„Conştiinţa” indienilor nu e aceea pe care o ştim noi, în sens creştin şi european. Ea e mai degrabă o psihologie integrală. Lotul acesteia a fost analizat şi stăpânit de filosofiile şi religiile lor. India e mult mai diversă cul­tural, mentalitar decât Europa, mama uni­formizării. Dacă India ar fi fost în Europa, europenii ar fi acum în Evul Mediu, iar din pricina războaielor şi a măcelurilor pe orice motiv ar fi pe sfert ca populaţie. Reala tole­rantă numai indienii, îngrămădiţi, diverşi, au învătat-o. Nicăieri altundeva nu ar părea mai „natural” ca aproape oricare om sărac să fie hoţ Şi criminal. Şi totuşi, datorită spiritu­lui lor religios, indienii par a şti mai bie ca oricine să-şi înfrâneze pofta, bestia. Lucrând asupra „dorinţelor”, psihologia indiană acţionează asupra instinctelor individuale şi sociale, asupra tendinţei de posesiune şi dominare, de rapt şi de violentă, de invidie, substituţie, crimă. Această reprimare de sine nu este însă masochistă. Indienii practică abstinenta – spre deosebire de europeni – parcă fără conflict sau contradicţie inte­rioară, cu bucuria îndepărtării de un eu primitiv şi primar. La insul religios dorinţa răpusă e compensată. în India am văzut pe cei necredincioşi suferind din pricina faptu­lui că nu au primit din mâna mea cât ar fi sperat sau fiindcă nu au primit nici un ban de la mine. Pe credincioşi i-am văzut însă îndepărtându-se cu un zâmbet care spunea, fără nici o declaraţie: nu vreau nimic de la tine. Compensaţia lor nu e în idee – ca la noi, de pildă: un zeu răsplătitor postmortem – ci e liniştea sufletească a evitării conflictelor anxioase, a evitării efectelor pe care dezlăn­ţuirea şi satisfacerea făpturii bestiale le poate aduce pe termen lung. Neactionând negativ, nu de frică, nici de dragul răsplătii, ci al să­nătăţii care urmează crucificării poftei, ei cu­nosc cu adevărat serenitatea lăuntrică, ferici­rea. Am întâlnit această abstinentă, stăpânire superioară de sine, această mică dar practică metodă de igienă psihică, astăzi, în stradă chiar, în autobuze, pretutindeni, la mulţi oa­meni simpli. Iată unul dintre semnele minus­cule, între mii, care confirmă mitul Indiei. Unde a fost vreodată religia mai operantă, în mod pozitiv şi pe lungă durată, ca aici?

Indienii de rând trăiesc mult mai în prezent ca alte naţii. înainte de Ramakrishna şi Vivekananda nu prea ştiu pe alţii. Concentraţi pe experienţă, ei percep istoria în măsura în care aceasta se reiterează prin avataruri. Toţi sfinţii în care indienii cred fie abia au murit, de putină vreme, fie sunt încă în viată. Ei nu aşteaptă secole, ca europenii, ca să-şi sanctifice oamenii de excepţie.

Unul dintre lucrurile prin care India e eternă este acela al continuităţii apariţiei spiritelor iluminate şi charismatice. India veche nu a reţinut decât nume mari, princi­pale, dar e mai mult ca sigur că şi în trecut, la fel ca astăzi – dacă nu cumva mai mult în trecut -, au existat simultan nenumăraţi înţelepţi cu putere spirituală deosebită. Ei renăşteau credinţa prin exemplul propriei persoane transformate, capabilă de a trans­forma vieţile altora. Acum la tot pasul poti afla un guru, un maestru sau un învăţător al adevărului realizat, fie autointitulat astfel, fie recunoscut de un număr mai mic sau mai mare de oameni. Acesta chiar poate acţiona ca un ritambhara, purtător al adevărului, ori, neconcordant cu receptivitatea ta, îţi poate părea fals. Care din asemenea guru e şarla­tan şi care nu, e dificil de spus, iar asta nu fiindcă obiectivitatea ar juca un rol foarte greu aici, ci tocmai fiindcă, în spiritualitatea Indiei, subiectivitatea e protagonistul. Fiindcă în spiritualitatea-în-act este vorba de manipularea şi coordonarea intimităţii psiho-mentale şi emotive, subiectivitatea e cea menită să selecteze, să discearnă, să mobilizeze şi să comită conexiunile care duc singure la Realizarea de Sine, la Iluminare. Iată de ce, dacă eşti cu adevărat un însetat după acea cunoaştere care înseamnă refor- mulare de sine, căutător al unui Dumnezeu practic şi nu teoretic, India e locul în care-ti poţi rezolva problema. Aici poţi întâlni nu Zeul altor religii, ci pe acela strict personal.

