Marin Marian-Bălaşa are studii de antropologie, este etnograf şi folclorist. Reportajul din India pe care ni-l propune se apropie de sacru, behaviorism & literatură, în acelaşi timp. Bălaşa este doctor în filosofie? absolvent al Conservatorului, cu cercetare de teren şi specializări postdoctorale în China, Iran, Scandinavia, bursier Fulbright etc. Nu v-am impresionat încă? Poate o face textul de faţă. (M. Gâlăfanu)
Osteniţi de jegul propriilor lor sate şi mahalale, est-euro- penii încă nu au invadat turistica Indie de astăzi. Deocamdată, in India, pe lângă autohtoni întâlneşti zeci şi sute de personaje de alte naţii, majoritatea occidentale, înghiţind lipsa de confort, ţigănia, indiscreţia cerşetoare a străzii, nu doar de dragul ieftinătăţii traiului şi a putinţei de a trăi liber, departe de civilizaţia lor. Pentru unii dintre ei viaţa de aici e o alternativă egal diferită, sălbatică, dar şi purificatoare. Din acest punct de vedere, jumătatea mai tristă a Europei va invada Orientul doar peste un pumn bun de ani. India nu e numai ţara plajelor „libere”, a negustoriei profitabile şi a hranei economicoase, a hotelurilor mizer-ief- tine, a haşişului şi a vagabondării, ci şi ţara învăţaţilor şi a învăţăturilor de cel mai înalt rang, a brahmanismului ceremonial-vanitos, a yoghinilor cu puteri de excepţie sau cu pretenţii şmechereşti, mulţi dintre ei sacralizaţi devreme şi acumulatori de averi imense, este şi ţara în care mântuirea sufletului sau echilibrul psihologic sunt bunuri comune, banale, despre care se vorbeşte în orice ashram şi pentru care se reclamă reţete şi mentori fără număr. Aici vin mulţi călători din Occident, pentru climatul spiritual şi pentru ofertele spirituale ale Indiei. Din păcate, inclusiv din acest punct de vedere, al Indiei spirituale, est-europenii vor invada zona iarăşi doar peste un număr bun de ani. Mai întâi trebuie ca indivizii, ca şi majoritatea unei naţii, să se elibereze de orice tutelă şi manipulare tradiţională, de grup, pentru a descoperi nu numai propria fragilitate şi goliciune interioară, ci şi pe acelea ale instituţiilor şi maselor. Şi astfel, pentru a începe să caute, aşa cum fac occidentalii, sprijinul şi iluminarea personală, pe urmele unui far sau guru mai mult sau mai puţin autentic sau sacrileg, mesianic sau şarlatan, adică a unuia care poate sprijini mintea sau psihologia individului mai eficace ca un psihiatru. India excelează în deţinerea şi oferta mentorilor spirituali.
In India nu e de stat pe loc. India e o condamnare fie la peregrinare, fie la pelerinaj. Nu-i cale de mijloc, ori de ales, în afara abandonului copilăresc. Sau ar putea fi varianta aşezării. Adică a Aşezării. Definitivă, cu trup şi suflet, opţiunea transplantului sau a autohtonizării. Dar asta puţini o înţeleg şi, şi mai puţini o pot admite. Deocamdată, nu e cazul ca noi doi să vorbim despre asta. Poate mai încolo vei pricepe singur. Deocamdată, hai să zicem că îţi prezint câteva dintre însemnările mele de călătorie şi că îţi propun un traseu atât turistic, artistic, geografic şi cultural, documentar şi ficţional, cât şi spiritual, religios şi mistic, adică ceva între peregrinare şi pelerinaj, când mai puţin, când mai mult din fiecare sau din amândouă.
