Sunt aceiaşi pretutindeni – şi vandalii din Los Angelesul anului 1991, şi derbedeii de pe străzile Parisului din 2005, şi cei din Londra zilelor noastre sau din câte alte locuri.
Au aceleaşi mişcări de felină si priviri viclene, gata să atace când se simt puternici si nesupravegheaţi, umili şi plângăcioşi atunci când încep să piardă teren, în acel moment dând rapid bir cu fugiţii din orice încleştare pe care au provocat-o. Se revoltă, chipurile, în numele unor idealuri, pentru drepturi, pentru un trai mai bun, dar sparg vitrine, incendiază maşini şi clădiri, jefuiesc magazine şi trecători, îi agresează pe cei care nu participă la actele lor de barbarie. Au curaj numai atunci când sunt în gloată, mânuind bâte şi lanţuri, aruncând sticle şi pietre, urlând ca animalele în junglă. Au voluptatea de a distruge ceea ce au construit alţii, pretind de la societate favoruri, dar munca este pentru ei o ruşine şi o povară. În unele cazuri, chiar şi fără să ştie, constituie o masă de manevră pe care unii o manipulează din dorinţa de a distruge din interior civilizaţia occidentală, deseori în numele drepturilor omului şi al multi- culturalismului.
Poliţia din ţările civilizate li se opune uneori cu sfială, ca nu cumva acţiunile ei să fie catalogate drept incorecte politic. Mai bine rabzi să fii înjurat decât să te admonesteze superiorii şi presa pentru că ai ripostat. Mai bine încasezi tu un pumn decât să zbori din slujbă, fiindcă ai lovit un huligan. Am ajuns să trăim într-un timp în care, deseori, cei aflaţi în minoritate îşi fac tot mai gălăgios simţită prezenţa şi îşi impun cu tupeu mizerabilele lor concepţii despre lume, indiferent de culoarea pielii, de sex sau religie.
Până când, într-o zi, exasperată, ajunsă la capătul răbdării, va ieşi în stradă şi majoritatea, ca să se facă şi ea auzită. S-ar putea ca atunci barbarii zilelor noastre să vrea să se căiască şi să dorească să se ascundă în gaură de şarpe, pierzându-şi toate privilegiile obţinute într-un spaţiu al toleranţei.