Gheorghe Leahu, şi Din Bucureştii de ieri, a lui George Potra, am uitat să răspund acestor întrebări, cucerită de atmosfera epocii.

După cronici, în Bucureştiul vechi legătura dintre târguri şi căile principale era făcută din podurile de stejar: „drumul caleştilor boiereşti ce treceau peste podurile din bârne de stejar era luminat noaptea de masalale (torţe din cârpe muiate în păcură) purtate de robi ce alergau în faţa lor“.

În 1804, după incendiu, domnitorul Constantin Ipsilanti a dat poruncă: „Să se facă casele drept în rând, să iasă uliţele drepte, nu şuvăite, una mai afară şi alta mai înăuntru“. În secolul al XVIII-lea, Bucureştiul avea 67 de mahalale, printre care cele mai vechi erau Mahalaua Bălăceanului, numită şi Mahalaua Bisericii cu Jurământ, şi Mahalaua Săpunarilor sau a Scaunelor vechi. Podurile şi hanurile, dintre care podul cel mai cunoscut este Podul Calicilor (denumit astfel după calicii care se strângeau lângă Dealul Mitropoliei). Calicii din Paris (acela mare) se strângeau pe străzile din spatele spitalului L’Hotel-Dieu, străzi ale sărăciei descrise de Victor Hugo în romanul Notre-Dame de Paris. Celebru este şi restaurantul Capşa, denumit aşa după numele întemeietorului Grigore Capşa şi avea pereţii căptuşiţi cu marmură roşie, pentru care motiv unii răutăcioşi l-au numit „mormântul faraonilor“, şi era unul dintre cele mai elegante, cu mobilier scump şi mâncăruri renumite şi unde se perinda lumea bună a Bucureştiului.

„La Capşa au făcut senzaţie surorile Barrisson, frumoasele dansatoare americane, dintre care una ieşea uneori pe pod (Podul Mogoşoaiei) îmbrăcată în bărbat de se ţineau copiii după ea“. Aici era locul unde ziariştii cei mai importanţi veneau să ia aminte la treburile politice: „Aici se puneau la cale marile campanii de presă, farsele homerice făcute adversarilor, aici se strecurau insinuările perfide şi sugestiile pentru coroană“ (A.B., Cafeneaua Capşa, ziarul Curentul, 16 iunie 1944).

Scriitorii vremii frecventau aceleaşi saloane Capşa şi nu de puţine ori ieşeau scântei de la mesele acestora. Mircea Damian, unul dintre obişnuiţii cafenelei, a lăsat câteva întâmplări de aducere aminte în volumul Bucureşti publicat în 1935: de pildă, Ion Minulescu, socotindu-se cel mai mare poet după Eminescu, după ce a primit un premiu, a ţinut să spună în public că s-a născut în anul morţii lui Eminescu, la care Al. Cazaban i-a replicat în mijlocul tuturor cu voce tare: „Două mari nenorociri în acelaşi an“. În aceeaşi cafenea Capşa în care Camil Petrescu îşi bea cafeaua cu lapte la nouă jumătate fix, supărat mai mereu pe chelnerii care uită că nu trebuie să-i pună frişcă în cafea, poetul Minulescu intră grăbit şi îi invită pe unul sau pe altul dintre tineri să meargă cu el la cinematograf, având bilete „de favoare“: „Invită pe oricine. El tutuieşte pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică. Dacă îl contrazici ţipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se congestionează şi-i tremură buzele şi se uită crunt, cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă“. Capşa pare a fi chiar sufletul Bucureştiului: „Când au loc mari evenimente politice, când, de pildă, cade guvernul, sau când se descoperă o mare panama sau un complot, cafeneaua e tixită de lume. Atunci, vin aci foarte mulţi politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politică, dar sunt curioşi să audă o părere. Se formează două grupuri sau mai multe, care discută aprins evenimentul, fac prognosticuri şi se ceartă“.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1869, Bucureştiul are prima linie ferată Bucureşti – Giurgiu, iar primele tramvaie au apărut în 1871 şi erau trase de cai, şinele fiind denumite „drumuri de fier americane“.


Un cronicar francez, Vllysse de Marsillac, descria primele tramvaie cu cai: „Stând pe băncile îmbrăcate în catifea roşie de o rară eleganţă şi foarte confortabile, aluneci pe şine de fier, fără zguduituri, ceea ce este o voluptate când eşti obişnuit cu scuturările birjei pe caldarâmul bucureştean“.


