Nu ai cum să înţelegi farmecul continental decât dacă ai petrecut o perioadă mai lungă departe de Europa. Cu toate aspectele neplăcute ale noului mileniu şi tot mai răspândita mizerie, venită de obicei de aiurea, Europa este sursa civilizaţiei occidentale contemporane, la care întreaga lume se raportează, indiferent dacă asta e bine sau nu, precum la adevărul suprem. Întâlneşti peste tot Europa, chiar atunci când este fardată sau denaturată în stil american, sau târâtă în abjecţia orientală. Nu mă refer la Europa de drept, ci la cea de fapt.

România, de exemplu, nu este o parte a Europei de fapt. Porţile Orientului sunt atât de larg deschise la noi încât valorile europene sunt foarte vagi. Cât despre Europa de fapt, oriunde ai ateriza, la Londra, Paris, Amsterdam sau cine ştie, păşeşti în uriaşa cetate natală a internaţionalismului contemporan. Nu ştiu când s-au pus bazele sale. Probabil odată cu Imperiul Roman. Nici nu mă  interesează. Realitatea este că, oriunde aş fi, simt nevoia să revin în Europa şi s-o cunosc mai bine. Şi nici nu ştiu cum pot vorbi despre Europa când eu n-am văzut niciodată Roma.

Alitalia

Alitalia este în pragul falimentului şi în grevă, dar această companie aeriană îmi lasă cea mai bună impresie. Majoritatea personalului de zbor sunt bărbaţi, iar femeile sunt cam urâţele şi grase. Asta este foarte bine, după părerea mea, căci personalul de zbor trebuie să asigure siguranţa pasagerilor şi eventual să fie amabil, nicidecum să ofere unei minorităţi de obsedaţi sexual un „defileu“ de modă sau de concurs de frumuseţe. Dar n-am să mă lansez totuşi în ridicarea în slăvi a acestei companii, căci nici pe zborurile Alitalia, ca pe toate celelalte zboruri internaţionale, nu se fumează şi, după gustul meu, toate airline-urile ar face bine să dea faliment. E un lucru bun să te pască falimentul, căci, iată, italienii tocmai au deschis pe Fiumicino un spaţiu pentru fumători nou-nouţ, foarte mare şi cu ferestrele care dau spre pistă. Când ies de pe Fiumicino, mă simt deja ca acasă, la Bucureşti. Căci am nevoie de un taxi şi aflu imediat că italienii au aceleaşi proaste obiceiuri ale bucureştenilor.

Notte di Roma

Este cam stupid să ai nevoie de un taxi ca să mergi de la Fiumicino la Termini, gara centrală romană, căci este un tren şi sunt multe autobuze până acolo. Dar este în toiul nopţii şi eu sunt pentru prima dată la Roma şi singură cuc. Când descopăr un oraş îmi place să fie ca la un dineu tête-à-tête. Îmi place, în acelaşi timp, comoditatea şi aleg acum un taxi, deşi toate care aşteaptă aici percep tarife care ajung pĂnă la 80 de euro. Este un jaf, dar, cum mă grăbesc să ajung la hotel, sunt de acord să plătesc 60 de euro. Preţul legal al distanţei este 40 de euro. Pot acum să fumez în maşină şi să mă bucur de noaptea romană. În sfârşit am ajuns în oraş. Monumentele sunt frumos luminate. Chiar Termini, una dintre cele mai năpăstuite zone ale Romei, unde se află hotelul pe care l-am rezervat pe  internet, mi se pare un cartier frumos.

Termini

Prost, foarte prost am ales acest hotel şi acest cartier. Îmi revigorez ideea conform căreia google-ul este o merdă. Este noiembrie şi plăcut la Roma, dar ăsta nu este un motiv ca încălzirea să nu funcţioneze încă, aşa cum se  întâmplă în spelunca asta. În plus, dacă vrei să ieşi undeva mai târziu în noapte, e bine să te abţii, căci în această zonă îşi fac veacul noi romani proveniţi din Orient şi mai ales ţiganii din România, care nu se dau în lături de la nimic în ale criminalităţii. Mă duc să mă culc, aşadar, şi visez la un oraş ieşit parcă dintr-un film de Antonioni.