Prin cultura sa de tip feminin, India nu se dezvăluie uşor. Aici se stă şi se revine, insistent. Turistul fugace, petrecând doar o zi, două în fiece loc, nu numai că ignoră multe dintre cele vizitabile, dar nici măcar nu apucă să pătrundă ceva din ceea ce-a văzut. Cel ce se urcă în fiecare seară sau dimineaţă în alt tren, dăruindu-şi lui şi locului doar câte o zi-lumină, afară de vanitatea de a fi fost şi el pe-acolo, afară de vulgaritatea de a fi fotografiat câte ceva pentru prietenii sau nepoţii săi, de fapt nu are cum să priceapă ceva. India nu stă în câteva, oricât de multe, peisaje. Şi majoritatea celor ce trec pe-aici ştiu asta. Cine a trecut pe aici, chiar dacă neagă o vreme, totuşi va reveni. India nu seduce, ci aproape obligă. Vizitatorul ei e intoxicat pe viată.
La început India te intrigă, ba chiar te oboseşte până la oropsire. De pildă, India îţi pune bine plămânii la încercare, la fel ca nasul, gâtul, laringele, coardele vocale, tot ce e cale respiratorie. Indienii nu înlătură praful, ci doar îl stârnesc, pentru a nu fi vizibil pentru o clipă. Mătură cu un pumn de nuiele, care sunt de fapt beţigaşe rare. Cine e alergic la praf trebuie să evite întreg Orientul. Dar oraşele sale sunt de evitat pentru oricine, din pricina poluării excesive. Vehiculele folosesc o motorină proastă şi nici un fel de filtre pentru gazele de eşapament. Praful sufocant sau ploaia şi umezeala lui Brahma sunt mai puţin otrăvitoare ca fumul, gazul şi zgomotul motoretei Bajaj, ale motorikşei, ale minibusului pe trei roti (tempu), ale autobuzului preistoric şi ale camionului dravidian, care, pe lângă elegantele Suzuki şi Yamaha made in India, năpădesc centrul, zonele comerciale, zonele turistice şi orice căi de comunicaţie.
Scuipatul şi urinatul bărbaţilor în public nu scârbeşte pe nimeni. Indienii se spală zilnic, mai ales la prima oră a dimineţii. Spălatul acesta înseamnă baie completă, din creştet până-n tălpi. Pentru dinţi utilizează degetul gol al mâinii drepte, pe care-1 înmoaie întâi în palma stângă. Acolo ţin o substanţă alcătuită din tărâţe de orez şi sare, despre care se spune că e şi sănătoasă, şi eficientă în sens igienic. în emisfera nordică e însă frecvent băţul de arţar, salcie sau arin special. Frecarea acestuia de gingii şi de dinţi până la înmuierea şi distrugerea sa totală e atât igienică, precum şi antiseptică.
Ţară de parcurs doar în sandale sau şlapi, în India omului nu numai că nu-i trebuie ciorapi, dar nici măcar încălţări. Ca să-şi substituie blana pierdută prin evoluţie îi ajunge un singur cearceaf tot anul. Iama tre- buindu-i, poate, în plus, doar un turban (preferabil de zece metri de pânză răsucită) şi, eventual, pe timpul nopţii, o pătură. Cel puţin în emisfera sudică, o cingătoare în jurul coapselor e suficientă bărbaţilor, iar pentru femei o cât de simplă învelitoare, mergând din gât până la glezne, e de-ajuns. Casele de tip tradiţional ale oamenilor se adaptează (şi ele) pasiv la natură. O natură uneori intempestivă, adesea blândă. Adăposturile nu sunt niciodată gândite să dăinuie, să supravieţuiască locatarului, iar deteriorarea lor nu generează grijă, panică, acţiune. Omul şi adăpostul său, cel mai adesea, îmbătrânesc şi se strică în paralel, în solidaritate. Colibe provizorii, fără nimic de prisos ori dispensabil, ba chiar şi fără tavan ori podele. Parcă întâi se face acoperişul şi se ridică apoi peste bârne, stâlpi sau ziduri subţiri. Parapetul-faţadă întretaie panta acoperişului pentru a-1 lăsa să umbrească şi bătătura-prispă. Arhitecturi simple, de o simplitate geografico-spirituală oarecum iminentă. Atât de inevitabilă, naturală, încât se abate inclusiv asupra construcţiilor contemporane. Numai că, la acestea din urmă, uimitoarea simplitate originară devine precaritate. Indienii nu se pregătesc defel pentru iarnă. Din două rele, adică excese, cel al verii şi cel al iernii, ei îl socot mai grav pe cel al căldurii toride. Iată de ce şi-au făcut casele în aşa fel încât să le asigure mai multă răcoare: cu cât mai multe găuri sau forme de comunicare şi ventilaţie. Iarna, aceste deschideri, plus toate crăpăturile şi ne- etanşeităţile pe care le aduce cu sine scurgerea timpului sau ruina, îi expun pe oameni frigului. Dar nimeni nu se osteneşte să-şi readapteze ambientul, casa. Eventual cu ajutorul păturilor, noaptea de iarnă se suportă. Casa e mai mult o protecţie pentru anotimpul cald. Cu toate că vara, cei mai mulţi dorm în corturi, pe pământ sau pe acoperişurile-terase. Prin urmare, casa indiană nu e adăpost. Să fie metaforă, funcţie virtuală? Să fie doar pentru că aşa locuieşte în genere omul? Pentru un aparent sincronism sau snobism? Oricum, ea trădează credinţa localnicului în inutilitatea sau precaritatea puterilor şi intervenţiilor sale. Indianul nu-şi înfrumuseţează – în sensul confortului – casa, pentru că nu-şi face iluzii în privinţa adevărului vieţii.