Una dintre cele mai specifice instituţii indiene este ashramul, care e ceva între şcoala de exerciţiu sever, sanatoriu atent aplicat şi campus total relaxant. El poartă totdeauna tutela unui guru sau sfânt, fie viu, fie mort, mitologia locului pretinzând că prezenta sa continuă oricum, iradiantă şi eficientă. Ashramul e spaţiul dedicat internării dorito­rilor de regăsire a Sinelui, de reunire cu sine, de relegare cu Dumnezeu. Şinele pe care-1 pune în ecuaţie religia şi orice filosofie indi­ană nu are nimic de-a face cu instanţa ego- tică, orgolioasă, individualistă a psihologiei şi limbajului european, ci se referă la acel impersonal şi absolut Sine Universal, Dumnezeu însuşi, ca substanţă primă şi finală a întregii existente. Nu cei cu pre­ocupări preponderent intelectuale, ştiinţifice sau profesionale vin într-un ashram, deşi există şi din aceştia, unele ashrame cu mai mari pretenţii spirituale refulându-i însă, fiindcă ele se adresează şi servesc cu predilecţie celor însetaţi după aplicarea înţelepciunii, după traducerea religiei în viata personală. Când ashramurile actuale nu sunt doar şcoli de învăţătură scripturală, strict brahmanică, adresate deci doar pregătirii preoţilor în tradiţii hiperortodoxe, ci au alura advaitic-moderm a admiterii şi adresării oricui, indiferent de casta, rasa şi naţia sa, ele sunt larg deschise şi albilor occi­dentali. Pe aceştia îi întâlneşti implicaţi trup şi suflet, exersând jocul împărtăşirii, par­ticipării, slujirii şi smereniei, făcând fericiţi munci agricole şi menajere, spălând latrine săptămâni sau luni la rând. Şi nu poţi spune cu o corectitudine sau cu o îndreptăţire desă­vârşită că tot ceea ce ei par a fi găsit acolo li s-a dăruit cu adevărat ori doar corespunde aşteptărilor, speranţelor sau credinţelor lor, reclamate sau proiectate asupra locului sau asupra maestrului lor iubitor şi puternic. Cea mai mare parte a „adevărului” de expe­rimentat în preajma unui maestru spiritual tine de credinţa fiecăruia, de capacitatea fiecăruia de a se încrede în altceva şi altcine­va, de a se deschide universului demolării egoului şi al abandonării în braţele asigura- toare ale încrederii în altul, în altceva. Mistericul şi misticismul de experimentat astăzi sunt o chestiune de lucru cu sine. Şi, în ashramele indiene, este uşor de constatat cu câtă bucurie e dispus cineva să îmbrăţişeze rumori precum că gurul respectiv ştie totul, despre fiecare dintre discipolii săi, de la prima vedere, că el e infailibil şi atotprotec- tor, că orice-ţi va spune va fi pentru tine un mesaj personal, salutar. Dacă te poţi lăsa şi pe tine să crezi aşa ceva, senzaţia e fasci­nantă; iar dacă nu, simţi cel puţin că ţi-ar plăcea să crezi la fel. Transfigurarea e pe măsura credinţei, experienţa religioasă pe măsura despărţirii de rigoare şi de scepti­cism. Sursa şi esenţa fericirii simt numai în inimă, în farmecul iraţional al mitizării. Iată de ce toţi maeştrii spirituali fac apel la inimă şi se străduie să-ţi deschidă ochii asupra pericolului îndepărtării de trup şi de afect prin intelectualism, prin minte. De fapt, nu fac nici un efort. Cei mai „veritabili” dintre ei simt cei care te tratează cu cea mai dezin­teresată reacţie, unii chiar cu indiferentă. Ei există, bucurându-se de un statut pe care îl consfinţesc destui. C-o faci şi tu ori că-i negi contează doar pentru tine. Atitudinea ta îti poate aduce ţie mai multă bucurie, ori doar acelaşi saţiu, goliciunea de ieri.

Taguri: nr. 3 / martie 2007 Tweet

Tuesday, March 20th, 2007 at 5:39 pm, ZOOM, RSS feed