Dumnezeu și Michelangelo

Dumnezeu a făcut lumea. Asta este discutabil. Splendoarea Vaticanului este  însă o realitate tangibilă. Mă duc să văd cu ochii mei, mai ales că Vaticanul are marele avantaj de a se afla cât mai departe de Termini, în partea opusă a oraşului. Trec de poarta impunătoare şi iată-mă  într-o altă lume. Cetatea Sfântă, cel mai mic stat din lume ca suprafaţă terestră, unul dintre cele mai mari ca suprafaţă universală. Dincolo de poartă, intri  într-un patio uriaş, cu o fântână arteziană în mijloc şi clădiri în stilul clasic roman de jur-împrejur, cu statui pe terasele lor, care sfidează în depărtare colinele Romei, Castelul Sant Angelo şi cerul. Mă aşez la coadă pentru a  intra în Basilica San Pietro. Mă tem să nu fie prea aglomerat, dar, odată  înăuntru, îmi dau seama că locul este imens. Poţi de asemenea să fotografiezi şi să filmezi oricât pofteşti. Şi iată Capela sixtină; deasupra mea, imaginea faimoasă în lumea întreagă: Două maşini stau să se atingă; Dumnezeu îi insuflă viaţă lui Adam. Este una dintre cele mai frumoase imagini ale Creaţiei din lume. Nu ştiu altfel asupra cărei alte picturi sau statui din Capela sixtină să mă opresc. Dacă la începuturi au fost Dumnezeu şi Adam, apoi a fost fără îndoială Michelangelo. Dar ceva îmi scapă. N-am văzut la Pietà şi nici nu-mi dau seama unde este. Întreb pe unul dintre angajaţii Vaticanului. Trecusem pe lângă ea. Un potop de lume o ascunde privirilor şi eu dau din coate ca să ajung în faţă. Un geam mă desparte de grupul statuar. Marmura albă lucioasă nu a luat pur şi simplu forma a două persoane, ci cea a iubirii milostive şi acesta a fost pe vremuri un breakthrough în artă. Armonia renascentistă a operei şi sentimentul cald dinăuntrul pietrei îţi comunică şi acum, peste timp, acel nemaintĂlnit spirit sfĂnt al umanităţii. Nu poţi decât să fii copleşit şi să te opreşti să asculţi măcar câteva momente, în vuietul aglomeraţiei, glasul pietrei.

Ies să filmez porumbeii care dau roată deasupra fântânii arteziene. Încerc să capturez cât mai multe momente din ceea ce se anunţă a fi o  inevitabil de trecătoare vacanţă romană.

Bârlogul Papilor

Când pe vremuri Roma era trecută prin focul şi sabia invaziilor barbare şi creştinitatea însăşi era în pericol, papii se retrăgeau în fortăreaţa din imediata apropiere. Mai impresionant într-un fel decât Vaticanul însuşi, Castelul Sant Angelo oferă o minunată vedere asupra Vaticanului şi a Romei în general. Mă aşez la masă la cafeneaua de pe terasa sa şi, împreună cu porumbeii, mă uit în depărtare la podurile de peste Tibru şi la cupola basilicii Sfântului Petru în faţa căreia Papa tocmai oferă benedictia. Cum aş putea să explic sentimentul profund continental, acela de a fi în centrul lumii?