Pretutindeni, mizeria omului de rând e cumplită iar frumuseţea şi opulenta palatelor, conacelor, templelor, muzeelor, a falezelor sacre sunt desăvârşite, supreme. Contrar oamenilor străzii, istoria, monumentele şi natura Indiei te fac – pretutindeni şi tot timpul – fericit. însă după ce îi înţelegi şi pe primii, dacă ajungi până la asta, nu mai eşti nici nefericit. Atingi acea normalitate de simţire care se dispensează de euforii sau resentimente. Te simţi bine şi realizezi, cândva, că a avea linişte sufletească înseamnă de fapt a fi îndestulat, fericit.
Nu ştiu dacă însăşi curiozitatea indienilor se opreşte acolo unde se opresc cunoştinţele lor de engleză ori doar engleza le e strâmtă, iar curiozitatea ar putea fi mai mare. Tot ce ştie sau tot ce vrea să ştie lumea străzii este Wliere do xjou come froml, nimic mai mult. Dacă eviţi răspunsul scurt, aruncând şifonat cum că vii din cutare oraş indian sau că vii de la gară, de pe autobuz, căpoşii insistă: What is xjour countnj? Dacă şi atunci faci pe deşteptul (I have no country! I possess no country! Tliat country’s not mine!), ei revin cabotin: What is your nation? Etc. etc. etc. etc. Cu alte cuvinte, ei pot ignora orice altceva, însă de unde vii, nu numai că oricine ştie (să-ntrebe), dar şi că oricine vrea (să afle). Geografia, se pare, e pentru ei o fantasmă tentantă. Dacă nu te obişnuieşti să ignori agasanta lor indiscreţie, luând salutul stradal ori directa acostare ca pe un zgomot de fond, atunci, de zeci sau sute de ori pe zi, de absolut fiece dată când te vei opri sau se va apropia de tine un băştinaş, vei repeta numele tării sau naţiei tale cu obstinaţie şi exasperare, zilnic, de zeci sau sute de ori. Pentru variaţie însă tu vei putea răspunde orice; oricum nu are nici o importantă. Căci, cel mai adesea, curiozitatea indianului simplu e satisfăcută de auzirea unui nume, a unei sonorităţi, de simpla luare în seamă a persoanei sale. Reale identificări şi geografii fiziognomice nu fac decât vânzătorii şi proprietarii de magazine din centrele sau cartierele cu mare afluenţă turistică, obişnuiţi cu memorarea tării figurilor care se perindă şi cu care pot sau nu face business, pe care le pot sau nu înşela.
