Balurile & petrecerile de-acum un secol

Cum se distra lumea pe la o mie opt sute?

După cartea lui Mircea Constantinescu Cum îndemult Bucureştii petreceau, lumea bună a vechiului Bucureşti nu poate fi lipsită de cea mai intensă preocupare a ei: balurile. Ţinute în „palatul de pe podul Mogoşoaiei, în palatele Cantacuzinilor, ale Sturdzeştilor («prăjitura de marmură de la Capul Podului» – C. Gane), ca şi-n cele ale bancherilor evrei, greci, armeni cu nume păstrate şi transmise, se înfigeau mii de lumînări în caracatiţa policandrelor.”

Pe lângă mesele bogate şi dansurile care ţineau până dimineaţa, boierii tineri erau absorbiţi de jocurile de noroc, jucându-şi „vieţile la loterie” şi de alte practici care să-i scoată din banal cum procedase „Beizadeaua lui Caragea, de pildă, şi-a comandat o aşa-zisă sanie mitologică, făcută în urma carului lui Apolo, la care a înhămat şase cerbi şi defilînd prin urbe spre stupoarea tuturora cu scaun la cap şi cu alte obicee pămînteşti.”

„Cele mai gustate petreceri pare-se a fi fost balurile mascate – şi e de crezut – ocazii cu care femeile încercau şi, cine ştie, poate că şi reuşeau să epateze prin costumele lor de epocă, croite şi asortate cît mai extravagant.”

Un ziarist din epocă, glumeţ din fire, avea să dea nişte sfaturi practice cu privire la rochiile doamnelor, mai exact cum poate ajunge crinolina un balon: „Sub jupă este aplicat un mic mecanism sui-generis care are o supapă şi un pis­ton. Cînd persoana care poartă crinolina trebuie să se pună în trăsură sau să se aşeze într-o loge de teatru, ea deschide supapa, aerul iese şi jupa nu mai are decît proporţiunile modeste ale unui vesti- ment patriarhal; dar dacă dînsa vrea să se plimbe sub un soare frumos, sau să intre în vreun salon, sub focul săgetător a o sută de priviri, aerul intră în ţesături şi crinolina se rotunjeşte cu majestate. Ah, aceste majestăţi umflate cu pistonul!…”

Cum luna cadourilor se petrecea pen­tru doamne la infinit, ca şi sărbătorile (nici acum sărbătorile nu sunt de negli­jat), ziarele ofereau cele mai bune locuri pentru cumpărături, de la opere muzicale (dansuri, romanţe, partituri), la fotografii şi tablouri „noue americane”, iar pe Podul Mogoşoaiei magazinul d-lui Kling , îmbia cumpărătorul cu aparate tocmai bune pentru jocurile de societate, cumpărate în special de sărbători: „Care erau ele? Discul magic al lui Boscă, care, la comandă, călătoreşte în orice… pălărie; magia Dr. Faust, prin care se puteau oferi, dintr-o butelie umplută cu apă, diverse vinuri (invers era şi este oricine în stare!), lapte sau cerneală; «portcigarul magic» în care ţigările şi tutunul dispar tot la comandă şi idem revin; magice evantaie pentru dame, ce se rup în bucăţele, dar, prin suflare deasupră-le, se realcătuiesc în ceea ce au fost; cărţi, şi ele magice, cărora, prin comandă li se dictează să sară din pachet, cu rîndul şi pe alese; o lanternă magică, lăsînd vederii tuturor peisaje, chipuri, culori pe perete…”

Dar astea sunt jocuri pentru adulţi, pentru copii au trecere „trenuri electrice, tractoare, rachete, buldozere etc. pe lîngă cele peste 3 mii de jucării aduse din Franţa şi Germania (Nurnberg).”

Cât despre balul curţii regale „Cu totul alt public, zgîrcit la număr, select şi oficial avea permisiunea să converseze, să bea şi să valseze la balurile regale din miezul lui Făurar.” Presa era la mare căutare în epocă, anunţând „baluri şi serate, alături de războaie, greve, manifestaţii, scumpiri ale pieţei, discursuri, sinucideri…” în plus, erau şi altele care aduceau nemulţumire oamenilor obişnuiţi care nu frecventau balurile: electrificarea liniilor de tramvai era anevoioasă, chiriile şi impozitele mari, şi „S-a inventat şi noţiunea de casă de raport, adică blocuri cu multe vagoane de înoptat. Tot bucureşteanul năzuia să închirieze, mai cu seamă cînd frigul împuţina pe golani de pe uliţe.”

