Balea – Ice Hotel – Primul hotel de gheată din Europa de Est

Totul este din gheaţă. Pereţii, ferestrele, bolta. Patul în care dormi. Veioza şi noptiera, scaunele şi duşumeaua. Cred că şi iubita poate deveni din gheaţă. Dacă nu te porţi, mă-nţelegeţi, corespunzător. începând cu un whisky, de pildă, la bar. în pahare, cum altfel, din gheaţă. Evident că şi mesele sunt aşa. Apoi oamenii care le sculptează. Şi zidarii, în timp ce se opintesc Să taier cu joagărul, un lac îngheţat. Că mai au nevoie de „cărămizi”. Legate între ele cu un mortar cam ciudat. Zăpadă subţiată cu apă. Şi care, la atâtea grade minus, boc­nă se face. în timp ce mâinile muncitorilor înţepenesc Pe dălţi sau lopeţi. Iar viscolul îi îngroa­pă în zăpada aceea. Cu şantierul lor cu tot! Ca să nu îngheţe definitiv, îşi dau brânci unii alto­ra. Se tăvălesc prin nămeţi. Râd fără pricină. O înghiţitură de ţuică fiartă şi o iau de la capăt!

A fost înduioşător să vedem toate astea. Când un chin, când o bucurie. Când o muncă înfiorător de grea,când ojoacă. De oameni mari,care încă mai credîn castelul din poveste. Atât de cu patimă,încât ne-au invitat la inaugurarea lui. 1 februarie 2006, la Bâlea Lac, peTransfăgărăşan. Bine aţi venit în primul hotel de gheaţă din Europa de Est! Cine n-a simţit „Măreţia frigului”, să şi-o cumpere!

în hotelul de gheaţă s-au investit în jur de opt mii de euro. Proprietarii nu şi-au propus să-şi recupereze banii în această iarnă, afacerea fiind gândită pe termen lung. Deocamdată, să vină curioşii, să crească fluxul turistic în zonă, să se ducă vestea. O veni el şi profitul, mai apoi.

Sub zăpadă SRL

Când să urcăm Transfăgărăşanul, iarna s-a hotărât să dea o probă de lucru. Ce mai zăpezi, ce mai viscol, câte grade sub minus! N-am întâlnit decât vreo două maşini. Cu viteza melcului şi lanţuri pe roţi. De la Bâlea Cascadă, drumurile sunt blocate. Aşa că ne luăm bagajele în spinare, până la telecabină. Unde băieţii ne-au pregătit o surpriză. Vom „executa” o cursă de verificare. Să vedem, adică, dacă maşinăria asta mai merge. Pe cabluri şi stâlpi ciorchine cu gheaţă. Cu noi înăuntru! Am crezut că-i o glumă, desigur. Şi-am început să râdem, de frig. După câteva minute de mers, mecanicul s-a căţărat pe o scară. A deschis trapa şi ţuşti pe telecabină. Cică puţină curăţenie, preventiv. Zăpada îngheţată şi sloiurile cu pricina ne cădeau drept în cap. în timp ce alt mecanic se conversa, prin staţie, cu un „nea Ioane”. Că e groasă, că nu ştiu ce s-a înţepenit, la stâlpul nu ştiu care. Ne-am gândit şi că băieţii ăştia or avea ceva cu noi. Nimic mai fals. La fel au „distrat-o” şi pe o directoare de la Ciitc, când a venit să semneze contractul de spon­sorizare pentru hotelul de gheaţă. Şi încă am avut noroc, ne asigură gazdele. E ceaţă şi întuneric, aşa că măcar nu vedem hăul de sub noi. După vreo 40 de minute de senzaţii cam tari, după anumite gusturi, am ajuns la Bâlea Lac. înţepeniţi de frig, de-abia dacă ne puteam mişca. Dar să nu mai spun că, prin comparaţie, în telecabină era, totuşi, par­fum de roze. Zăpada ne-a trecut urgent peste ghete, peste genunchi, pe alocuri până la brâu. Viscolul în faţă, bezna peste tot. Aşa că mai mult ne rostogoleam, decât mergeam. La un moment dat, am crezut că am halucinaţii. Sau că am murit deja de frig şi am ajuns direct în raiul îngheţaţilor. O dantelărie de gheaţă, în stânga. Un castel în alb, luminat cu proiectoare. Şi nişte oameni de zăpadă care trudesc la povestea lui. Cară blocuri de gheaţă, pe sănii şi schiuri. Frământă zăpada, cu apă, în găleţi. Tencuiesc un perete, şlefuiesc o coloană. Cioplesc mese şi scaune, tot din gheaţă. Şi bustul lui Eminescu, spre a mă năuci pe mine de tot. Pun mâna, la întâmplare, pe un personaj. E real, un om în carne şi oase, chiar îmi dă bineţe. Doar că are hainele ninse, îngheţate de ger. Iar genele şi buzele i s-au cam lipit între ele, din aceleaşi motive. Ne invită înăuntru, în hotel. Nu-mi vine să cred, dar e cald şi bine. Faţă de afară, unde şuieră vântul, la peste 20 de grade, cu minus, interioarele de gheaţă sunt mai mult decât primitoare. Stăm la bar, ne învârtim prin recepţie, povestim cu muncitorii. Printre finisaje, stâlpi căraţi în cârcă, topoare sau lopeţi. Gheaţa nu suportă lucrul de mântuială, ni se spune. Totul trebuie să fie perfect şi să strălucească. De aceea, s-a muncit şi noaptea, fără libere ori sărbători. Dar cu sentimentul că merită chinul, de vreme ce a ieşit aşa mândreţe de hotel. „Am zis că asta-i treabă de nebuni, la început!”, îşi aminteşte Ioan Mârza. „Eu am cam făcut zidărie, la viaţa mea, da’ aşa ceva n-am pomenit. Cărămida e stas, pe când la gheaţa asta am spart, pentru dimensiuni, de ni s-a acrit. Şi e ca peştele, doamnă, îţi fuge din mâini. Apoi îmi era frică să stau sub cupolă, visam şi noaptea că se prăbuşeşte şi mă îngheaţă sub ea. Ca să nu mai vorbesc de frig, mâini şi picioare degerate, obrazul crăpat. Şi eu am venit din Fabrica de sticlă Avrig, unde cuptoarele se încing la 1.400 de grade! Mă credeţi ori nu, acum mă simt ca acasă. Şi am atâta mulţumire că făcurăm ceva aşa de deosebit! De nu mai prea există prin lume, că în ţară nici atât!”

Taguri: nr. 1-2 / ianuarie – februarie 2006 Tweet

Friday, January 20th, 2006 at 5:44 pm, ZOOM, RSS feed