Stagiunea Teatrului Naţional din Bucureşti s-a deschis cu un inedit spectacol de balet. În lumina reflectoarelor, între cortinele de fier ale scenei şi pe ritmuri de muzică bună trapele scenei mari au creat un moment coregrafic de excepţie.
Reparată în această vară şi coordonată cu abilitate de echipa tehnică a teatrului, scena întreagă s-a lăsat manevrată în ritmul muzicii. Trapele – urcate, coborâte, sincronizate, accentuând contratimpii muzicali – au dansat pentru cei prezenţi la conferinţa de presă care a marcat începutul stagiunii. Coregrafia a fost îmbogăţită cu parada… decorurilor din spectacolele montate pe scena mare. Platforme pe roţi au purtat lumile ce aşteaptă să fie reînviate cu trupurile şi sufletele actorilor în noua stagiune.
Pe lângă reluările din stagiunile trecute, se adaugă în luna septembrie spectacolul Spitalul special, în regia lui Ştefan Iordănescu, după textul lui Iosif Naghiu. Tragicomedia universului bolnav postdecembrist oglindit simbolic într-un spital parodiază lumea politică şi autovictimizată continuu în zilele noastre.
În octombrie, Horaţiu Mălăele şi Şerban Ionescu se vor întâlni la un Dineu cu proşti, regizat de Ion Caramitru după comedia lui Francis Veber. Un spectacol care se anunţă a fi o comedie savuroasă. Îi dorim să fie cel puţin la înălţimea ultimei premiere a stagiunii trecute, S-a sfârşit cum a-nceput, regizată de Horaţiu Mălăele şi pe care nu ar trebui să o rataţi.
Tot în octombrie va avea loc în Sala 99 disputa între două femei care iubesc acelaşi bărbat… în spectacolul Scara pisicii, de Katalin Thuroczy, regizat de Irina Popescu Boieru.
La întoarcerea din Canada, regizorul Cristian Theodor Popescu propune Naţionalului piesa Juma’ de viaţă (Half Life), premiată în 2005 cu unul dintre cele mai prestigioase premii din Canada – Governor General’s Award for Drama. Din fişa de prezentare a viitorului spectacol aflăm că doi pacienţi cu maladia Alzheimer se vor întâlni acolo unde memoria dispare şi începe imaginaţia… pe scena Sălii Amfiteatru.
Tot la surprizele acestei stagiuni va fi şi spectacolul experimental regizat de Radu Penciulescu după Macbeth-ul shakespearean.
În cadrul programului intitulat TNB parateatral vor fi găzduite expoziţia de arte vizuale Conseguito Silenzio/Linişte dobândită de Radu Dragomirescu, având vernisajul pe 23 octombrie şi, în colaborare cu Green Hours, concertul Modern Solo Piano al pianistului elveţian Nik Bartsch, pe 28 noiembrie.
Evenimentele parateatrale aduc TNB-ul cu un pas mai aproape de naţionalul londonez – punct de reper pentru Ion Caramitru şi Ilinca Tomoroveanu (conducerea teatrului bucureştean).
Cu un număr mai mic de actori – ieşiţi la pensie, forţaţi de iniţiativele politice ale momentului – şi cu spectacole mai scumpe datorită numărului mare de colaboratori (rezultate ale aceleiaşi inspiraţii politice), doresc echipei de la Naţional să îşi ducă la bun sfârşit proiectele şi să facă din nou cozi la casa de bilete.
foto arhiva Teatrului Naţional
• John Mighton s-a născut în Canada, în 1957. În 1988 a primit premiul Dora Mavor din Toronto pentru piesa Scientific American, iar în anul următor acelaşi premiu pentru A Short History of Night. În 2005 a primit cel mai prestigios premiu din Canada pentru Half Life. După ce s-a afirmat în zona artelor ca dramaturg a revenit la o pasiune mai veche – matematica. Devine cercetător la Institutul de Cercetare în Ştiinţele Matematice Fields şi înfiinţează JUMP (Junior Undiscovered Math Prodigies), o organizaţie caritabilă care îi învaţă matematica pe studenţii cu probleme.
• Francis Veber a avut în 1998 un mare succes internaţional cu Le Diner de Cons/ The Dinner Game/ Dineu cu proşti. Pentru acest film, Veber a fost nominalizat în 1993 la premiul Cesar pentru cel mai bun regizor şi a primit premiul pentru cel mai bun scenariu. Cei doi actori din rolurile principale au primit premii de interpretare. … Francis Veber are marele talent de a scrie nişte fabule bine împănate cu lovituri de teatru. Râsul provocat de acest vodevil este imposibil de oprit.
• Katalin Thuroczy: „Chiar şi în piesele pe care le scriu la comandă ţin cu tărie ca mesajul pe care îl transmit spectatorilor să conţină adevărul pe care eu îl consider cel real. Autentic. Am o natură de canibal, mănânc oameni. Îi cam consum pe cei care trăiesc lângă mine, cei cu care mă întâlnesc pe stradă, prietenii mei, familia mea, rudele mele, încet-încet, apar în câte o piesă. Îi devorez simplu, fără muştar. Nu cred în teatrul în care autorul, prin tot felul de tertipuri, încearcă să inventeze personaje. Nu cred că printr-o asemenea tehnică se nasc personaje viabile, care să convingă spectatorul.”