„Conştiinţa” indienilor nu e aceea pe care o ştim noi, în sens creştin şi european. Ea e mai degrabă o psihologie integrală. Lotul acesteia a fost analizat şi stăpânit de filosofiile şi religiile lor. India e mult mai diversă cultural, mentalitar decât Europa, mama uniformizării. Dacă India ar fi fost în Europa, europenii ar fi acum în Evul Mediu, iar din pricina războaielor şi a măcelurilor pe orice motiv ar fi pe sfert ca populaţie. Reala tolerantă numai indienii, îngrămădiţi, diverşi, au învătat-o. Nicăieri altundeva nu ar părea mai „natural” ca aproape oricare om sărac să fie hoţ Şi criminal. Şi totuşi, datorită spiritului lor religios, indienii par a şti mai bie ca oricine să-şi înfrâneze pofta, bestia. Lucrând asupra „dorinţelor”, psihologia indiană acţionează asupra instinctelor individuale şi sociale, asupra tendinţei de posesiune şi dominare, de rapt şi de violentă, de invidie, substituţie, crimă. Această reprimare de sine nu este însă masochistă. Indienii practică abstinenta – spre deosebire de europeni – parcă fără conflict sau contradicţie interioară, cu bucuria îndepărtării de un eu primitiv şi primar. La insul religios dorinţa răpusă e compensată. în India am văzut pe cei necredincioşi suferind din pricina faptului că nu au primit din mâna mea cât ar fi sperat sau fiindcă nu au primit nici un ban de la mine. Pe credincioşi i-am văzut însă îndepărtându-se cu un zâmbet care spunea, fără nici o declaraţie: nu vreau nimic de la tine. Compensaţia lor nu e în idee – ca la noi, de pildă: un zeu răsplătitor postmortem – ci e liniştea sufletească a evitării conflictelor anxioase, a evitării efectelor pe care dezlănţuirea şi satisfacerea făpturii bestiale le poate aduce pe termen lung. Neactionând negativ, nu de frică, nici de dragul răsplătii, ci al sănătăţii care urmează crucificării poftei, ei cunosc cu adevărat serenitatea lăuntrică, fericirea. Am întâlnit această abstinentă, stăpânire superioară de sine, această mică dar practică metodă de igienă psihică, astăzi, în stradă chiar, în autobuze, pretutindeni, la mulţi oameni simpli. Iată unul dintre semnele minuscule, între mii, care confirmă mitul Indiei. Unde a fost vreodată religia mai operantă, în mod pozitiv şi pe lungă durată, ca aici?
Indienii de rând trăiesc mult mai în prezent ca alte naţii. înainte de Ramakrishna şi Vivekananda nu prea ştiu pe alţii. Concentraţi pe experienţă, ei percep istoria în măsura în care aceasta se reiterează prin avataruri. Toţi sfinţii în care indienii cred fie abia au murit, de putină vreme, fie sunt încă în viată. Ei nu aşteaptă secole, ca europenii, ca să-şi sanctifice oamenii de excepţie.
Unul dintre lucrurile prin care India e eternă este acela al continuităţii apariţiei spiritelor iluminate şi charismatice. India veche nu a reţinut decât nume mari, principale, dar e mai mult ca sigur că şi în trecut, la fel ca astăzi – dacă nu cumva mai mult în trecut -, au existat simultan nenumăraţi înţelepţi cu putere spirituală deosebită. Ei renăşteau credinţa prin exemplul propriei persoane transformate, capabilă de a transforma vieţile altora. Acum la tot pasul poti afla un guru, un maestru sau un învăţător al adevărului realizat, fie autointitulat astfel, fie recunoscut de un număr mai mic sau mai mare de oameni. Acesta chiar poate acţiona ca un ritambhara, purtător al adevărului, ori, neconcordant cu receptivitatea ta, îţi poate părea fals. Care din asemenea guru e şarlatan şi care nu, e dificil de spus, iar asta nu fiindcă obiectivitatea ar juca un rol foarte greu aici, ci tocmai fiindcă, în spiritualitatea Indiei, subiectivitatea e protagonistul. Fiindcă în spiritualitatea-în-act este vorba de manipularea şi coordonarea intimităţii psiho-mentale şi emotive, subiectivitatea e cea menită să selecteze, să discearnă, să mobilizeze şi să comită conexiunile care duc singure la Realizarea de Sine, la Iluminare. Iată de ce, dacă eşti cu adevărat un însetat după acea cunoaştere care înseamnă refor- mulare de sine, căutător al unui Dumnezeu practic şi nu teoretic, India e locul în care-ti poţi rezolva problema. Aici poţi întâlni nu Zeul altor religii, ci pe acela strict personal.