Că tot vorbim de uliţe, Gheorghe Crutzescu în Podul Mogoşoaiei nu le poate imagina, în 1890, fără cafeneaua Macca: „Cafeneaua e unul din locurile patetice din Bucureşti. în lumina tulbure a becurilor electrice care ard aci şi vara, la amiază, o faună stranie îşi duce un trai amărît. într-un colţ, doi samsari bătrîni joacă în tăcere mahjong; un evreu gîrbovit şopteşte altuia cu pasiune, îndelung, cine ştie ce proiecte, cine ştie ce confidenţe; altul, singur, cu ochi adînci, trişti şi pier­duţi, pare că urmăreşte, în altă lume, un vis milenar. Pînă să dai iar în lumina Podului, ieşind din această axfisie, este o plăcere să te opreşti cîteva clipe la anticăria Pach, unul din cei trei-patru anti­cari din Bucureşti unde poţi răsfoi, sta de vorbă, şi pleca fără să cumperi.”

In 1857 Bulevardul se întindea între Podul Mogoşoaiei şi str. Colţei, iar Academia, împreună cu turnul Colţei, era „singurul monument demn de văzut în Bucureşti.” Prin 1872, lângă Universitate era câmp deschis. Francezul Ulysse de Marsillac imaginase, pentru Bucureştiul pe care îl iubea atât de mult, un „bulevard larg, frumos, care să fie o podoabă a oraşului. Şi în Journal de Bucarest din 1872 propune ca „în partea rămasă liberă, cea din faţa Universităţii, să se construiască un subteran mare, din Podul Mogoşoaiei pînă în str. Colţei. Tunelul acesta, luminat puternic cu globuri diferit colorate, să cuprindă tot ce poate folosi desfătării ochiului şi minţii, acvariu cu toate vietăţile mărilor. Peşteri cu stalactite şi stalagmite, cascade luminoase şi pivniţe boltite, calde iarna, răcoroase vara, în care să se aşeze birturi şi berării… Deasupra subteranului, şi pe toată lungimea lui, să se ridice, pe coloane subţiri, un acoperiş înalt, din fier şi sticlă, care să se poată deschide după anotimpuri şi, sub această boltă străvezie, vedea o grădină minunată, cu bazine şi pavilioane şi izvoare şerpuind printre flori, iar în grădină, teatru de comedii şi vodevi­luri, parchet de dans, chioşc de muzică, restaurante, săli de lectură…”

Din păcate, proiectul lui Marsillac nu a avut succes, unul dintre motive fiind şi că Academia nu putea tolera lângă ea „scene de vodevil şi săli de dans”. Erau probleme şi în proiectul prelungirii bulevar­dului, din cauza hotelului Herdan, credea Marsillac, şi din cauza faptului că terenul e prea mlăştinos: „Ulysse de Marsillac a prevăzut multe. A prevăzut că odată şi odată vor fi Bucureştii pavaţi în întregime, că toate străzile vor fi luminate, că oraşul va ajunge capitala cea mai populară a Răsăritului; a prorocit chiar, într-o zi de inspiraţie, că bucureştenii vor putea merge, odată, pînă la un cîmp apropiat unde maşini zburătoare îi vor duce în cîteva ore la Viena, Roma sau Paris… dar viitorul Bulevardului Elisabeta nu l-a ghicit.

«Cîţiva rari trecători»… «fantomă de bulevard»…!

De-ar putea învia bătrînul Marsillac numai un sfert de ceas, oricînd, zi de săptămînă sau sărbătoare, iarna sau vara, pe ploaie sau pe soare, şi să vadă ce-i pe bulevardul sortit de dînsul pustie­tăţii, să vadă turma, cum se mişcă încet, încet, din lipsă de loc unde să-şi pună picioarele, cum se mişcă fără scop, fără gînd, fără odihnă… Răsar ghioceii, înflo­resc liliacii, îmbălsămează teiul, cîntă păsările, se scutură macii, se ofilesc bujorii, cad frunzele, ce ştie turma? Zi după zi, an după an, coboară bulevardul, la Brezoianu face stînga împrejur, trece pe calea Victoriei, la teatru face stînga împrejur, coboară iar pe calea Victoriei, suie iar pe bulevard, se opreşte iar la Brezoianu…”