Roma romantică

Sunt atât de multe frumuseţi la Roma şi numai de Columna lui Traian n-o să am timp. Hăituirea dacilor nu este pe ordinea mea de zi. Eu vreau să văd Roma din filme. Mă îndrept în pas alert, pe străduţele înguste, către Fontana di Trevi. Şi iat-o! Este într-o piaţetă şi, din fericire, traficul nu este permis aici. CĂteva zeci de turişti o înconjoară şi o fotografiază, dar nu suntem foarte mulţi şi nu reuşim să pângărim romantismul locului. Dacă ar fi primăvară sau vară, mă jur, m-aş descălţa şi aş face o baie. Nu cred că m-ar lua carabinierii, care abundă în zonă. Sunt ocupaţi cu apărarea cetăţii de invaziile cu adevărat barbare, sub forma şatrelor venite dinspre Bucureşti. E noiembrie, însă, aşa că, extrem de cuminte, stau să mă zgâiesc la sculpturile albe şi la cel mai fain jacuzzi din lume. Mă duc să mă aşez pe terasa unei cafenele din colţul pieţei să mai admir încă Fontana di Trevi. Apoi mă las pradă romantismului de tip pragmatic şi mă duc să-mi cumpăr pantofi de la magazinul din faţa monumentului care se numeşte, cum altfel, decât Fontana di Trevi. Nu poţi să treci pe la Roma fără să iei în treacăt măcar vreo trei perechi di scarpe.

Sunt acum în mood pentru shopping, mai ales că mă îndrept către Piaţa Spaniei şi acesta este un drum înţesat de tarabe cu tot felul: vederi, postere, calendare, cărţi, suveniruri de toate genurile. Este un drum destul de simplu, dar eu reuşesc să mă rătăcesc, încât ajung la cele mai luxoase magazine din Roma. Este un lux cât se poate de ieftin, dar eu nu-mi pot permite decât o eşarfă şi o bluză albă cu un bogat guler de volane. Îmbinarea utilului cu plăcutul este instrumentul primordial al educaţiei în spirit latin. Gaudeamus igitur, aşadar, trebuie să sorb din plin la dolce vita, aşa că mă grăbesc să mă îndrept către decorul său predilect.

Există oare pe lumea asta un lucru mai dolce decât să locuieşti în Piazza di Spagna? Să vezi zilnic, cum te trezeşti, acea trenă elegantă de trepte care coboară dinspre biserica din vârful colinei? DA. Un lucru şi mai dolce este să locuieşti la Trinita dei Monti, adică în vârful colinei. Urc pe serpentina care învăluie dealul, străjuită de oleandri şi nici nu ştiu ce alte flori (de noiembrie!) şi iată-mă sus. În spirit latin, mă grăbesc cât mai  încet (!) şi iau masa la un restaurant care se cheamă chiar Trinita dei Monti. Este cam scump, dar saltimbocca a la romana face toţi banii. De-abia apoi mă îndrept către biserică. Sunt în capul scării înalte şi domin cetatea. O iau alene pe trepte în jos de parcă aş fi o eroină dintr-un film american siropos. Che bello! Sunt în exerciţiul celei mai graţioase descinderi din lume.

Ruine

După Piazza di Spagna, Trinita dei Monti şi Fontana di Trevi, Colosseumul mi se pare trist. Ca şi Forumul Roman, este o ruină. Oare  mulţimea de turişti care l-au luat cu asalt nu-şi dau seama de asta? Nici nu vreau să intru şi nici măcar nu vreau să fotografiez Colosseumul. Viaţa este scurtă şi eu vânez exclusiv lucrurile frumoase. În plus, aceasta este o zonă în care nu se vede nici un carabinier şi în care circulă în schimb o sumedenie de ţigani. Mă întorc repede în Roma romantică. Las în urmă cu dispreţ chiar Piaţa Republicii, cu impunătorul Senat Roman. Am ajuns la timp pentru a vedea neoanele albe şi turcoaz aprinzându-se deasupra apei. Chiar dacă trebuie să te desparţi de Roma, este totuşi bine s-o mai vezi odată. De la marginea şi de deasupra cetăţii, Il Bugo oferă cea mai vastă vedere della belissima città. În depărtare, Roma devine totuna cu linia minimalistă a orizontului.

Taguri: nr. 3 / martie 2009 Tweet

Friday, March 20th, 2009 at 11:53 pm, ZOOM, RSS feed