Una dintre cele mai specifice instituţii indiene este ashramul, care e ceva între şcoala de exerciţiu sever, sanatoriu atent aplicat şi campus total relaxant. El poartă totdeauna tutela unui guru sau sfânt, fie viu, fie mort, mitologia locului pretinzând că prezenta sa continuă oricum, iradiantă şi eficientă. Ashramul e spaţiul dedicat internării doritorilor de regăsire a Sinelui, de reunire cu sine, de relegare cu Dumnezeu. Şinele pe care-1 pune în ecuaţie religia şi orice filosofie indiană nu are nimic de-a face cu instanţa ego- tică, orgolioasă, individualistă a psihologiei şi limbajului european, ci se referă la acel impersonal şi absolut Sine Universal, Dumnezeu însuşi, ca substanţă primă şi finală a întregii existente. Nu cei cu preocupări preponderent intelectuale, ştiinţifice sau profesionale vin într-un ashram, deşi există şi din aceştia, unele ashrame cu mai mari pretenţii spirituale refulându-i însă, fiindcă ele se adresează şi servesc cu predilecţie celor însetaţi după aplicarea înţelepciunii, după traducerea religiei în viata personală. Când ashramurile actuale nu sunt doar şcoli de învăţătură scripturală, strict brahmanică, adresate deci doar pregătirii preoţilor în tradiţii hiperortodoxe, ci au alura advaitic-moderm a admiterii şi adresării oricui, indiferent de casta, rasa şi naţia sa, ele sunt larg deschise şi albilor occidentali. Pe aceştia îi întâlneşti implicaţi trup şi suflet, exersând jocul împărtăşirii, participării, slujirii şi smereniei, făcând fericiţi munci agricole şi menajere, spălând latrine săptămâni sau luni la rând. Şi nu poţi spune cu o corectitudine sau cu o îndreptăţire desăvârşită că tot ceea ce ei par a fi găsit acolo li s-a dăruit cu adevărat ori doar corespunde aşteptărilor, speranţelor sau credinţelor lor, reclamate sau proiectate asupra locului sau asupra maestrului lor iubitor şi puternic. Cea mai mare parte a „adevărului” de experimentat în preajma unui maestru spiritual tine de credinţa fiecăruia, de capacitatea fiecăruia de a se încrede în altceva şi altcineva, de a se deschide universului demolării egoului şi al abandonării în braţele asigura- toare ale încrederii în altul, în altceva. Mistericul şi misticismul de experimentat astăzi sunt o chestiune de lucru cu sine. Şi, în ashramele indiene, este uşor de constatat cu câtă bucurie e dispus cineva să îmbrăţişeze rumori precum că gurul respectiv ştie totul, despre fiecare dintre discipolii săi, de la prima vedere, că el e infailibil şi atotprotec- tor, că orice-ţi va spune va fi pentru tine un mesaj personal, salutar. Dacă te poţi lăsa şi pe tine să crezi aşa ceva, senzaţia e fascinantă; iar dacă nu, simţi cel puţin că ţi-ar plăcea să crezi la fel. Transfigurarea e pe măsura credinţei, experienţa religioasă pe măsura despărţirii de rigoare şi de scepticism. Sursa şi esenţa fericirii simt numai în inimă, în farmecul iraţional al mitizării. Iată de ce toţi maeştrii spirituali fac apel la inimă şi se străduie să-ţi deschidă ochii asupra pericolului îndepărtării de trup şi de afect prin intelectualism, prin minte. De fapt, nu fac nici un efort. Cei mai „veritabili” dintre ei simt cei care te tratează cu cea mai dezinteresată reacţie, unii chiar cu indiferentă. Ei există, bucurându-se de un statut pe care îl consfinţesc destui. C-o faci şi tu ori că-i negi contează doar pentru tine. Atitudinea ta îti poate aduce ţie mai multă bucurie, ori doar acelaşi saţiu, goliciunea de ieri.