Tramvaiele cu cai au avut viaţă doar până în 1921, când au fost detronate de vagoanele electrice. Dacă până în 1872 oamenii mergeau cu trăsurile sau cu birjele, în 1871, o societate engleză a instalat linii de fier pentru tramvaiele trase de cai, acţiune care a aprins sufletul mahalalelor. D. Teleor (în ziarul Minerva din 1913) arată cum, atunci când a apărut pe Calea Moşilor primul tramvai pe care scria Bukarest Tramways, la care conducătorii erau români iar inspectorii erau străini şi aveau uniforme şi şepci roşii (cu 15 bani stăteai jos, cu 10 bani stăteai în picioare pentru o secţiune de drum), „bucătăresele lăsau ciorba pe foc şi alergau să vadă tramvaiele. Pe drum, lumea sta uimită şi cu ochii aţintiţi ca la ceva nemaivăzut de ei. Dar poporul nu putea să zică tramvai: zicea traivan, trangavan, tranca-fleanca.“

Într-un tramvai încăpeau 20-25 de persoane şi deraiau des din cauză că şinele nu aveau şanţul adânc şi călătorii împreună cu personalul împingeau vagoanele ca să le repună pe linie, apoi: „În pantă nu era suficientă numai frâna, ci se punea la roţi şi câte o împiedicătoare metalică. La capătul liniei se schimbau caii obosiţi şi tot acolo era locul unde vizitiii luau «mizilicul» şi câte o cinzeacă de ţuică.“ De la Radu D. Rosetti, într-un volum publicat în 1942, aflăm că atunci când tramvaiul sărea de pe linie sforţarea cailor era neputincioasă:

„– Uite, mă, Barbule, sălbăticie!, se indigna Caragiale la Gambrinus, în faţa halbei de bere, arătând amicului său Delavrancea scena care se repeta de câteva ori pe ceas.“

În 1923, linia electrică şi-a intrat în drepturi. Pe atunci vagoanele electrice aveau uşi pe ambele părţi şi bănci. Cu toate astea „publicul bucureştean s-a arătat foarte ostil tramvaielor, în special protipendada neobişnuită cu transportul în comun, dar relativ repede ideile s-au schimbat şi cetăţenii, de toate categoriile, au folosit în mod practic acest nou mijloc de transport“.

Ca o curiozitate, primul automobil în România a apărut în 1889 şi era un Peugeot fabricat în Franţa.

„Când zăpada se aşeza în straturi mai groase, nu mai circulau birjele şi trăsurile. Atunci apăreau săniile birjarilor având hamurile cailor acoperite cu şiruri dese de clopoţei, ce umpleau văzduhul cu clinchetul lor.“

Totodată, aceasta mai era şi epoca bonjuriştilor. Li se spunea aşa pentru că tinerii care studiau la Paris, la întoarcerea în Bucureşti nu se salutau cu „bună ziua“ ci cu „bonjour“. Tot atunci era şi perioada în care, deşi moneda oficială era „leul“, toată lumea folosea cuvântul „franc“. Interesante erau şi magazinele de pălării, care însemnau adevărate afaceri, de exemplu un pălărier francez „a adus la Bucureşti primele pălării cilindrice înalte, care au rămas în limbajul nostru drept jobenuri“ .

text Violeta Ion

5,845 afisari

Film: Apocalypto

January 10th, 2007, com 41 comentarii

După formidabilul succes obţinut de The Passion of the Christ, regizorul, scenaristul, producătorul şi fost-actorul Mel Gibson revine cu acest Apocalypto – o primă încercare cinematografică de referinţă închinată uneia dintre cele mai misterioase şi fascinante civilizaţii din întreaga istorie a lumii: Civilizaţia MAYA… Citeste continuarea

17,867 afisari

Film: Ei atacă

January 10th, 2007, com Comenteaza

O combinaţie reuşită – deşi, nu neapărat inedită! – între filmul horror şi thriller: doi francezi care trăiesc în România – romancierul LUCAS şi profesoara de franceză CLÉMENTINE, un cuplu în jur de 30 de ani – locuind, de curând, într-o casă spaţioasă din apropierea Bucureştiului, mai exact la Snagov – se pomenesc, într-o noapte întunecată şi ploioasă, nu doar izolaţi, dar şi agresaţi – din ce în ce mai violent! – în propria lor locuinţă…!

Aşadar: un subiect PERFECT pentru un thriller ce SE RESPECTĂ: nişte eroi izolaţi, un decor unic, o AMENINŢARE criminală, pe care nu o vom zări decât la final… Iar filmul este pe măsură!

Filmată, în bună parte, în studiourile române Castel Film de lângă Snagov, pelicula regizorilor-scenarişti David Moreau şi Xavier Palud, împreună cu interpreţii Olivia Bonamy şi Michael Cohen, te ţine cu sufletul la gură: tensiunea dramatică a celor doi tineri, izolaţi într-un spaţiu închis – în permanenţă la un pas de moarte! – luptând, fireşte, dar neputând afla, nici măcar zări, „identitatea“ atacatorilor… este, ei bine!, cu mult superioară multor spanacuri americane „de gen“ care au invadat nu doar marile, cât şi micile noastre ecrane, plesnindu-ne ochii cu agresivitate gratuită şi lipsă de bun-simţ…!

Câteva chestii nostime: pentru Olivia Bonamy, care suferea de vertij şi claustrofobie, filmările s-au dovedit a fi foarte dure; ea a mărturisit că i-a fost foarte greu să mai adoarmă, apoi, făcând mai întâi câteva ture în jurul propriei case, pentru a se asigura că totul e în ordine. În plus, regizorii s-au gândit „că ar fi bine ca ei, eroii, să nu-i întâlnească pe «criminali» pe decursul filmărilor…, dar a fost imposibil, cu atât mai mult cu cât «ei» erau foarte simpatici, mâncam mereu împreună!“

Şi una singură, de loc: „criminalii“ din final se dovedesc a fi – într-un ultim şi suprinzător cadru! – patru „boschetari“ români, având vârste între 12 şi 18 ani; la anchetă, unul dintre ei ar fi declarat: „Păi dacă ei (adică cei doi eroi), n-au vrut să se joace cu noi…?!“

Horia Pătrașcu

2,835 afisari

Film: Prestigiul

January 10th, 2007, com 2 comentarii

Câţi dintre noi nu am tresărit, fascinaţi, atunci când de sub bagheta unui maestru în frac, care şi-a pus pe cap un joben ce ni-l arătase gol, a zburat un porumbel; sau când o frumoasă tânără semidezbrăcată a ieşit, VIE, dintr-o ladă străpunsă în prealabil de zeci de săbii?!…

Regizorul Christopher Nolan (autor, printre altele, al Insomniei, cu Al Pacino şi Robin Williams) afirmă undeva: „Oamenii muncesc pentru un loc de muncă… adună banii… apoi mor – ei bine, cine vrea să trăiască în această lume? Eu cred că noi toţi am prefera ca Universul să aibă câteva surprize, câteva trucuri“. Şi, normal, îi dăm dreptate… (sperând din suflet ca aceste surprize să nu se rezume la niscaiva cutremure ce vor veni curând, sau la catastrofala încălzire globală a climei – pentru care numai noi, oamenii, suntem vinovaţi! – şi care s-a şi dezlănţuit deja!).

Filmul lui Nolan (realizat după romanul lui Christopher Priest) se referă exact la aceste TRUCURI, aparent inexplicabile, dar întotdeauna fermecătoare, care au marcat spectacolele de gen ale magicienilor epocii Victoriene din Anglia: dispariţia şi reapariţia inexplicabilă a unui ins, prinsul între dinţi al glontelui cu care fusese împuşcat de un altul, revenirea la viaţă dintr-un bazin umplut cu apă unde fusese închis ermetic etc…

Reconstituirea epocii, în film, este remarcabilă; rivalitatea dintre cei doi „maeştri“ ai momentului, care caută să-şi fure reciproc „secretele“ – interpretaţi cu aplomb de către Hugh Jackman şi Christian Bale – plină de surprize; iar în rolul „inginerului-recuziter“, cel ce asigură, anonim, reuşita tuturor: veteranul, admirabilul Michael Caine!

Deşi titlul filmului, la noi, a fost tradus superficial (în engleză, The Prestige înseamnă, mai ales, ILUZIE!), acţiunea implică şi crime, şi descărcări electrice de curent alternativ de înaltă tensiune (atribuite unui mare savant, pre numele său TESLA?!), şi scene de alcov, şi… dar:

În caietul de presă este inserat: Notă specială pentru jurnalişti: filmul Prestigiul este structurat ca un truc magic. Pentru a permite publicului să se bucure în întregime de desfăşurarea poveştii, producătorii roagă respectuos jurnaliştii să nu dezvăluie prea mult din conţinutul filmului!…

Stimaţi cititori – nu pot decât să mă conformez!

Horia Pătrașcu

4,004 afisari

Digital art

January 10th, 2007, com 2 comentarii

Reticenţa unor artişti plastici faţă de Digital art sau Computer art este într-un fel justificată. La mijloc poate fi vorba numai despre o rezervă strict profesională faţă de problemele aşa-zise „tehnice“ lipsite, cel puţin la noi, de un suport integrator bine articulat şi neacceptate (încă) pe deplin din cauza rutinelor, a obişnuinţei, dar şi a noutăţii „maşinii“. Citeste continuarea

4,033 afisari